Vrednic de a fi văzut

Nenumăraţi turişti din toate continentele vizitează Londra, capitala Angliei. Mulţi dintre ei se duc să vadă renumitele monumente arhitectonice ale acestui oraş grandios cu opt milioane de locuitori. Un obiectiv important de vizitat este şi catedrala Sf. Pavel, cea mai mare biserică din Anglia. Ea este aşezată chiar în inima oraşului. Arhitectul Sir Christopher Wren, constructorul mai multor clădiri cu renume, a construit şi această biserică între anii 1675-1710. Această catedrală avea să devină cea mai importantă creaţie a sa, iar în anul 1723 încetă din viaţă la vârsta de 91 de ani şi fu înmormântat aici. Deasupra mormântului său stă scris o inscripţie modestă: „Dacă îi cauţi mormântul, atunci priveşte în jurul tău!" Şi alţi oameni de seamă sunt înmormântaţi în această catedrală; aici poţi găsi cavoul curajosului amiral Nelson, care în anul 1805 a câştigat o mare luptă navală în faţa coastei de sud a Spaniei, la Trafalgar, împotriva flotei franco - spaniole, şi care a fost rănit mortal în această bătălie. De asemeni aici este înmormântat şi generalul Wellington. Poate îţi aminteşti de la cursurile de istorie că el împreună cu mareşalul de câmp prusac Blucher, în anul 1815 la Waterloo în apropiere de Bruxelles, a învins definitiv pe mândrul Napoleon şi oastea lui.
Însă eu vreau să te fac atent la cu totul altceva. Când vii odată în Londra, nu trebuie să pierzi prilejul de-a vizita catedrala Sf. Pavel, unde vei putea vedea tabloul pictorului englez William Holman Hunt (1827-1910) intitulat: „The Light of the World" (Lumina lumii). Se adresează insistent celor care zi de zi trec prin faţa lui. În acest tablou predomină întunericul. Un chip maiestuos şi blând îl înfăţişează pe Fiul lui Dumnezeu cu coroana de spini şi purtând în mâna stângă o lumină vie. Aceasta străpunge întunericul. Cu mâna dreaptă El bate într-o uşă. Pe această uşă se pot vedea cuie ruginite, aşchii, printre care se caţără în sus un mărăciniş sălbatic. E ciudat însă că uşa nu are nici o clanţă. Oare să fi uitat pictorul s-o facă? Şi de ce o fi înfăţişat el această uşă atât de respingător, încât, îndată ce priveşti tabloul, observi că n-a fost deschisă niciodată? Sub tablou se află un pasaj din Cuvântul lui Dumnezeu, care vrea să-l ajute să înţeleagă pe cel ce priveşte: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el..." (Apocalipsa 3:20).
Oare nu se referă uşa din acest text biblic cât şi uşa din tablou la inima omului? De bună seamă că da! Iar pictorul a încercat să înfăţişeze această inimă omenească plină de întuneric şi necurăţie, respingătoare şi prin natura ei antipatică. Cât de disperată ar fi fost situaţia noastră, dacă Domnul Isus Cristos, cel care este „Lumina lumii" (Ioan 8:12), n-ar fi bătut la uşa inimii noastre, ca să aducă lumina, viaţa şi bucuria! Acum înţelegi şi tu desigur de ce lipseşte minerul uşii pe dinafară. Pictorul a vrut să arate celor ce privesc tabloul că uşa inimii poate fi deschisă numai pe dinăuntru. Domnul Isus nu forţează uşa inimii omului, însă El bate..., uneori încet, altădată mai tare. Ai simţit vreodată bătaia la uşa inimii tale? Deschide-I fără şovăială! Tu însuţi trebuie să-I deschizi. N-ai de unde să ştii dacă astăzi este ultima bătaie la uşa inimii tale sau nu!

de Friedhelm König

 

Transmisie live

Transmisie live

O familie

Cerul şi pământul nu sunt aşa de despărţiţi unul de altul, cam socoteşte necredinţa. După cum Domnul are numai o singură familie, scrisă într-o singură carte, familie mântuită printr-un singur sânge şi însufleţită de un singur Duh, tot aşa această familie locuieşte pe vecie într-o singură casă.

Noi, cei ce suntem încă în trup, locuim - ca să zicem aşa - în etajul de jos, care este, negreşit, întunecos şi rece şi care, totuşi, este o parte din casa lui Dumnezeu, iar pentru ochiul credinţei este adesea luminat de strălucire cerească; fericiţii noştri răposaţi locuiesc la etajul de sus, unde soarele străluceşte veşnic şi unde nu poate să ajungă nici un vânt rece şi nici o suflare otrăvită. Dar este o legătură între etajul de sus şi cel de jos.
Aici jos, noi ne pregătim pentru catul de sus şi avem o presimţire a stării fericite a celor ce se află acolo.

Copiii lui Dumnezeu, care sunt aici jos, ar trebui să ia ca pildă pe copiii lui Dumnezeu, care sunt acolo sus.

Nu trebuie să ne temem că vom ajunge pe căi greşite dacă imităm fapta celor fericiţi şi încercăm să simţim bucuriile lor. Lucrurile cereşti sunt pilde pentru cele pământeşti şi, ca şi cei fericiţi, tot aşa şi noi ar trebui să fim totdeauna în faţa tronului lui Dumnezeu.

Cu cât ne folosim mai mult de acest drept al nostru atât de preţios, cu atât vom fi mai asemenea chipului Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.

Unde sunt cei iubiţi ai noştri care au murit?
„Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea!" (Ioan 17:24).
Unde este Domnul Isus Cristos, acolo sunt şi ai Săi; nu unii pe scaune mai joase, sau la uşă, sau într-un loc mai de jos, ci sunt acolo unde este El.

Cine vrea să năzuiască spre trepte mai înalte de sfinţenie, poate s-o facă; dar treapta cea mai de jos pe care o găsim în Sfânta Scriptură, se cheamă: „Să fie acolo unde sunt Eu, ca să vadă slava Mea!"; şi această treaptă este aşa de înaltă că nu poate s-o priceapă nici cea mai îndrăzneaţă putere de închipuire a noastră.

Şi totuşi, tu te plângi? N-ar trebui să-ţi osândeşti singur lacrimile, când auzi că toţi cei iubiţi ai tăi au parte de astfel de fericire?

Tu, mamă, ai dori tu pentru copilul tău o stare mai înaltă decât aceea unde este Domnul Isus Cristos?

Tu, soţ, în iubirea pentru soţia ta, nu doreşti fericirea ei?

Tu, soţie, cu iubirea ta adâncă, din inimă, pentru acela care a fost luat de la tine, ai dori tu să-l opreşti numai pentru o clipă, de la fericirea pe care o gustă acum la Domnul său? Dacă el s-ar fi dus într-o ţară necunoscută, dacă tu ai sta pe ţărmul vieţii şi ai auzi mugind o mare străină, îngrozitoare, atunci, da, ai putea să zici: „Iubitul meu s-a dus nu ştiu unde, ca să fie aruncat încoace şi încolo, ca un pai pe o mare furioasă."

Dar voi ştiţi unde sunt iubiţii voştri şi la Cine sunt ei; şi dacă ştiţi cât de preţioasă este aici pe pământ legătura cu Domnul, puteţi să bănuiţi cât de fericiţi trebuie să fie ei acolo sus.

CHSporgeon 

Adormiţi în Isus

 Gata 

„Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care n-au nădejde. Căci, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El!" (1 Tesaloniceni 4:13-14).

Putem să ne întristăm pentru cei adormiţi fericiţi, dar cu măsură şi cu scop. Ştim că sufletele adormiţilor fericiţi sunt în siguranţă şi că trupurile lor vor învia din mormânt. Atunci, de ce să plângem şi să ne jelim ca păgânii şi necredincioşii? Ia seama la cuvintele: „Care au adormit în Isus."
Moartea nu rupe legătura dintre Domnul şi ai Săi. Suntem pe veci legaţi cu El şi pe cât de sigur este că Domnul Isus Cristos a înviat, pe atât de sigur este că şi mădularele Lui vor învia. Cei ce au parte de „ziua Domnului", nu o iau înaintea celor adormiţi în Domnul.
A adormi în Isus nu este o ruşine pentru cei fericiţi; aceasta nu-i pune mai pe jos. Ei vor fi în toate lucrurile asemenea celor ce vor fi în viaţă când Domnul va veni. De aceea nu se cade să ne temem de moarte şi nici să avem dorinţa semeaţă de a fi în viaţă la a doua venire a Domnului.
Aceasta n-ar fi un câştig deosebit pentru noi. Este destul să ştim că Domnul va veni.

Către o mama la moartea copilului ei

„El face rana şi tot El o leagă; El răneşte şi mâna Lui tămăduieşte" (Iov 5:18).
Copiii lui Dumnezeu sunt adesea pedepsiţi şi mâna Domnului apasă greu asupra lor; dar, în pedeapsă, El ascunde bunătatea Lui de Tată; iar în necaz, iubirea Lui nesfârşită.
Un păstor avea o oaie pe care voia s-o ducă pe o păşune mai bună; a chemat-o, dar ea nu a venit; a mers înaintea ei, dar ea n-a vrut să-l urmeze; a mânat-o de la spate, dar ea fugea încoace şi încolo. Atunci păstorul a luat în braţe mielul care alerga lângă mama lui, şi îndată şi mama mielului l-a urmat.
Aşa este şi cu tine. Dumnezeu te-a chemat şi tu n-ai venit; Domnul Isus Cristos a zis: „Vino!", dar tu n-ai venit; El ţi-a trimis necazul, dar nici aşa n-ai venit, în cele din urmă, ţi-a luat copilul şi acum urmezi Mântuitorului. Astfel, toate câte le face Păstorul, le face din iubire. El ia mielul, ca să atragă la El şi pe mama lui. Şi Mântuitorul a luat copilul tău la El în cer, pentru ca să te atragă şi pe tine acolo.
O, fericit necaz, fericită simţire a lipsei cuiva, fericită tristeţe, dacă din moartea copilului tău iese viaţă duhovnicească pentru tine.
Să nu înţelegi greşit vorbirea providenţei divine. Dacă o înţelegi bine, atunci ea răsună aşa: „Pe aceia pe care-i iubeşte, îi pedepseşte şi-i bate cu nuiaua."
Vino să ne întoarcem la Domnul, căci „El face rana şi tot El o leagă; El răneşte şi mâna Lui tămăduieşte!"
Cât de trecătoare, o nimica este bucuria omului!
Vezi tu cum dispar picăturile de rouă când trece dimineaţa? Ca ele şi tot aşa de trecătoare sunt şi bucuriile oamenilor. Vezi tu cum steaua care cade luminează deodată noaptea, iar în clipa următoare nu mai este? Aşa de repede se duce şi fericirea pământească.
Nu socoti prea tari comorile de pe pământ. Priveşte-le ca împrumutate ţie de Tatăl ceresc, căruia în curând trebuie să i le înapoiezi. Nu am simţi pierderea a lor noştri aşa de amară, dacă ne-am gândi mereu că şi ei nu ne sunt decât împrumutaţi. Un om cu judecată nu se vaită când trebuie să înapoieze lucrurile împrumutate. Nu le-a socotit niciodată ca ale sale; şi când a venit vremea, le înapoiază stăpânului cu mulţumiri, că a putut să le ţină un timp aşa de lung.
Ai plâns, fără îndoială, când cei iubiţi ai tăi s-au dus de aici; dacă însă îţi vine să cârteşti, atunci gândeşte-te că numai harul lui Dumnezeu ţi i-a dat şi ţi i-a lăsat atâta timp cât a găsit El cu cale şi pocăieşte-te de gândirea ta răzvrătită, care cârteşte pentru că Dumnezeu a luat înapoi ce este al Lui.

O bună doctorie

O văduvă tânără şedea în camera ei şi tot plângea, în timp ce copilaşul ei se juca acolo lângă ea. Copilaşul a văzut de ce plânge mama lui, s-a dus la ea, a luat-o de gât şi i-a zis: „Mamă, mă ai pe mine!" Atunci inima mamei a fost mângâiată, căci s-a gândit: „Da, eu am o chemare înaltă: să te cresc pe tine aşa fel încât să înveţi să cunoşti pe Dumnezeul tatălui tău şi să afli calea către cer, unde s-a dus el."
Nu este nimic mai sănătos pentru cei bolnavi, nimic mai mângâietor, mai întăritor şi mai plin de îmbărbătare pentru cei deznădăjduiţi, nimic mai aducător de bogăţii pentru cei săraci cu duhul, decât să se ridice de grabă şi să facă ceva pentru Domnul şi Mântuitorul lor.

CHSporgeon 

Gata

Un prieten, pe care l-am vizitat înainte de moarte, mi-a vorbit aşa: „Închipuie-ţi un călător în gară; şi-a luat bilet şi tot bagajul îi este acolo, împachetat şi cu adresa pe el. El stă cu biletul în mână şi aşteaptă doar să plece trenul.
Tocmai aşa este şi cu mine. Sunt gata să plec, îndată ce Tatăl meu ceresc binevoieşte să mă ia!"
N-ar trebui oare să trăim mereu aşa - să fim gata pentru venirea Domnului?

Încrede-te fără să simţi ceva

Am vizitat odată pe un creştin care era pe moarte. I-am zis: „Prietene, dacă prin boală ajungi tot mai slab, poate că şi duhul tău se moleşeşte şi poate că atunci te temi că te părăseşte credinţa. Să nu te laşi doborât de un astfel de simţământ." El mi-a răspuns aşa: „De primejdia aceasta nu mă tem, căci chiar dacă am avut cele mai strălucite simţiri, nu m-am luat niciodată după ele. Tu m-ai învăţat că un suflet trebuie să se bizuie numai pe adevărurile veşnice - căci acestea vin din gura lui Dumnezeu - nu din simţirile schimbăcioase ale cărnii (firii pământeşti)."
Da, aşa este. Nu te baza pe simţiri căci ele te vor trânti la pământ. Ţine-te de credinţă! Bizuie-te în totul pe făgăduinţele lui Dumnezeu şi dacă inima şi carnea ţi se istovesc, totuşi Dumnezeu rămâne puterea vieţii tale şi partea ta, aici şi în veşnicie!

Moartea, cale spre viaţă

Se vede adesea la porţile cimitirelor, ca simbol al morţii, o făclie întoarsă, gata să se stingă.
O, prietenilor, nu este aşa! Făclia vieţii noastre arde cu atât mai bine şi luminează cu atât mai puternic după ce am trecut prin schimbarea cea mare. Un vas de pământ acopere acum lampa şi-i ascunde măreţia; când însă vasul se sparge, viaţa noastră lăuntrică îşi arată firea ei strălucită şi chiar şi vasul de pământ se schimbă, astfel încât poate să fie un purtător de lumină. Trebuie numai să fie spart, pentru ca să poată fi înnoit.
Da, trupul, partea fiinţei noastre, care simte foarte dureros lovitura morţii, nu va fi nimicit. Chiar dacă este prefăcut în ţărână, totuşi va învia; de la aceşti ochi care plâng acum, vor fi şterse toate lacrimile; în aceste mâini, care astăzi ţin sabia de luptă, va fâlfâi odată ramura de palmier a biruinţei.

„Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu!"

Ce lucru de preţ este să mori cu o făgăduinţă pe buze şi în inimă! Poate că este o colibă săracă aceea în care zace cel ce moare; stelele privesc prin spărturile din acoperiş şi odaia este cât se poate de săracă.
Dacă însă omul poate să zică din inimă: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi ochii mei îl vor vedea!", atunci se bucură de nădejdea învierii şi a vieţii viitoare şi moare o moarte strălucită. Patul său de moarte este un tron, odăiţa lui săracă este o odaie împărătească şi copilul lui Dumnezeu, care până şi-a terminat viaţa de pe acest pământ a fost sărac, este un nobil, care în curând va intra în stăpânirea moştenirii care i-a fost pregătită de la întemeierea lumii.

Timpul lui Dumnezeu este cel mai bun timp

Un creştin nu moare niciodată prea târziu. Bătrâna de colo este de optzeci de ani. Ea locuieşte într-o odăiţă săracă şi tremură de frig lângă focul care abia pâlpâie. Este sărmană şi lipsită şi trăieşte numai din mila altora. -„De ce mai trăieşte?" zic oamenii. „A trăit destul. Cu câţiva ani mai înainte putea să fie de vreun folos, dar acum abia mai poate să mănânce şi să se mişte. La ce mai trăieşte?"
Nu critica lucrarea Domnului tău! El este un prea bun agricultor ca să lase grâul acolo pe câmp cât trebuie să-l lase. Du-te şi vezi pe bătrână şi vei vedea că eşti nedrept în judecata ta. Ascult-o când vorbeşte; ea poate să-ţi spună lucruri pe care nu le-ai auzit încă niciodată. Şi chiar dacă nu zice nimic, tu poţi să înveţi din seninătatea ei tăcută şi fără murmur, cum trebuie să-ţi duci suferinţa. Da, poţi să înveţi ceva de la ea. Nu zice, cum se spune de obicei, că frunza uscată atârnă prea mult timp de pom. O insectă poate să-şi facă cuib acolo şi să locuiască în ea. Curând, frunza uscată va cădea uşor la pământ. Până atunci, ea spune mereu celor nechibzuiţi cât de şubredă şi trecătoare este viaţa.
„El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale" (Filipeni 3:21)
Adeseori când sunt sfâşiat de durere, aşa că nu pot nici să mă mai gândesc nici să mă mai rog, simt că, în adevăr, trupul este înjosirea noastră (cum se poate zice, după o traducere mai exactă) şi dacă mă încearcă patimile cărnii, aş putea să întrebuinţez un cuvânt şi mai tare. Trupul nostru ne smereşte şi lucrul acesta este, în adevăr, cel mai bun lucru pe care poate să-l facă. Da, se cade să fim, în adevăr, smeriţi, căci trupul nostru se face una, se uneşte cu animalul, ba chiar cu ţărâna.
Dar Mântuitorul nostru, Domnul Isus, îl va schimba în desăvârşire. Vom fi asemenea trupului Său de slavă toţi aceia care credem în El. Sufletul credinciosului este schimbat încă de acum prin credinţă; dar şi trupul lui va fi şi el înnoit, încât să fie o locuinţă vrednică de un duh născut din nou. Nu ştim cât de curând va avea loc această mare schimbare, dar gândul la ea ar trebui să ne ajute să suferim încercările de acum şi durerile trupului. Peste puţin timp vom fi asemenea Lui. Atunci nu va mai fi nici frunte care să doară, nici mădular umflat, nici ochi tulburi, nici inimă obosită. Bătrânul nu va mai fi o epavă de slăbiciune, nici bolnavul o locuinţă de dureri. „Asemenea trupului slavei Sale." Ce cuvânt! Chiar şi trupul nostru se poate odihni în nădejdea unei asemenea învieri.
Cea mai fericită clipă din viaţa unui creştin este aceea în care el o părăseşte, căci în această clipă el este aproape, aproape de cer. În această clipă cântă cel dintâi sunet al cântecului pe care-l cântă în toată veşnicia.

Cea mai fericită clipă din viaţa unui creştin

„Şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei... şi cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu şi cântarea Mielului" (Apocalipsa 15:2-3).
Cei vechi povestesc despre lebădă că pasărea aceasta este mută în tot timpul vieţii ei; numai înainte de moarte cântă pentru întâia şi ultima oară. Aşa este cu câte un copil al lui Dumnezeu, descurajat. El merge în viaţa tăcut şi trist, ca sub un nor, dar înainte de moarte cântă un cântec de laudă. Şivoiul vieţii curge turbure şi fără vlagă; când însă este să se verse în marea luminoasă a veşniciei, începe să radieze strălucirea acesteia. Călătorul geme sub povara sa; când însă vede ţinta unde el va scăpa de ea, chiuie de bucurie.
Ţi-e frică de moarte? Nu-ţi fie frică! Mai de grabă să-ţi fie frică de viaţă. Viaţa aduce cu ea multe primejdii; dar ce pagubă poate să aducă unui creştin moartea? Ţi-e frică de mormânt? El nu este decât locul unde trupul va fi pregătit pentru cer. Moartea durează numai o clipă şi aduce unui copil al lui Dumnezeu izbăvire şi fericire. Te temi de durerile morţii? Ele sunt, în adevăr, numai cele din urmă zvârcoliri ale vieţii, care luptă pentru ca să trăiască mai departe. Moartea nu are dureri; un suspin uşor şi lanţurile s-au desfăcut; duhul este slobod.
„Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor" (Apocalipsa 21:4)
Da, dacă credem, vom avea parte de aceasta. Orice suferinţă va înceta şi lacrimile vor fi şterse. „Va fi un cer nou şi un pământ nou", spune cel dintâi verset al capitolului nostru; de aceea nu va mai fi nici o pricină de plâns; nu va mai fi cădere şi nici nenorocirea care urmează căderii. Citeşte al doilea verset şi vei vedea cum se vorbeşte în el de mireasă şi de nunta Mielului. Acesta este un timp de nesfârşită bucurie; nu vor mai fi lacrimi. Al treilea verset ne spune că Dumnezeu va locui pentru totdeauna printre oameni; la dreapta Sa este un bine veşnic şi plăcut, iar lacrimi nu vor mai curge.
Cum ne va fi atunci când nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere? O, va fi cu mult mai strălucit decât putem să bănuim acum.
O, voi ochilor, care acum sunteţi roşii de plâns, încetaţi de a mai vărsa lacrimi! În curând ele vor fi ceva cu totul străin de voi.
Nimeni nu poate să şteargă lacrimile aşa cum le şterge Dumnezeul iubirii, şi acest lucru îl va face în curând. „Seara vine în casă plânsul, iar dimineaţa vine veselia" (Psalmul 30:5).
Vino, Doamne şi nu zăbovi, căci copiii Tăi trebuie să plângă încă!
„Iată, Eu fac toate lucrurile noi" (Apocalipsa 21:5)
Toate lucrurile au nevoie de înnoire, căci prin păcat ele sunt stricate şi dărăpănate. Este vremea ca zidirea să-şi lepede haina de lucru şi să îmbrace pe cea de sărbătoare. Numai Domnul poate să facă toate noi şi El Şi-a şi început lucrarea. El a început să înnoiască inimile oamenilor şi să pună rânduială între ele.
Prin harul Său, El va înnoi şi firea înconjurătoare şi vine vremea când va înnoi şi trupul nostru şi-l va face asemenea trupului slavei Sale.
Ce strălucire, să facem parte dintr-o împărăţie care va fi înnoită prin puterea împăratului ei!
Nu murim de tot, ci mergem cu grabă spre o viaţă de slavă. Puterile Celui Rău pot să-i stea împotrivă, - Domnul nostru Isus Cristos însă îşi ajunge ţinta: El ne face pe noi şi toate lucrurile noi şi aşa de slăvite cum erau atunci când au ieşit din mâna Ziditorului.

CHSporgeon 

La moartea celor iubiţi ai noştri

Îngrijirea duioasa a lui Dumnezeu

În iubirea Sa duioasă, Domnul pregăteşte adesea pe ai Săi, pentru necazul care-i aşteaptă. Când copiii fac gimnastică, punem saltele în jurul caprei de sărit şi al prăjinilor de căţărat, ca nu cumva vreo cădere să le fie primejdioasă. Aşa face adesea Domnul nostru. Iată un caz care mi-a fost povestit de curând:
Un tată credincios avea o fată de nouă ani, un copil foarte talentat şi foarte iubit. Într-o dimineaţă, copila a zis: „Tată, ce înseamnă versetul acesta: „Ce? Primim de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi răul?" Doar Dumnezeu nu ne va da nimic rău!" Tatăl a lămurit copilei versetul, pe scurt şi i-a făgăduit că seara are să i-l lămurească mai pe larg. În cursul zilei, copila a căzut de pe fereastră în stradă şi când a venit tatăl ei acasă a găsit-o moartă.
Ce ciudat că fata a pus dimineaţa acea întrebare, şi cât de potrivit şi mângâietor a şi fost acel cuvânt! Domnul a trimis tatălui cea mai bună mângâiere prin cel mai iubit sol.
Mai târziu, s-au găsit în Biblia fetiţei două foiţe. Pe una sta scris: „Am venit la Isus şi El m-a mântuit"; pe cealaltă: „Tatăl meu iubit m-a adus la Mântuitorul."
Inima tatălui era aproape zdrobită; dar avea mângâiere bogată şi moartea îşi pierduse amărăciunea.
Şi acesta nu este un caz izolat. Cercetări tainice deosebite ale harului şi arătări ale iubirii vin adesea înainte sau în timpul necazului. Dumnezeu îngrijeşte ca să luăm doctoria amară în miere. Dragostea lui Dumnezeu ne înconjoară; noi nu vedem nici a mia parte din iubirea care este în jurul nostru. Dumnezeu, ori ne fereşte de cuptorul aprins, ori ne lasă să trecem prin el, aşa încât nici îmbrăcămintea de pe noi nu capătă măcar miros de haine pârlite. Nu trebuie să ne temem că nu vom putea să suferim, în măsura în care creşte nevoia, va creşte şi mângâierea noastră prin Domnul Isus Cristos, Mântuitorul nostru.

Fericirea în cer

„Ei stau înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie îşi va întinde cortul peste ei" (Apocalipsa 7:15).
Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă către faţă. Acolo ne va fi descoperit în totul ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit.
Acolo ne vor fi dezlegate întrebările grele, ne vor fi lămurite tainele, ne vor fi tălmăcite cuvintele adânci; acolo vom vedea cât de înţeleaptă a fost câte o călăuzire care ni s-a părut întunecoasă. Cei mai neînsemnaţi din cer ştiu despre Dumnezeu mult mai mult decât ştiu cei mai mari credincioşi de pe pământ. Cei mai mari învăţaţi în lucrurile lui Dumnezeu înţeleg mai puţin din adevărata cunoştinţă de Dumnezeu decât cel mai mic mieluşel de acolo de sus. Da, moartea este un câştig. De ce să plângem când credincioşii intră în fericire? Ei nu sunt morţi, ci numai s-au dus înainte. Lăsaţi tristeţea, potoliţi-vă lacrimile! Ce? Plângeţi pentru aceia al căror cap poartă acum cunună cerească, ale căror mâini ţin harfe de aur, ai căror ochi văd pe Mântuitorul? Plângeţi pentru aceia ale căror inimi au fost spălate de păcate şi acum bat într-o fericită bucurie; pentru aceia care stau la pieptul Mântuitorului? Nu; plângeţi pentru voi care mai rămâneţi încă aici pe pământ; să plângeţi că încă n-aţi fost chemaţi de aici! Ce? Plângeţi pentru săracii care umblă acum în haine albe; pentru bolnavii care s-au făcut sănătoşi pentru vecie, pentru cei defăimaţi care sunt în slavă, pentru cei păcătoşi care sunt curaţi? Nu plângeţi, ci bucuraţi-vă!
„Acum aveţi întristare, dar vă voi vedea iarăşi şi inima vi se va bucura şi nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră!" (Ioan 16:22).

Împotriva tristeţii peste măsură

„Sufletul meu nu vrea nici o mângâiere" - spune psalmistul (77:2).
Nu trebuie să ne luăm după psalmist în faptul acesta că nu se lasă mângâiat, ci trebuie să privim starea lui mai de grabă ca o înştiinţare. Sunt oameni care fac din întristarea pentru cei morţi chemarea vieţii lor, chiar după ce de ani de zile iubiţii lor au intrat în adevărata odihnă. Ca şi păgânii, ei au un cult pentru duhurile morţilor. Orfanul are drept să fie trist - şi Domnul Isus a plâns - dar este o rea folosire a acestui drept dacă, prin purtarea aceasta, ajungem să nu mai fim în stare să ne mai împlinim datoriile noastre zilnice. Astfel de întristare îndărătnică înseamnă răzvrătire împotriva Celui Preaînalt. Durerea întunecată şi plânsul necurmat înseamnă idolatrie în inimă. Cu siguranţă, cel răposat stă pe altarul inimii, acolo unde numai Domnul se cade să stea; altfel, despărţirea ar fi adus, fără îndoială, dureri, dar n-ar fi dat naştere unui duh de răzvrătire.
Copiii lui Dumnezeu nu trebuie să se dea pradă unei dureri prea mari şi nepotolite, căci astfel de durere este vecină cu păcatul răzvrătirii şi al idolatriei.
Dacă un creştin nu vrea să se mângâie, el strică mărturia şi aduce ocară asupra numelui de creştin. Ruşine vine peste noi dacă, noi credincioşii, nu ne arătăm bărbaţi.
Dacă cuptorul tristeţii este încălzit tare, atunci credinţa noastră se cade să fie şi mai tare şi dacă povara este grea, s-o ducem cu răbdare. Ştim că Domnul care ne-a împrumutat un lucru are dreptul să ni-l şi ia înapoi şi dacă L-am preamărit pentru că ni l-a dat, să-L preamărim şi când ni-l ia.

Bucură-te, floare frumoasă!

„Zeii aduc moartea de timpuriu aceluia pe care-l iubesc ei" - ziceau păgânii. Fără îndoială, este o mare fericire să poţi să intri de tânăr în fericire. Cel arătat numai o clipă pe pământ şi după aceea este luat în cer, înseamnă că este prea scump cerului pentru a fi lăsat aici pe pământ.
O, tu copil iubit, cât de scump ai fost bunului Dumnezeu că te-a trimis aici şi după aceea te-a luat curând acasă! Frumos boboc de trandafir! Chiar în frumuseţea fragedă, desăvârşită, vrea Domnul să te poarte la pieptul Său. Cum să ne întristăm de mutarea ta în cer?

CHSporgeon 

Seara

„Spuneţi celor slabi de inimă: ‚Fiţi tari şi nu vă temeţi!’ (Isaia 35:4).

O, cât de preţios este Cuvântul lui Dumnezeu! El are doctorie pentru orice boală, balsam pentru orice rană şi, acum, la sfârşitul zilei, tot cu el mă voi mângâia. De câte ori o inimă descurajată dă copiilor lui Dumnezeu pricină de poticnire! Ce bine este că Duhul Sfânt ne-a dat acest cuvânt: să mângâiem inimile descurajate!
Mari nevoi apasă adesea pe moştenitorii împărăţiei Cerurilor! Oare aşa trebuie să fie? Nu este oare teama noastră fără temei? Nu slujeşte oare nevoia noastră spre un bine veşnic? De ce să ne fie frică de încercarea care totuşi este în mână lui Dumnezeu? Cele mai mari dureri ale noastre vin din necredinţa noastră, nu din încercările noastre; căci, dacă am avea mai multă credinţă, încercările n-ar putea să ne înfricoşeze. Afară de aceasta, frica ne face slabi; ea rupe cingătoarea de la coapsele noastre şi ne ia din mână toiagul pe care ne sprijinim.
Avem nevoie de toată puterea noastră; de aceea nu este nici înţelept, nici drept, să lăsăm să curgă sângele vieţii, care dă putere, din rănile făcute de frică.
Cu grijile şi temerile noastre necinstim pe Dumnezeu, ca şi cum El n-ar fi puternic, înţelept şi plin de milă. La o parte cu ceea ce aruncă o umbră asupra însuşirilor lui Dumnezeu!
Un creştin adevărat nu trebuie să întreţină în inimă aşa ceva.
Nu este oare teama ceva foarte nefolositor? Cui i-a adus ea vreun bine? Poate oare teama să umple o cămară goală sau să dea iarăşi sănătate unui copil care moare?
Rugăciunea cu putere şi lucrarea cu râvnă sunt lucruri înţelepte, dar teama nu este de nici un preţ. Dacă ai putea să dovedeşti că ea este bună la ceva, din partea mea n-ai decât să-i faci loc în suflet; dar câtă vreme nu poţi să faci acest lucru - şi nu vei putea niciodată - fii tare şi nu te teme!

CHSporgeon 

Câteva gânduri cu privire la cei doi tâlhari

În Luca 23,32-33 este scris: «Împreună cu El duceau şi pe doi făcători de rele, care trebuiau omorâţi împreună cu Isus. Când au ajuns la locul numit „Căpăţâna ", L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta şi altul la stânga». În privinţa executării Sale Domnul Isus a spus că trebuie să se împlinească toate profeţiile, chiar şi faptul că va fi pus în numărul celor fărădelege (Luca 22,37). Aici Isus S-a referit la textul din Isaia 53,12, unde este scris: «De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşl la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi». După aproape 700 de ani de la profeţia lui Isaia, faptul că Isus a fost răstignit între doi tâlhari s-a împlinit cuvânt cu cuvânt. Şi în Evanghelia după Marcu este scris: «Împreună cu El au răstignit doi tâlhari, unul la dreapta şi altul la stânga Lui. Astfel s-a împlinit Scriptura, care zlce: „A fost pus în numărul celor fărădelege"» (Marcu 15,27-28). În Biblie aceşti oameni sunt numiţi tâlhari, hoţi, oameni ai fărădelegii şi chiar ucigaşi. În Matei 27,44 este scris că şi tâlharii L-au batjocorit pe Isus împreună cu oamenii, soldaţii şi preoţii care erau acolo: «Tâlharii care erau răstigniţi împreună cu El, Îi aruncau aceleaşi cuvinte de batjocură». Însă după aceea unul dintre ei s-a cercetat în sufletul său. Ei au văzut că Isus Se ruga pentru cei care L-au răstignit: «Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!» (Luca 23,34). Ei au văzut că în ciuda chinurilor groaznice, Isus s-a îngrijit de mama Sa şi de ucenicul Său Ioan (Ioan 19,25-27). Ei au simţit relaţia dintre Isus şi Tatăl, căruia S-a rugat nerostind nici un cuvânt de blestem, fără amărăciune sau ură. Ei L-au văzut pe Isus atârnând pe cruce ca un Miel, având pace în suflet şi îndurând cu răbdare batjocurile oamenilor. Unul dintre ei a observat însă că Isus se ridică deasupra cuvintelor ce i-au fost adresate. Sunt oare adevărate cuvintele scrise deasupra capului Său: «Isus din Nazaret, Regele evreilor»? Tâlharul a recunoscut şapte adevăruri esenţiale:

1. Că Isus a fost fără păcat şi nevinovat, dar atârna pe cruce ca un tâlhar (Luca 23,40-41)
 
2. Că batjocura prietenului său a fost nejustificată (v. 40).

3. Dintr-o dată s-a temut de Dumnezeu (v. 40).

4. El a recunoscut înaintea lui Isus că este păcătos (v. 41).

5. El s-a pocăit, a recunoscut şi a mărturisit că Isus va merge în Împărăţia Sa şi că doar prin El se poate ajunge acolo (v. 42).

6. E1 L-a mărturisit pe Isus ca Mântuitor personal: «Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta» (v. 42).

7. A arătat o mare credinţă (v.42). Răspunsul prompt şi clar al lui Isus a fost: «Adevărat îţi spun că astăzi vel fi cu Mine în rai» (Luca 23,43, vezi şi 2 Cor. 12,4; Apoc. 2,7).

Ne întrebăm ce şansă îi acordă Dumnezeu unui hoţ, tâlhar sau chiar criminal? Cel care crede în Isus şi îşi mărturiseşte păcatele este primit de El. Să nu uităm că înaintea lui Dumnezeu toţi suntem nişte păcătoşi, respectiv răufăcători: «... despre ea mărturisesc Legea şi prorocii şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Cristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu» (Rom. 3,2123). În acest text este vorba despre toţi oamenii: toţi suntem păcătoşi şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu, fără nici o deosebire. Noi nu Îi putem aduce nimic bun, dar neprihănirea Lui poate fi primită de oricine crede în El.

Tâlharii au fost păcătoşi. Însă unul a crezut în Isus, iar celălalt a ratat ultima şansă. Amândoi au fost la fel de aproape de Isus, însă i-a separat o veşnicie, mai precis un cuvânt scurt, dar foarte important: «har». Tâlharul batjocoritor a continuat să păcătuiască; iar celălalt s-a rugat: «Doamne, adu-Ţi aminte de mine...» experimentând harul bogat al iertării. În timpul vieţii el a furat, a ucis şi a păcătuit - dar mărturisirea păcatelor izvorâtă din adâncul inimii i-a deschis poarta Raiului. Iată harul! Unul ajunge din Iad în Rai, iar celălalt din pragul Raiului în Iad. Prin Isus se hotărăşte soarta tuturor oamenilor pentru veşnicie. Primul a murit în amărăciune şi incertitudine totală, iar celălalt în pace, fiind sigur că va intra în Împărăţia lui Isus. Nimeni nu a fost mai aproape de mântuire ca cei doi tâlhari. Ei L-au văzut pe Isus ca şi Mielul lui Dumnezeu pe altar. Imaginea a fost atât de clară, încât chiar şi sutaşul a fost nevoit să declare: «Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu» (Marcu 15,39).
Pe baza textului din Isaia 53,12 eu susţin că Domnul Isus S-a rugat pentru tâlhari, chiar dacă acest lucru nu este amintit în Evanghelii. Tâlharul păcătos a auzit rugăciunea de pocăinţă a celuilalt şi cu siguranţă răspunsul lui Isus, dar a continuat să-L respingă. Există oameni care sunt martorii întoarcerii la Isus a unor persoane, ei rămânând însă împietriţi. Dacă o singură rugăciune de mărturisire a păcatelor este îndeajuns pentru a ajunge în Rai, atunci faptul că unii amână o viaţă să se pocăiască, iar în cele din urmă tot nu reuşesc, este un lucru foarte trist.
Tâlharul mântuit ne arată că Dumnezeu ne dă har chiar şi la sfârşitul vieţii; tâlharul care a pierit ne avertizează că nu trebuie să amânăm pocăinţa, deoarece ar putea fi prea târziu.
Dacă acum ştii că ai nevoie de Isus, atunci predă-ţi viaţa în mâna Lui; nu mai aştepta nici o oră! Dacă Dumnezeu îţi oferă astăzi posibilitatea iertării păcatelor, atunci ar fi o nechibzuinţă să trăieşti în continuare în păcat!

Odată la un evanghelist a venit o femeie în vârstă de 75 de ani care dorea să fie consiliată. S-au aşezat, iar femeia i-a povestit că la 25 de ani a avut o sarcină neplanificată. Deoarece acest lucru ar fi fost o mare ruşine pentru familia ei, nu a spus nimic nimănui, ci a părăsit localitatea plecând în Nord, departe de familia sa. Acolo a născut un copil pe care l-a omorât. Nimeni nu a ştiut de fapta sa, dar purta această povară invizibilă de 50 de ani. Evanghelistul a îngenuncheat împreună cu ea, femeia recunoscându-şi păcatele înaintea lui Dumnezeu şi rugându-L să i le ierte. Când s-a ridicat a fost un alt om. Apoi evanghelistul a întrebat-o pe femeie de ce nu s-a întors mai repede la Isus şi de ce a purtat o asemenea povară timp de 50 de ani. 
Nu-ţi mai purta povara; există cineva care se oferă să ţi-o ia. Păcatul este un lucru rău, dar nimic nu este mai rău decât să păşeşti în veşnicie cu păcatele tale! N.L.

Cupa care se revarsă

Cu toate acestea, zdrobirea nu este decât începutul trezirii. Trezirea însăşi înseamnă de fapt, a fi umplut cu Duhul Sfânt până la revărsare, este a duce o viaţă biruitoare.
Dacă am fi întrebaţi acum: „Sunteţi voi umpluţi cu Duhul Sfânt?" — ce am răspunde? Trezirea este să poţi răspunde „da" la această întrebare la orice oră din zi. A afirma acest lucru nu este mândrie sau orgoliu, aceasta este în întregime lucrarea lui Dumnezeu şi nu a noastră. Ea este pur Har. Tot ceea ce avem noi de făcut este să aducem lui Dumnezeu o inimă frântă, pentru ca El să o poată umplea şi menţine în plinătate. Murray spunea: „După cum apa, în drumul ei, umple locurile cele mai joase, văile, tot aşa Dumnezeu ne poate umple cu slava şi puterea Sa numai atunci când ne găseşte umili, goliţi de noi înşine." Un tablou foarte sugestiv e acela al cupei (reprezentând inima noastră), pe care noi o ţinem îndreptată spre Isus, pentru ca El s-o umple cu Apa Vie. Isus e arătat ţinând în mână un ulcior de aur. Când trece pe lângă noi, El priveşte la cupa noastră. Dacă ea e curată şi golită, atunci o umple până la revărsare, întrucât El trece mereu, cupa noastră poate fi totdeauna în această stare de plinătate. Aceasta este ceea ce spune psalmistul (Psalm 23): „Paharul meu este plin de dă peste el."
Trezirea vine atunci când tu şi cu mine ne lăsăm umpluţi până la revărsare cu această Apă Vie, care se va revărsa şi asupra altora, şi ne va umplea inima cu o pace desăvârşită şi constantă.
Nouă ni se pare, câteodată, că a accepta ca eul nostru să moară, înseamnă a deveni nefericiţi. Dimpotrivă! Refuzând ca eul nostru să moară, devenim nefericiţi. Cu cât vom accepta să murim de bună voie cu Cristos, cu atât vom cunoaşte viaţa şi puterea învierii Sale şi cu atât pacea şi bucuria noastră vor creşte. Viaţa Sa în noi se va revărsa şi asupra aproapelui nostru. Un dor fierbinte de a vedea cum sufletele pierdute vin la Cristos, o dorinţă arzătoare de a vedea cum fraţii şi surorile noastre primesc şi ei o binecuvântare cât mai deplină, ne vor mistui...

Sub sânge
Un singur lucru împiedică pe Domnul Isus să umple cupa noastră în clipa când trece pe lângă noi: păcatul, sub o formă sau alta. Isus nu umple niciodată o cupă necurăţită şi negolită. Tot ceea ce vine de la firea mea, oricât de neînsemnat ar părea, este păcat. Mila de sine în încercări şi greutăţi, căutarea propriilor interese, (fie în afaceri, fie chiar în slujirea lui Dumnezeu!), risipirea timpului liber într-un mod deşert, sensibilitatea, susceptibilitatea, ura, apărarea drepturilor proprii, justificarea sau îndreptăţirea de sine când suntem acuzaţi sau ofensaţi, egocentrismul, retragerea în noi înşine, îngrijorările, temerile de tot felul, etc., toate acestea sunt fapte ale eu-lui, ale firii noastre vechi, şi ele întinează cupa noastră.
(Unii creştini se întreabă dacă este just să numeşti păcate, lucruri ca: dorinţa de-a place, retragerea în tine însuţi, teama, etc. „Numiţi-le, mai degrabă, slăbiciuni, căci a le numi ‚păcate’ pe acestea, ar însemna să te bagi singur sub un jug!” — ni se reproşează adesea. Totuşi, adevărul este de partea contrarie! Căci, dacă aceste lucruri nu sunt păcate, atunci va trebui să le purtăm toata viaţa noastră, fără a putea fi dezrobiţi de ele. Dar, dacă ele sunt în adevăr păcate, atunci există un izvor care ne poate curaţi de ele în clipa când, recunoscându-le ca atare, le punem sub sângele lui Isus. Căci cu adevărat sunt păcate acestea, fiindcă ele provin din necredinţă, sau dintr-o formă sau alta a mândriei. Ele au împiedicat de atâtea ori pe Domnul să lucreze în noi; şi, drept consecinţă, am ajuns apoi, cu timpul, să fim separaţi, izolaţi de prezenţa Lui.)
Dar, Domnul fie lăudat! Toate aceste păcate se aflau în cupa pe care El, în Ghetsimani, deşi a ezitat pentru o clipă a o goli, o sorbi totuşi până la fund, pentru noi. Dacă îl vom lăsa să ne descopere conţinutul cupei noastre şi I-o vom preda Lui, El o va curaţi negreşit cu sângele Său preţios, care şi astăzi curge încă pentru păcat. Nu este vorba aici numai de curăţirea păcatului, ci şi a întinăciunii cugetului, pe care păcatul o aduce după sine. Da, toate acestea El le va curaţi în aşa fel, încât nu va mai rămânea nici o urmă în noi! Curăţind astfel cupa noastră, El o va umplea cu Duhul Sfânt. Astfel vom putea experimenta în fiecare zi din nou puterea acestui sânge preţios.
Să presupunem că, după ce am lăsat pe Domnul să curăţească şi să umple cupa noastră, cedăm deodată vreunei impulsiuni, unui gând rău de invidie, sau de mânie. Ce se va întâmpla atunci? Cupa noastră, din nou întinată astfel, încetează îndată a se mai revărsa. Şi, dacă vom rămâne aşa cum suntem, biruiţi de păcat şi trântiţi jos, ea nu se va mai revărsa în continuare...
Pentru a cunoaşte o trezire permanentă, trebuie să ne deprindem a păstra cupa noastră curată. Voia lui Dumnezeu nu este nicidecum ca o trezire în vreun loc să înceteze după un anumit timp, fiind cunoscută de aici înainte sub numele de „trezirea din cutare sau cutare loc, din anul cutare sau cutare"! Dacă însă aşa e, — din nefericire, în zilele noastre, printre creştini — atunci aceasta e numai datorită păcatului, sau păcatelor, pe care diavolul are grijă să le toarne în cupa noastră. Revenind însă imediat din nou la Calvar, şi experimentând din nou clipă de clipă, puterea curăţitoare a sângelui lui Isus care poate curaţi păcatul îndată ce el apare, vom învăţa atunci taina sfinţeniei şi a plinătăţii, a unei cupe neîncetat curăţită şi mereu plină până la revărsare.
De îndată ce aţi constatat că o rădăcină de invidie, de pizmă, de mânie sau orice alt păcat s-a strecurat în inima voastră, faceţi imediat lucrul acesta: predaţi-l îndată lui Isus, cerându-I să-l şteargă cu sângele Său. Veţi constata atunci, că reacţia voastră firească va dispare, şi pacea va reveni în inima voastră; da, cupa va începe să se reverse din nou. Cu cât veţi urmări mai mult această curăţire, cu atât veţi vedea mai puţin în voi reacţia eu-lui vostru.
Dar curăţirea aceasta nu este posibilă decât numai dacă lăsăm pe Dumnezeu să ne „zdrobească" asupra punctului în chestiune. Spre exemplu, să presupunem că caracterul cuiva ne revoltă. Nu va fi atunci de ajuns să aducem la Cruce mânia noastră împotriva acelui om; ci va fi nevoie ca, mai întâi, să fim zdrobiţi şi să cedăm pe toată linia, acceptând felul de a fi al aceluia ca fiind voia lui Dumnezeu pentru noi. Numai atunci vom putea aduce la Isus reacţia noastră egoistă, căci numai atunci sângele Său ne va curaţi de acest păcat. Odată curăţiţi de un păcat, să nu continuăm a ne mai plânge, să ne ferim a mai fi preocupaţi de propria noastră persoană. Să privim mai degrabă la Salvatorul nostru cel biruitor, binecuvântându-L pentru faptul că biruinţa Sa poate fi totdeauna şi a noastră.
Există în Cuvântul lui Dumnezeu, o călăuză absolut sigură, o „busolă" după care putem îndrepta cu precizie umbletul nostru cu Isus, şi a semnala în noi imediat apariţia păcatului. Aceasta este cuprinsă în Epistola către Coloseni 3:15: „Pacea lui Dumnezeu să domnească în inimile voastre." Tot ceea ce tulbură pacea lui Dumnezeu din noi, este păcat, chiar dacă acesta ni se pare neînsemnat. Căci această pace trebuie să „domnească" în inimile noastre. Iar, după o traducere mai veche, ea trebuie să „arbitreze" în noi. Aţi observat vreodată pe arbitru la un meci de fotbal? În clipa când el fluieră, jocul trebuie să se oprească; a fost comisă pe undeva, o greşeală. Tot aşa, atunci când ne pierdem pacea din inimă, este pentru că „arbitrul" lui Dumnezeu a semnalat o greşeală! Să ne oprim atunci pe loc, cerând lui Dumnezeu să ne arate ce anume nu merge. Să-I mărturisim Lui păcatul pe care El ni-l va arăta ca fiind cauza pentru care ne-am pierdut pacea, iar sângele lui Isus ne va reda atunci iar pacea de mai înainte, şi ne vom putea relua din nou drumul cu o cupă care se revarsă.
Dacă totuşi, Dumnezeu nu ne-a redat încă pacea după toate acestea, e semn sigur că nu suntem încă zdrobiţi în mod real în punctul acela. Poate va fi nevoie atunci să cerem iertare vreunui om, sau lui Dumnezeu. Sau, poate, continuăm să credem că celălalt e de vină, iar nu noi! S-o ştim bine: dacă noi suntem aceia care ne-am pierdut pacea, aceasta e de ajuns pentru a ne indica clar cine este vinovatul... Căci păcatul altuia nu ne poate răpi pacea noastră! Dumnezeu voieşte să ne arate vinovăţia reacţiei noastre. Numai atunci când ne vom lăsa zdrobiţi de El în acel punct, pacea Sa ne va fi redată, ea va începe din nou să „domnească" în inimile noastre.
Ce lucru simplu, şi totuşi profund este a fi sub controlul păcii lui Dumnezeu, care nu este altceva decât însuşi Duhul Sfânt! Acest fel al nostru egoist de a fi, care altădată nu ne tulbura, ne este de acum înainte dezvăluit ca păcat, şi nu vom mai putea continua să rămânem în el fără ca „arbitrul" nostru să nu dea alarma. Dacă suntem gata a ne lăsa conduşi de această „busolă" — pacea lui Dumnezeu, atunci supărarea, autoritarismul, neglijenţa până în cele mai mici amănunte, ne vor fi descoperite ca păcate. Vom trebui atunci ca, de multe ori pe zi, şi uneori chiar pentru cele mai mici lucruri, să recurgem la sângele lui Isus. Vom recunoaşte atunci mai bine ca oricând calea frângerii, în cursul căreia Isus Se va putea manifesta în noi, în tot harul Său minunat.
Mulţi creştini neglijează atât de adesea avertismentele „arbitrului" lor încât ajung, cu timpul, nici să nu le mai audă! Urmează zile care se scurg fără a găsi prilejul de a fi zdrobiţi, ba chiar fără a mai simţi nevoia de a fi curăţiţi!
Starea aceasta este, în general, mult mai gravă decât cei mai mulţi dintre noi o credem! E nevoie să dorim cu ardoare regăsirea comuniunii cu Dumnezeu, înainte de a striga la El ca să ne arate din nou în care punct anume avem trebuinţă de curăţirea sângelui lui Isus. La început, El ne va arăta, poate, numai un singur lucru, dar ascultarea şi zdrobirea pe care o vom dovedi în punctul acela vor constitui primul pas spre trezire pentru noi.

de Roy şi Revel Hession 

Drumul Calvarului (Roy şi Revel Hession) 

Zdrobirea eu-lui

Ce este oare o trezire? Este viaţa Domnului Isus răspândită în inimile oamenilor. Cristos e totdeauna învingătorul. În ceruri răsună neîncetat cântări de laudă pentru biruinţa Sa. Şi, oricât de mari ar fi slăbiciunea, scăderile şi înfrângerile noastre, El nu e niciodată învins. Puterea Sa este nelimitată. Tot ce avem noi de făcut, la rândul nostru, este să punem la punct relaţiile noastre cu El, pentru ca puterea Sa să se poată arăta în viaţa noastră, în slujba noastră. Astfel, viaţa Sa biruitoare ne va umple inimile şi vieţile noastre, revărsându-se şi asupra altora. Iată ce este, de fapt, trezirea.
Totuşi, dacă vrem să cunoaştem aceste raporturi juste cu El, trebuie ca, mai întâi, propria noastră voinţă să f ie zdrobită şi supusă voinţei Sale. Începutul trezirii noastre este, în felul acesta, zdrobirea noastră. Aceasta este, desigur, o cale dureroasă, umilitoare, dar ea este singura cale. „Nu eu, ci Cristos" (Galateni 2:20). Domnul Isus nu va putea trăi în noi pe deplin, nu Se va putea descoperi în noi atâta timp cât „eul" nostru orgolios nu este zdrobit. Aceasta înseamnă de fapt, că acest „eu" al nostru atât de dur şi de nevindecat, care se îndreptăţeşte mereu, care totdeauna se apără pe el şi drepturile sale, care caută totdeauna propria sa slavă, — să se supună în sfârşit voinţei lui Dumnezeu, recunoscându-şi greşelile şi păcatele sale, renunţând la propria sa voinţă, la drepturile sale, la propria sa glorie, pentru ca Isus să-l posede şi să ajungă a fi El, totul, în el. Cu alte cuvinte, a fi zdrobit înseamnă a muri pentru tine însuţi în toate privinţele.
Dacă privim în mod cinstit la viaţa noastră de creştini, vom vedea cât de mult loc ocupă acest „eu" în noi. Atât de adesea este „eul" nostru acela care „se străduieşte" sa trăiască această viaţă de creştin, (însăşi termenul „străduinţă" arată că, la baza acestei străduinţe stă „eul"!) Atât de adesea este el acela care voieşte să-I slujească lui Cristos; şi tot el e acela care se mânie, împins de invidie, de pizmă, de spirit de critică, sau de îngrijorare; tot el e acela care se arată aspru şi neîngăduitor cu alţii, timid, mulţumit de el însuşi, ursuz... Da, cu adevărat că avem nevoie să fim zdrobiţi.
Dumnezeu nu va lucra în noi atâta vreme cât eul nostru ocupă locul de comandant. Căci toate roadele Duhului Sfânt enumerate în Epistola către Galateni (cap. 5. 22) şi cu care Dumnezeu voieşte să ne umple, sunt protivnice duhului dur şi nesupus care locuieşte în noi, şi ele nu se pot manifesta decât numai după ce acest duh este crucificat.
Zdrobirea este, totodată, lucrarea lui Dumnezeu şi a noastră. Dumnezeu exercită o presiune asupra noastră; dar, depinde de noi dacă o acceptăm, sau o respingem. Dacă, în căutarea noastră de părtăşie cu Dumnezeu, suntem cu adevărat gata a ne lăsa convinşi prin lumina Sa, atunci El va demasca negreşit în noi eul dur şi orgolios, care ne face să suferim atât, şi să cauzăm suferinţe şi celor din jurul nostru. Atunci, la presiunea Duhului Său asupra noastră, vom putea să alegem una din două: sau, să ne înţepenim grumazul, refuzând a ne pocăi, sau să ne înclinăm şi să spunem: „Da, Doamne!"
Zdrobirea zilnică înseamnă a accepta cu umilinţă tot ceea ce Dumnezeu voieşte să ne convingă. Aceasta va putea să ne coste scump, dacă socotim toate drepturile şi interesele egoiste la care va trebui să renunţăm, la toate mărturisirile, restituirile pe care le vom avea de făcut...
Această zdrobire se poate produce în noi numai la Cruce. Căci acolo Isus a primit să fie zdrobit, de bună voie pentru noi, iar noi la rândul nostru nu avem nici un motiv să nu acceptăm a fi zdrobiţi. Isus, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi, luând chip de rob, rob al lui Dumnezeu şi al oamenilor. Îl vedem renunţând de bună voie la drepturile Sale, la a avea un cămin sau vreun alt bun pământesc, gata a Se lăsa insultat fără a riposta, a Se lăsa chinuit fără a Se apăra. Şi, pe deasupra tuturora, îl vedem zdrobit pe când urca umil spre Calvar, unde S-a făcut Ţapul nostru Ispăşitor, purtând păcatele noastre în trupul Său, pe lemn.
„Sunt un vierme şi nu un om" — spune El într-un psalm profetic (Psalm 22:6). Cei care au trăit în ţările tropicale, ştiu care e deosebirea dintre reacţia unui vierme atunci când este atacat şi cea a unui şarpe; acesta din urmă, se ridică, şuieră, şi contra-atacă. Aceasta e imaginea eu-lui. Viermele însă, nu opune nici o rezistenţă; poţi face cu el ce vrei, să-l împingi cu piciorul, sau chiar să-l zdrobeşti. El nu se va opune. Aceasta este imaginea adevăratei zdrobiri. Aceasta a primit Isus de bună voie, a deveni pentru noi: „un vierme şi nu un om." El a făcut-o ştiind că din pricina păcatului, noi am pierdut orice drept, şi că merităm, astfel, iadul. Acum El ne învaţă să ne luăm adevăratul nostru loc, adică, să devenim şi noi „viermi" pentru El şi alături de El. Întreaga Sa predică de pe munte, cu învăţăturile ei despre blândeţe, despre nerăzbunare, de a iubi pe vrăjmaşii noştri cu o iubire dezinteresată, toate acestea ne învaţă care este poziţia noastră adevărată. Numai viziunea dragostei care a primit să fie zdrobită în locul nostru, poate să ne ducă la aceasta. În privinţa aceasta, cât de mult ne vorbeşte la inimă minunata poezie:
„Vino, o, Isuse, şi zdrobeşte-mă!
Să-mi plec capul şi să mor,
Precum Tu, pe Golgota,
Ţi-ai plecat capul fi ai murit,
Pentru mine!"
Totuşi, nu vom putea muri faţă de noi înşine o singură dată pentru totdeauna. Căci „zdrobirea" iniţială a eu-lui nostru va fi urmată în mod neîncetat, de noi zdrobiri. Numai astfel va putea Domnul Isus să Se manifeste în noi, în mod constant (2 Corinteni 4:10). În timpul zilei, alegerea aceasta ni se va prezenta în zeci de feluri. Aceasta va însemna: renunţare la planurile noastre, la plăcerile noastre, ba chiar la libera folosire a timpului şi a banilor noştri. Vom căuta atunci necontenit, nu binele nostru, ci al celor din jurul nostru. Căci ceea ce dăruim fraţilor noştri e criteriul cel mai sigur a ceea ce suntem gata să dăruim lui Dumnezeu. Fiecare umilinţă, fiecare jignire pe care suntem chemaţi s-o îndurăm, este mijlocul de care Dumnezeu voieşte să se servească pentru a ne zdrobi, pentru a putea săpa tot mai adânc „canalul" prin care să se poată scurge viaţa lui Cristos în noi. De fapt, singura viaţă care poate plăcea lui Dumnezeu şi care poate aduce totdeauna biruinţa, este viaţa Sa, niciodată a noastră, oricâte ar fi străduinţele noastre. Întrucât viaţa noastră, adică, a eu-lui nostru, este în complectă opoziţie celei a lui Cristos, nu vom putea fi umpluţi cu viaţa Sa decât în măsura în care acceptăm neîncetat ca viaţa noastră să se anihileze, „să moară". Dar aceasta depinde numai de alegerea noastră.

Mulţumire

O, voi sărmani robi ai grijilor zilnice, cât de fericiţi aţi fi dacă le-aţi duce pe toate la Domnul Isus Cristos. Chiar dacă colivia nu vi s-ar lărgi şi venitul nu vi s-ar mări, chiar dacă aţi face mereu parte din ceata celor săraci şi împovăraţi cu muncă grea, aţi avea totuşi o pace şi o mulţumire prin care starea vi s-ar îmbunătăţi, fără să se schimbe. Dacă Domnul Cristos ne botează cu iubirea Sa, dacă El ne afundă în şivoiul harului Său, atunci El poate să ne dea deplină odihnă şi cu privire la grijile acestei lumi.

Griji mici

Nu te sfii totuşi de a duce înaintea Domnului grijile tale zilnice. Poate gândeşti că ele sunt prea neînsemnate, ca să le aduci înaintea Celui Preaînalt. Dar sunt oare în ochii lui Dumnezeu chiar grijile noastre mari aşa de mari cât ne par ele nouă? Şi nevoile noastre mici nu sunt ele părţi dintr-o sumă mare? Oricum, ele sunt însemnate pentru noi; iar Domnul Dumnezeu şi fără acestea, se pogoară atât de jos la noi, aşa că n-avem să ne temem că-L pogorâm prea mult. Astfel, poţi să vii înaintea Lui pentru cheia pe care ai pierdut-o, ca şi pentru degetul care doare pe copilul tău, sau pentru un cuvânt neprietenos pe care ţi l-a spus cineva. Pentru un tată nu este neînsemnat nimic din ceea ce chinuieşte pe copilul său; iar marele Dumnezeu, care a numărat chiar perii de pe capul tău şi fără a cărui voie nu cade vrabia de pe gard la pământ, nu te va socoti prea îndrăzneţ dacă aduci înaintea Lui nevoile tale zilnice.

Nu te îngrijora înainte de vreme!

Un om duce în fiecare zi saci de făină în spinare. El ia zeci de kilograme deodată şi ce duce într-o zi se ridică la zeci de mii de kilograme, ceea ce într-un an face o greutate foarte mare. Dacă acest om ar socoti la data de 1 Ianuarie povara pe tot anul şi ar zice: „Îmi este cu neputinţă să duc o povară aşa de mare", atunci tu i-ai aduce aminte că nu trebuie s-o ducă toată deodată, ci are să întrebuinţeze pentru aceasta toate zilele de lucru dintr-un an.
Dacă te uiţi la toate grijile şi nevoile care pot să vină, vei striga: „Cum s-o scot la capăt cu toate?" Dar ele nu vin toate deodată, ci rând pe rând; şi dacă vine o nevoie sau o grijă, vine şi puterea de care ai trebuinţă. Pas cu pas şi zi cu zi, drumul este străbătut; şi cu răbdare ne facem datoria.
„Domnul sărăceşte şi El îmbogăţeşte, El smereşte şi El înalţă" (1 Samuel 2:7)
Toate schimbările din viaţa mea vin de la El, Cel Neschimbat. Dacă m-aş îmbogăţi, aş vedea în aceasta mâna Lui şi L-aş preamări; dacă aş sărăci, aş vedea şi în aceasta mâna Lui şi de asemenea L-aş preamări. Dacă scăpătăm în lume, acesta este un lucru care vine de la Domnul şi-l primim cu răbdare; dacă ne ridicăm iarăşi, tot de la Domnul vine şi-l primim cu recunoştinţă.
În fiecare caz, Domnul este Acela care a lucrat şi de aceea este bine!
Adeseori acesta este felul lui Dumnezeu de a lucra: scoboară pe cei pe care i-a înălţat şi dezbracă pe cei pe care vrea să-i îmbrace. Dacă aceasta este calea Sa, atunci ea este cea mai bună şi cea mai înţeleaptă. Dacă acum îndur coborârea, pot să mă bucur, pentru că aceasta înseamnă începutul spre înălţare.
Cu cât mai mult suntem smeriţi prin har, cu atât mai mult suntem înălţaţi după aceea în salvă. Cu bucurie vom primi sărăcia care în curând va face loc unei bogăţii cu atât mai mari.
O, Doamne, m-ai smerit în timpurile din urmă şi m-ai făcut să simt nimicnicia şi păcatul. Această încercare nu este plăcută, dar Te rog să faci ca ea să-mi fie spre binecuvântare. O, dacă prin aceasta m-ai face în stare să duc o greutate mult mai mare de bucurie şi de lucru binecuvântat; şi dacă, prin încercare, sunt făcut destoinic pentru aceasta, atunci dă-mi-o, pentru Domnul meu Isus Cristos! Amin.
„El va izbăvi pe săracul care strigă şi pe nenorocitul care n-are ajutor" (Psalmul 72:12)
Săracul strigă; ce altceva ar putea el să facă? Şi ce altceva trebuie să facă, dacă Dumnezeu îi aude strigarea?
Nu striga în urechile prietenilor tăi, căci chiar dacă pot să te ajute, aceasta este numai din pricină că Domnul i-a făcut în stare să te ajute. Drumul drept este cel mai scurt şi acela te duce la Dumnezeu. La El fă să ajungă strigarea ta, nu la oameni care să mijlocească pentru tine la El!
„Ah", zici tu „n-am nici un prieten, n-am pe nimeni care să mă ajute". Atunci, cu atât mai bine aşteaptă ca Dumnezeu să-ţi vină în ajutor, El să-ţi fie şi unul şi altul. Fă ca îndoita ta nevoie să ajungă o îndoită cerere. Chiar şi în lucrurile trecătoare lasă-te în seama lui Dumnezeu, căci El îngrijeşte şi de nevoile trupeşti ale copiilor Săi.
În ce priveşte nevoile duhovniceşti, care sunt şi cele mai însemnate, Domnul va auzi strigătul tău, te va izbăvi şi te va ajuta.
O, sărmane prieten, îndreaptă-te spre Dumnezeu, care este bogat! O, tu cel fără ajutor, sprijineşte-te pe ajutorul Său! El nu m-a părăsit niciodată şi nici pe tine nu te va părăsi. Vino ca un cerşetor şi Dumnezeu nu te va lipsi de ajutorul Său. Vino fără alte pretenţii decât numai la harul Său. Domnul Isus Cristos este împărat şi nu te va lăsa să pieri ducând lipsă.

Vremuri grele

Adeseori vin vremuri grele, în care afacerile merg prost şi chiar cei bine înstăriţi, chiar cei care dăruiau sume frumoase pentru lucrul lui Dumnezeu, văd în faţa ochilor lor decăderea afacerii lor şi sărăcia.
Este însă altă durere şi mai mare decât sărăcia, cu toate că unii gândesc că încercările care se ivesc atunci când familia se măreşte şi cămara este slab aprovizionată, ar fi îndosebi de amare.
Gândeşte-te cum ar fi dacă ţi-ar fi luaţi copiii iubiţi? O femeie bogată a intrat odată în căsuţa unui lucrător sărac şi când a găsit camera plină de copii, a zis: „Aici sunt guri multe, dar hrană nu-i." Ca şi cum Dumnezeu ar fi creat nevoia, dar n-a voit s-o şi împace. Curând după aceea, femeia bogată plângea lângă sicriul ultimului ei copil. Femeia lucrătorului sărac şi cu numeroşi copii, a fost chemată în casa bogată plină cu de toate, ca să ajute cu prilejul înmormântării. Atunci ea, în faţa atâtor bogăţii, dar cu singurul copil în sicriu, a zis: „Aici este mâncare multă; unde sunt însă gurile?"
Mai de grabă voim să vedem pe copiii toţi în jurul mesei noastre sărace, decât să avem prânzuri alese, dar copiii pierduţi.
Am auzit de o mamă care a fost nevoită să se mute dintr-o casă frumoasă şi mare într-o casă mică şi sărăcăcioasă. Seara şi-a dus toţi copiii la culcare şi când a văzut cât de dulce dormeau, şi-a ridicat mâinile în sus şi a zis: „Slavă Domnului, că cele mai bune comori mi-au rămas!"
Cineva povesteşte: „Odată m-a vizitat o persoană de seamă şi mi-a văzut copiii înşiruiţi după vârstă şi mărime. Atunci el a zis: „Iată ce face sărac pe un om bogat." Eu am răspuns atunci: „Nu, Domnul meu, aceştia fac bogat pe un om sărac!"
Inimile părinţilor ştiu că aşa este, în adevăr. Chiar dacă lupta pentru a întreţine o familie numeroasă este, în adevăr, grea, totuşi tata şi mama n-ar voi ca ea să le fie uşurată luându-li-se un copil. Voim mai bine să purtăm povara sărăciei, decât pustiul casei în care a intrat moartea. Starea noastră materială se mai poate îndrepta; dar cine poate să ne mai dea înapoi pe aceia care dorm afară, în mormintele pe care creşte iarba?
Da, grijile de a avea cu ce să ne hrănim nu sunt cele mai rele şi, afară de aceasta, suferim după voia lui Dumnezeu şi de aceea nu trebuie să cârtim.
Dacă este credinţă, vine şi mulţumirea. Pe cât se pare, Domnul ne dă puţin, dar în puţinul acela ne dă mult. Grijile ne fac să ne rugăm, iar rugăciunea alungă grijile, în felul acesta, prin sărăcia pământească putem să ne îmbogăţim în har.
De aceea nu este potrivit pentru noi să cârtim, pentru că avem, mai de grabă, pricină să mulţumim decât să ne văicărim.
Durerile pe care le purtăm noi sunt mici în comparaţie cu acelea pe care le merităm.
Iată de ce nu ne vom vaită, ci ne vom obişnui sufletele cu răbdarea.

Lasă grijile afară!

Un bătrân credincios, pe care l-am vizitat când era bolnav pe moarte, mi-a spus că el n-are nici o grijă şi a adăugat: „În toată viaţa mea, eu nu m-am chinuit cu griji niciodată, pentru că mi-am făcut regula aceasta: să nu duc grijile cu mine în casă."
Aşa se cade să facem mereu. Când ne curăţim ghetele la uşă, ar trebui să aruncăm şi grijile noastre în pământul de la grătarul de şters ghetele şi, cu ajutorul unei rugăciuni făcute cu credinţă, să le lăsăm acolo în ţărâna care este hrana şarpelui, nu a noastră. Ce ajutor avem de pe urma grijilor? Ele nu au adus unui sărac nici măcar un ban şi nu au făcut rost celui flămând de vreo bucată de pâine.
Grijile rod viaţa; şi cine îşi iubeşte viaţa, trebuie să se ferească de ele. Munca nu ne roade puterile, căci puterea de viaţă care este în noi are grijă să pună la loc puterea cheltuită în muncă: dar grija face ca însăşi puterea de viaţă să se piardă repede. Grija este un fel de sinucidere.
Cu linişte şi mulţumire ai mai multă nădejde de a-ţi lungi viaţa decât dacă griji necurmate îţi rod sufletul; iar un creştin credincios slăveşte pe Dumnezeu prin faptul că el mereu se odihneşte în credinţă. Viaţa lui plină de pace este o predică tăcută dar plină de putere, care trezeşte în alţii dorinţa după izvorul ascuns al unei astfel de vieţi.

Dumnezeu poartă de grijă

„Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?" (Matei 6:30).
Hainele sunt scumpe şi câte un credincios sărac se întreabă îngrijorat de unde are să-şi ia un rând de haine. Pingelele ghetelor s-au subţiat; cum o să facă rost de ghete noi?
Dar iată cum Domnul nostru, care îngrijeşte de noi, o ia înaintea acestei griji. Tatăl nostru ceresc îmbracă iarba de pe câmp cu o strălucire pe care nici Solomon n-a putut s-o ajungă; să nu-şi îmbrace El copiii? Hotărât că va face acest lucru. Poate că este nevoie de multe petece şi cârpeli, dar primim hainele de care avem trebuinţă. Aş putea să povestesc unele pilde, cum Domnul dă şi haine slujitorilor Săi. Cel care a făcut pe om aşa încât, după căderea în păcat, să aibă nevoie de îmbrăcăminte, în îndurarea Sa va purta grijă şi de haine pentru el.

Când ne merge slab

Câteodată este bine pentru noi să ne cam lipsească mijloacele şi în buzunar să sufle vântul, căci după aceea învăţăm să fim mulţumitori când mijloacele curg din belşug. Puţin post din când în când ne învaţă să preţuim cu recunoştinţă prânzurile bogate pe care ni le pregăteşte Domnul.
Scăderea mijloacelor din afară vrea să pună la încercare credinţa noastră: dacă este adevărată sau nu.
Dacă toate merg după dorinţă, credem că suntem nişte adevăraţi eroi ai credinţei şi ne mirăm de slăbiciunea credinţei semenilor noştri. Când însă coşul de pâine este ridicat mai sus pentru noi, începem un alt cântec şi în nouă cazuri din zece se arată că nu mai rămâne nimic din închipuita noastră credinţă. Socotim că ne încredem în Dumnezeu, în făgăduinţele Lui, când, de fapt, ne încredem mai mult în veniturile noastre. Este foarte bine să ştim lămurit cum stăm faţă de Domnul Dumnezeu, dacă, în adevăr, credem în El sau nu; de aceea scăderea veniturilor noastre lucrează în bine asupra stării noastre duhovniceşti. Frate, crezi tu chiar şi atunci când pârâul Cherit a secat; când copiilor le trebuie haine noi, dar vechea socoteală de la croitor n-a fost încă achitată; când cămara este goală şi nu ştii de unde ai să faci rost de hrană pentru mâine? Crezi şi atunci? Este oare lucru uşor să te încrezi în Dumnezeu cum ţi-ai închipuit?
O astfel de punere la încercare a credinţei mai are şi scopul de a ne face ca toată slava s-o dăm numai lui Dumnezeu. Dacă ne merge bine fără întrerupere, atunci ia naştere încrederea în noi înşine şi această încredere este mama mândriei. Este bine pentru noi dacă învăţăm să vedem că depindem în totul numai de Dumnezeu, că putem să pierdem foarte uşor toată averea de pe pământ şi că fericirea noastră a zburat îndată ce Domnul Şi-a retras mâna de la noi. Trebuie să învăţăm să ne aşezăm în totul la picioarele Domnului şi să rămânem acolo. Simţământul că avem nevoie de El alungă încrederea în noi înşine; dacă vedem că Domnul este singurul, dar şi înţeleptul nostru ajutor, îl preamărim din inimă şi-L preamărim numai pe El.
Câteodată, şi timpul încercării este numai o pregătire pentru timpul unui har bogat. După o mare retragere a apelor mării de la uscat, urmează o rapidă creştere a lor peste maluri (flux şi reflux). Am învăţat să ne bucurăm cu cutremur, pentru că liniştea este adeseori semnul furtunii apropiate; şi dimpotrivă, chiar în vremurile de nevoi, putem să fim cu un curaj vesel, pentru că adeseori acele vremuri merg înaintea unei bogate binecuvântări. Când venea scăderea apoi (refluxul), adeseori m-am întrebat ce urmăreşte Domnul să-mi pregătească. Mi-am zis: „Iată, Dumnezeu goleşte toate şi-mi ia mijloacele. Acum văd că toate sunt de la El, că Lui I se cuvine toată cinstea. Creşterea apei (fluxul) va fi cu atât mai puternică, cu cât apa s-a retras mai departe. Dumnezeu are în vedere lucruri mari pentru mine, dacă, bine înţeles, cred!"
Aşa mă întorc de la punga mea goală spre mâna nepătrunsă a bogăţiei veşnice şi nu mă tem. Domnul nu întârzie în împlinirea tuturor făgăduinţelor Lui!

Ce trebuie pentru viaţă

„Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4:4).
Dacă ar voi Dumnezeu, am putea să trăim şi fără pâine, cum a trăit Domnul Isus timp de patruzeci de zile în pustie; dar fără Cuvântul lui Dumnezeu nu putem să trăim. Prin Cuvânt suntem creaţi şi numai prin Cuvânt suntem ţinuţi în viaţa, căci El ţine toate numai prin Cuvântul Său atotputernic. Nu pâinea este izvorul de căpetenie al vieţii noastre, ci Domnul însuşi. El poate să lucreze şi cu izvoare de ajutor din a doua mână, dar şi fără ele; iar noi nu trebuie să-I impunem un anumit fel de a lucra. Să nu fim aşa de doritori după lucrurile văzute, ci să ne îndreptăm dorinţa spre Dumnezeul cel nevăzut. Câteodată, când mijloacele obişnuite nu vin, Domnul trimite alor Săi ajutor în chip minunat.
Dar Cuvântul Domnului trebuie neapărat să-l avem. Numai cu el putem să ne împotrivim diavolului. Ia-ne acest Cuvânt şi atunci vrăjmaşul ne are în puterea lui, căci în curând ajungem fără vlagă. Sufletul nostru are neapărată nevoie de hrană; şi singura hrană care-i prieşte nu este alta, decât Cuvântul Domnului Dumnezeu. Toate cărţile şi toţi predicatorii din lume nu pot să dea sufletului nostru adevărata hrană. Numai Cuvântul ieşit din gura lui Dumnezeu poate să umple gura credinciosului.
Doamne, dă-ne totdeauna, Te rugăm, pâinea aceasta! O preţuim mai presus decât toate bucatele de pe o masă împărătească.

Când se rup şleaurile

O femeie bătrână se găsea într-o căruţă, ai cărei cai o luaseră la fugă şi astfel femeia ajunsese într-o mare primejdie; dar a fost scăpată. Cineva a întrebat-o cum se simţea când îşi luaseră caii vânt. Ea a răspuns: „Nu ştiu bine cum mă simţeam. Mai întâi m-am încrezut în purtarea de grijă a lui Dumnezeu; când însă s-au rupt şleaurile, mi s-a dus orice nădejde." Aşa facem şi noi: ne încredem în Dumnezeu atâta vreme cât „ne ţine cureaua", cum se spune, adică atâta vreme cât avem veniturile noastre regulate.
„Da", zicea cineva. „Este uşor să te încrezi în Dumnezeu când ai bani în mână." Eu am susţinut tocmai dimpotrivă: dacă ne încredem în ceva care se vede, atunci unde mai este loc pentru credinţă? Nu; credinţa nu este lucru uşor când toate ne merg bine. Este mai uşor să crezi când izvoarele văzute ne părăsesc. Da, atunci trebuie să credem; nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să credem. Celui ce are o credinţă tare îi este chiar mai uşor să creadă atunci când de nicăieri nu vede nici un ajutor, decât în alte timpuri, tocmai aşa cum este mai uşor să înoţi într-o apă adâncă decât să te afli într-o apă mică, unde te încurci în plantele de sub apă. Cu cât este mai puţin de văzut pentru ochi, cu atât este mai mult loc pentru credinţă. Fireşte, acesta este un timp de încercare, dar şi de biruinţă şi de întărire.
Fără îndoială, Cel Rău îţi şopteşte: „Ce vei face dacă încetează plăţile?" Dar el nu cutează decât să şoptească, pentru că, după experienţa mea de ani de zile, în ceea ce priveşte bunătatea lui Dumnezeu, chiar diavolul nu are cutezanţa să fie prea stăruitor în şoaptele lui. „Domnul îngrijeşte de mine" este o făgăduinţă limpede, aşa că, mângâiat, pot să zic: „Înapoia mea, Satano!"

„Eu te întăresc" (Isaia 41:10)

Când suntem chemaţi să lucrăm sau să suferim, facem socoteala puterii noastre şi ea ni se pare mai mică decât nevoia pe care avem s-o întâmpinăm. Dar să nu fim fără curaj, căci avem cuvântul: „Eu te întăresc." Dumnezeu este atotputernic; El poate să ne dea puterea de care avem nevoie şi chiar a făgăduit să facă lucrul acesta. El vrea să fie hrana sufletului nostru şi sănătatea inimii noastre. Nu se poate spune câtă putere poate să dea Dumnezeu unui om. Când vine putere de la Dumnezeu, atunci slăbiciunea omenească încetează de a mai fi o piedică.
N-am avut noi toţi vremuri de încercare şi de lucrare grea, în care am primit putere cu totul deosebită, aşa că singuri ne-am mirat? Am fost liniştiţi în mijlocul primejdiilor, senini în pagubă, netulburaţi în bârfeli, răbdători în boală. Dumnezeu dă putere neaşteptată când vin încercări neaşteptate şi ne ridicăm deasupra eului nostru slab. Fricoşii ajung atunci îndrăzneţi, cei fără minte capătă înţelepciune şi celor tăcuţi li se dă ce trebuie să vorbească. Slăbiciunile mele mă fac fricos, însă făgăduinţele lui Dumnezeu mă fac viteaz. Doamne, întăreşte-mă după cuvântul Tău!

CHSporgeon 

Răbdarea

Răbdarea este mai bună decât înţelepciunea; un dram de răbdare face mai mult decât un kilogram de pricepere. Toţi oamenii laudă răbdarea, dar foarte puţini dau dovadă de ea în viaţă; ea este o doctorie bună pentru orice boală; o laudă până şi femeile bătrâne, dar nu în orice grădină cresc ierburile din care se plămădeşte ea. Când carnea şi oasele ne sunt pline de dureri şi suferinţe, atunci este tot atât de firesc să cârtim şi să ne văităm, cum este firesc pentru cal să dea din cap când îl chinuie muştele sau cum este firesc pentru o roată să facă hodoronc-tronc atunci când i-a căzut o spiţă.
Dar nu ce este firesc trebuie să fie regula de purtare a creştinului, pentru că atunci la ce mai este bună credinţa lui? Dacă un soldat nu luptă mai bine ca un argat, atunci jos cu uniforma lui! De la un măr aşteptăm mai mult rod ca de la un mărăcine şi chiar avem acest drept.
Ucenicii unui Mântuitor plin de răbdare trebuie să fie şi ei foarte răbdători. „Muşcaţi buzele şi rabdă" este sfatul din vremea de demult; dar a „cânta şi răbda" este cu mult mai bine. Şi de ce nu? La urma urmei, când ne gândim ce rele fiinţe suntem, prea puţine sunt loviturile pe care le primim şi chiar dacă ne doare puţin, trece! O durere, care a trecut, ajunge o bucurie şi aduce o învăţătură de minte. N-ar trebui să ne temem să ne coborâm în Egipt, dacă ştim că de acolo vom ieşi cu podoabe de aur şi de argint.
Oamenii nerăbdători îşi udă mereu nefericirea lor şi-şi alungă singuri mângâierea. Suferinţele sunt musafiri care nu fac să fie şi poftiţi; însă cei ce cârtesc, le trimit singuri căruţa ca să-i aducă în casa lor. Mulţi oameni se nasc ţipând, trăiesc tânguindu-se şi mor dezamăgiţi; ei mestecă mereu în gură hapul amar de care nici n-ar şti măcar că este amar, dacă, având pricepere, l-ar înghiţi odată într-un pahar de răbdare şi apă. Ei socotesc uşoară greutatea oricărui alt om, pe când aripile lor li se par grele ca plumbul; după părerea lor, ei totdeauna sunt rău trataţi; peste nimeni nu dă nenorocirea aşa de des ca peste ei; zăpada cea mai groasă la uşa lor cade şi grindina deasă mai mult în fereastra lor bate; şi totuşi, dacă adevărul ar ieşi la iveală, s-ar vedea atunci că răul a fost mai mult în închipuirea lor decât în realitate. Mulţi oameni ar fie foarte fericiţi dacă ar putea să vadă lucrul acesta. O bucăţică din acea plantă numită mulţumire, pusă în cea mai slabă ciorbă, ar face-o să aibă gustul fripturii regelui. Ion Plugarul are în grădina lui această plantă, însă în iarna din urmă a suferit aşa de greu că, din nefericire, nu poate să dea şi vecinilor săi o crăcuţă din ea; de aceea, ei ar face mai bine să asculte ce se spune clar în Evanghelia după Matei (25:9) şi să se ducă ei înşişi la cei ce vând şi să-şi cumpere. Harul este ogorul pe care îi merge bine acestei plante, însă trebuie mereu udată din izvorul îndurării.
A fi sărac nu este totdeauna un lucru plăcut; sunt însă pe lume şi alte lucruri mai rele decât sărăcia. Ghetele mici te strâng, dar nu strâng aşa de tare când piciorul este mic; şi dacă avem mijloace puţine, atunci este bine şi foarte cuminte să avem şi pretenţii puţine.
A fi om sărac nu este o ruşine; a fi însă mulţumit cu sărăcia ta este o ruşine. Într-unele lucruri, săracilor le merge mai bine ca bogaţilor, fiindcă, dacă un sărac îşi caută hrană pentru foamea lui, poate să-şi ajungă mai bine ţinta, decât bogatul care îşi caută foame pentru hrana lui. Masa săracului este pusă mai repede, iar munca îl scuteşte de cheltuiala cu sosuri. Cei mai buni doctori sunt: Doctorul Cumpătare, Doctorul Linişte şi Doctorul Voie-Bună; şi sunt destui plugari evlavioşi care au fericirea să fie serviţi la masă de toţi aceşti trei domni. Bogăţia te face să ai toane, dar foamea nu caută vină bucătarului. Munca aspră aduce sănătate, iar un dram de sănătate face cât un sac de diamante. Nu cât de mult avem, ci cât de mult gustăm din ce avem, iată în ce se cuprinde fericirea noastră!
Într-o lingură de zahăr este mai multă dulceaţă decât într-un butoi cu oţet. Nu mulţimea bunurilor, ci binecuvântarea lui Dumnezeu în ce avem, iată ce te face în adevăr bogat. Cojile de la un măr dulce sunt mai bune decât un întreg măr pădureţ. Un prânz cu verdeţuri şi pace este mai bun decât un bou îngrăşat şi ură. „Este mai bine puţin cu teamă de Domnul, decât o comoară mare cu tulburare." Puţine lemne ajung ca să-mi încălzesc o sobă mică; de ce dar să mă plâng că nu am toate pădurile?
Când vin suferinţele, nu este de nici un folos să cârteşti împotriva lui Dumnezeu în inima ta; aceasta ar însemna să loveşti singur cu piciorul în ţepuş şi să ţi-l răneşti. Copacii se îndoaie în bătaia vântului, şi aşa ar trebui să facem şi noi. De câte ori zbiară oaia, de atâtea ori pierde o gură de nutreţ: şi de câte ori ne plângem, tot de atâtea ori pierdem o binecuvântare. A cârti este o meserie rea şi proastă şi nu aduce nimănui nici un folos, însă răbdarea are o mână de aur. În curând relele vor trece. După ploaie vine şi soare; ciorile negre au aripi; iarna se schimbă în primăvară şi noaptea în zi. Şi chiar dacă vântul bate cu putere, în cele din urmă tot se va opri.
Dacă s-a închis o uşa, Dumnezeu va deschide alta. Dacă pe un ogor nu creşte mazărea, va creşte poate, fasolea; dacă o cloşcă îşi părăseşte ouăle, se va găsi o alta care să le clocească pe toate ale ei; toate lucrurile au şi o parte luminoasă, iar bunul Dumnezeu este pe toate părţile!
În cel mai rău potop de necazuri, este pe undeva şi un loc uscat, în care mulţumirea poate să-şi pună sigur piciorul; şi chiar de n-ar fi un astfel de loc, mulţumirea tot ar învăţa să înoate.
„Prietenilor, să dăm fuga la răbdare şi la apă", ziceau cei vechi, „ca nu cumva să vină peste noi frigurile cârtirilor şi să molipsim şi pe alţii cu această boală, criticând căile lui Dumnezeu!"
Cel mai bun leac în suferinţe este să ne lăsăm cu încredere în voia lui Dumnezeu. Ce nu poţi să vindeci, trebuie să suferi. Şi dacă nu avem să mâncăm slănină de porc, să mulţumim lui Dumnezeu că mai avem câteva căpăţâni de varză. „Trebuie" este poate o nucă tare, dar are miez dulce.
„Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu!" (Romani 8:28). Tot ce cade din cer este, mai curând sau mai târziu, spre binele pământului.
Ce vine de la Dumnezeu este totdeauna o binecuvântare, chiar dacă este o nuia. Din fire, suferinţele ne plac tot atât de puţin cât de puţin îi place şoarecelui să se împrietenească cu pisica; şi totuşi, prin har, Pavel a ajuns să se laude şi cu necazurile lui. Pagubele şi crucile sunt grele de purtat; dar, dacă inimile noastre sunt sincere înaintea lui Dumnezeu, este minunat să vezi cât de uşor ajunge jugul lor. La slavă trebuie să intram pe calea crucii şi a lacrimilor şi, fiindcă nu ne este îngăduit să mergem în cer într-un pat de puf, să nu ne mirăm dacă adeseori găsim calea aspră, cum au găsit-o şi cei dinaintea noastră.
Totul este bun când se sfârşeşte bine; de aceea, să arăm pământul cel mai tare cu gândul la snopii de la seceriş; şi dacă alţii cârtesc la un astfel de lucru, noi să învăţăm să şi cântăm.

O avuţie care nu se poate pierde

Dă-mi o mare sumă de bani; o lovitură a soartei poate să-mi ia totul. Dă-mi însă o credinţă tare în cuvântul: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic" şi atunci toate sunt bune, iar eu sunt bogat pentru toată viaţa. Această avuţie nu pot s-o pierd nici odată. Eu ţin această arvună sigură, această chezăşie: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic."

Suferinţe fără rost

Cei mai nefericiţi oameni sunt aceia care mereu se îngrijorează. Voi, care vă temeţi aşa de mult de ceea ce poate să aducă ziua de mâine, încât nu puteţi să vă bucuraţi de ziua de astăzi; voi, care sunteţi porniţi să socotiţi orice stea drept o cometă şi sub fiecare colină să vedeţi un vulcan; voi, care vă gândiţi mai mult la petele din soare decât la soarele însuşi şi care vă mâhniţi de o foaie uscată mai mult decât vă bucuraţi de frunzişul verde al unei păduri întregi; voi, care trăiţi mai mult în suferinţele voastre decât în bucuriile voastre, voi alcătuiţi o ceată de oameni nefericiţi.

Lasă pe Dumnezeu să poarte de grijă!

Aruncă nevoile şi grijile tale acolo unde ai aruncat şi păcatele tale: în adâncul mării. Nu lăsa niciodată ca o nevoie său o grijă să apese măcar o oră pe inima ta, fără să spui plângerea ta Tatălui Ceresc. Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l faci când vine nevoia, este să i-o spui Lui. Cu cât zăboveşti mai mult să faci lucrul acesta, cu atât mai mult ţi se tulbură pacea.

CHSporgeon 

În griji şi în sărăcie

Îngrijorarea nearuncată asupra Domnului îţi macină puterile, îngrijorarea ta plină de temeri şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu sunt două lucruri cu totul deosebite.
Purtarea Lui de grijă, deşi plină de iubire şi atotcuprinzătoare, nu-I pricinuieşte nici o nelinişte; însă nouă, îngrijorarea ne aduce pagubă, prin chinurile ei, care ne rod. Trebuie deci să arunci asupra Domnului neînţeleapta ta îngrijorare, căci grija Lui este înţeleaptă.
Sunt, negreşit, griji pe care nu putem să le aruncăm asupra lui Dumnezeu, din pricină că sunt păcătoase. Grija de a ajunge bogat, grija de a fi lăudat de oameni, dorinţa după o viaţă de plăceri, dorinţa de a răzbuna o jignire, - pot eu să rog pe Dumnezeu să poarte pentru mine o astfel de grijă? Dacă eşti chinuit de astfel de griji, aruncă-le, înlătură-le de la tine; altfel, ele te vor arde în suflet.
Poţi, în privinţa lor, să te rogi lui Dumnezeu; dar numai ca să te scape de ele. Fii măsurat în dorinţele tale, întinde-te cât ţi-e plapuma, şi atunci grijile tale nefolositoare se vor micşora dintr-odată.
„Aruncaţi asupra Domnului îngrijorările voastre", zice Apostolul. El nu zice: „puneţi", ci întrebuinţează un cuvânt mult mai puternic şi mai lămurit: „aruncaţi". Aruncarea cere o sforţare oarecare. Nu-i joc de copil să arunci asupra Domnului îngrijorările când cutiile şi dulapurile sunt goale; ai şase copii şi ghetele se rup. Atunci trebuie să faci acea faptă de credinţă. Trebuie să-ţi încordezi toată puterea sufletului tău, până izbuteşti să ridici greutatea şi s-o arunci asupra Domnului; dar oricum, încordarea nu este aşa de mare ca atunci când ai purta tu însuţi îngrijorarea.
Ce sarcină grea este să aştepţi ajutor de la oameni, ajutor care nu mai vine. De aceea, aruncă îngrijorarea ta asupra Lui. Poţi să le spui altora nevoia ta, ca să-i câştigi de partea ta, căci trebuie să purtăm sarcinile unii altora; poţi de asemenea să rogi pe prieteni să te ajute şi astfel să te înveţi a fi smerit; însă cel dintâi loc trebuie să-l aibă rugăciunea pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu. Este bine să luăm seama cum aceia care se lasă în totul în seama lui Dumnezeu sunt ajutaţi în chip minunat. Nu este lucru nedrept să ne îndreptăm pentru ajutor către fraţii noştri creştini; sunt mulţi care ar voi bucuroşi să ajute şi care trebuie să ştie unde este nevoie de ajutor; dar nu pune niciodată pe om în locul lui Dumnezeu, singurul care poate să ia de la noi îngrijorările noastre şi să ducă poverile noastre.
Mai este un mijloc de a face grijile mai uşoare, mijloc care este opus aceluia de a arunca îngrijorările asupra Domnului. Acest mijloc este nepăsarea. Nu se cade ca atunci când este vorba de griji, un creştin să zică: „Mi-e totuna!" Cine ia lucrurile în chip uşuratic, acela tot în chip uşuratic face datorii şi nu se ţine de vorbă. Fiecare om serios trebuie să aibă grijă de ocupaţia şi de familia lui. „Dacă nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de cei din casa sa... este mai rău decât un necredincios" (1 Timotei 5:8).
Aruncarea grijilor asupra lui Dumnezeu este tocmai contrariul uşurătăţii şi nepăsării.
Nu este potrivit iarăşi a arunca asupra Domnului grija când săvârşeşti ceva nedrept; de pildă, dacă faci datorii, cu toate că ştii că nu le poţi plăti; dacă, pentru a scăpa de o pagubă, spui un neadevăr; dacă, pentru a-ţi mări veniturile, te apuci de afaceri îndrăzneţe şi neserioase. O faptă de neascultare înseamnă lepădarea ajutorului lui Dumnezeu, înseamnă o ajutorare de sine neîngăduită.
Acela care, fie ce-ar fi, face numai ceea ce este drept, acela poate să arunce asupra lui Dumnezeu grijile lui. Grija noastră trebuie să fie să plăcem lui Dumnezeu; pe toate celelalte griji putem să le lăsăm liniştiţi asupra Lui.
Dar cum putem să aruncăm asupra lui Dumnezeu grijile noastre? Ca să ridicăm povara grea, avem nevoie de mâna rugăciunii şi de mâna credinţei. În rugăciune spunem lui Dumnezeu grija noastră şi îi cerem ajutor; prin credinţă, suntem încredinţaţi că Dumnezeu poate să ne ajute şi ne va şi ajuta. Rugăciunea întinde înaintea lui Dumnezeu cererea cu lista tuturor grijilor noastre, iar credinţa zice: „Cred că Dumnezeu îmi poartă de grijă; cred că El mă va scoate din nevoie şi că acest lucru va fi spre slava Lui!"
Dacă ai luat grija de pe umerii tăi şi ai aruncat-o asupra lui Dumnezeu, fereşte-te să nu o iei iarăşi înapoi asupra ta. De câte ori, în rugăciunea făcută cu credinţă, m-am dezbrăcat de grija mea; dar - trebuie s-o spun cu ruşine - după un timp, am simţit iarăşi aceeaşi povară pe care o credeam aruncată. Dar este oare înţelept lucru să-ţi pui din nou picioarele în lanţurile care ţi-au fost luate? Totuşi, de multe ori, chinuit de greutăţi, am mers cu ele înaintea scaunului lui Dumnezeu, cu hotărârea tare de a nu mă mai lăsa chinuit de ele. Le-am aruncat pe toate asupra lui Dumnezeu şi le-am lăsat în mâna Lui atotputernică. Aşa se face că n-am mai văzut niciodată unele griji; ele s-au topit ca bruma, când răsare soarele, dimineaţa, şi au lăsat în urma lor o binecuvântare. Alte nevoi au rămas, în adevăr, dar nu mai mă apasă, fiindcă m-am plecat sub jug.
Domnul însuşi ne porunceşte să nu ne îngrijorăm. Este porunca Sa ca noi să nu ne îngrijorăm, dar este şi binele nostru că nu mai trebuie să ne îngrijorăm. Afară de asta, avem să aruncăm asupra Domnului grijile noastre pământeşti, pentru ca să avem vreme şi putere pentru alte griji mult mai însemnate.
Dacă Domnul ţi-a sfărâmat jugul greu al grijilor tale, trebuie să iei asupra ta jugul Lui uşor. Trebuie să-L iubeşti mai mult, să-I slujeşti mai bine, să înţelegi mai bine Cuvântul Său, să trăieşti într-o legătură tot mai strânsă cu El, să umbli aşa fel încât să nu întristezi pe Duhul Sfânt. Astfel de grijă sfântă vei avea totdeauna şi ea va creşte în măsura în care vei creşte în har. Într-un anumit înţeles şi aceste griji le putem arunca asupra Domnului: putem să aşteptăm ajutorul Duhului Sfânt, care lucrează în noi şi voinţa şi înfăptuirea, după plăcerea Sa; însă El lucrează în noi dacă noi arătăm grijă şi râvnă, şi din această pricină nu încărcăm lăuntrul nostru cu planuri şi năzuinţe de rând.
În adevăr, este o mare fericire că putem să aruncăm asupra Domnului grijile noastre. Dacă aş avea un proces şi ar veni la mine un avocat vestit şi, din curată prietenie, s-ar oferi să-mi susţină procesul, o, cât de bucuros aş fi! N-aş mai avea nici o grijă şi oricui ar veni la mine pentru treaba asta, i-aş spune: „Du-te la avocatul meu; nu mă mai ocup eu cu asta." Tot aşa trebuie să-i faci vicleanului vrăjmaş, Diavolului, care se bucură de câte ori eşti trist şi plin de griji. Spune-i: „Domnul să te mustre, Satano!"
Este lucru sigur: Domnul Dumnezeu poartă grijă de ai Săi.

CHSporgeon 

Priviti si ramaneti uimiti ....

Priviti si ramaneti uimiti ....

Picături din viaţă: Lupta interioară

Picături din viaţă: Lupta interioară: "Într-o seară, un b ă trân indian îi explică nepotului său ce luptă teribilă se dă în interiorul fiecarei persoane .Și îi spunea așa: Există..."

Desfăcut de lume

Necazul greu clatină rădăcinile pe care sufletul şi le-a înfipt în această lume şi face ca inima să arunce cu putere ancora în cealaltă lume. Cum putem să mai iubim lumea, care a ajuns aşa de tristă pentru noi? Cum vom mai umbla noi după fructele care au un gust aşa de amar? O, dacă am avea aripi ca de porumbel, ca să zburăm spre patria noastră şi să ne putem odihni acolo pe veci? Când adie vântul uşor de vară, suntem ispitiţi să întindem pânzele şi să călătorim iarăşi pe marea vieţii; când însă izbucnesc furtuni, ne îndreptăm cu toată puterea spre port. Prin necaz - să nu uitam - ni se taie aripile pământeşti, ca să nu putem să zburăm din mână Domnului nostru; dar acelaşi necaz face să crească aripile sufletului nostru, pentru ca să ne înălţăm, cât mai sus, ca vulturii şi să zburăm spre soarele ceresc, spre patria noastră veşnică.
Se povesteşte despre un soldat grec din vremea de demult, că avea o boală dureroasă, care, pe cât se vedea, trebuia să-l ducă în curând la moarte. El era mereu în cele dintâi rânduri, unde lupta era mai crâncenă, era mereu în fruntea avangtardei şi era cel mai viteaz dintre viteji, pentru că lupta ca să-şi uite durerile; el nu se temea de moarte în luptă; căci se gândea că nu mai are mult de trăit. Regele s-a bucurat de acest războinic viteaz şi l-a încredinţat în mâna unui doctor iscusit, care l-a vindecat de boală. - Dar, ah! de atunci încolo, războinicul nu mai era văzut în cele dintâi rânduri. Acum el se codea, căci avea pentru ce să trăiască: sănătate, patrie, familie; n-avea plăcere să-şi mai pună viaţa în joc ca altădată.
Dacă avem multe strâmtorări şi necazuri, suntem cu curaj în slujba Dumnezeului nostru, pentru că simţim că în această lume nu este nimic pentru care face să trăim, iar nădejdea vieţii viitoare ne mână spre râvnă, sârguinţă şi lepădare de sine. Dacă însă ne merge bine, atunci bucuriile acestei lumi ne îngreuiază adesea gândirea spre cele viitoare şi ne dedăm la o viaţă plină de tihnă, dar fără slavă.
O, Doamne, îţi mulţumim pentru suferinţele noastre, căci ele ne înviorează! Îţi mulţumim pentru furtună şi valuri, căci ele ne depărtează de ţărmul înşelător.
Înainte de a fi venit necazul, rătăceam, dar acum păzim Cuvântul Tău!

Mângâiere deosebită pentru cei ce au să poarte crucea

Dacă bunul vostru Domn v-a pus pe umeri o cruce, El are şi o mângâiere deosebită pentru inimile voastre. După cum crucea duce la cunună, tot aşa pe calea noastră lucesc câteva raze deosebite, care fac crucea mai puţin apăsătoare şi ne dau să gustăm ceva din fericirea vieţii viitoare. Amărăciunea suferinţei tale îţi este îndulcită:
1. Printr-o împărtăşire mai bogată a unui har deosebit. Harul este cea mai bună mângâiere a creştinului. Când credinţa şi iubirea înfloresc, aduc cu ele o bucurie strălucită. Când răsare harul, este ca o înviere din morţi şi el nu încolţeşte niciodată aşa de bogat ca după ploaie. După ploaie, iarba înverzeşte din nou şi florile vestejite îşi ridică iarăşi capetele.
Tot aşa, după ploaia suferinţei încolţeşte harul. Niciodată stelele nu strălucesc aşa de luminos ca într-o noapte de ger mare. Plantele mirositoare, când sunt frecate, dau un miros plăcut. Sfinţii sunt foarte sfinţi în casa robiei şi în ţara pribegiei lor. - „Chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi" (2 Corinteni 4:16). Prigoana este acel timp al vieţii noastre când „totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor" (2 Corinteni 4:11).
Mângâie-te, suflet obosit: crucea vine ca să trăieşti, ca să te faci sănătos. Această slăbiciune va întări ceea ce era pe moarte. Credinţa şi iubirea, răbdarea şi curajul care au lăsat atâta timp să le atârne aripile în jos, vor ridica iarăşi capul în sus; ziua izbăvirii tale se apropie; harul va schimba într-o zi de nădejde noaptea întristării.
„Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric!" (Psalmul 112:4).
2. Poţi să aştepţi acum o descoperire mai luminoasă a iubirii deosebite a lui Dumnezeu. Mă iubeşti, Doamne? Dacă mă iubeşti, îmi este de ajuns. Fă-mă să-Ţi aud glasul, fă-mă să-Ţi văd faţa. Sărută-mă cu sărutarea gurii Tale! Iubirea şi bunătatea Ta îmi este mai scumpă decât viaţa. Trimite lumina Ta şi adevărul ca să-mi spună că mă iubeşti! O! când vei zice: „Tu ştii că te iubesc!" - Domnul Isus îţi va răspunde: „Atunci urcă-te cu Mine pe cruce!" Acest pom uscat poartă mai multe flori decât toţi pomii verzi de pe câmp. Toată Evanghelia atârnă de cruce. Unde este atârnat Domnul nostru, acolo este ţintuit păcatul, nimicit blestemul, biruită moartea şi se arată iertarea de păcate, pacea, bucuria, slava. Aceasta este iubirea cu toate însuşirile ei; mergi numai şi o ia! Nu te teme că trebuie să fii botezat cu botezul Domnului şi că trebuie să bei paharul Lui (Matei 20:22), căci acel pahar este şi părtăşie cu sângele Domnului Cristos. Vino cu Mine în pustie, ca să-ţi vorbesc prieteneşte. Dacă ai foarte mare nevoie de ea şi ştii s-o preţuieşti foarte mult, îţi voi arăta iubirea Mea!
3. Domnul nostru nu voieşte ca iubirea Lui să fie pentru noi un lucru neînsemnat. Tot sufletul tânjeşte după picurul din fagure. Tu ţii încă la multe lucruri, aşa că nu poţi să zici Domnului „bun venit"; de aceea ţi le ia. El păstrează cel mai bun vin până atunci când al tău s-a oţetit; atunci vinul Domnului ţi se pare bun de tot şi atunci îl şi primeşti. Untdelemnul Său este pentru rănile tale, nu pentru toanele tale. Copilul învaţă să cunoască iubirea părinţilor de abia când este bolnav sau necăjit. Atunci orice privire a iubirii părinţilor şi orice cuvânt înseamnă milă şi părtăşie. Dacă cunoşti ura oamenilor, atunci poţi să aştepţi să cunoşti şi iubirea Domnului Isus Cristos. Dacă eşti prigonit, alungat, călcat în picioare, El te va primi şi te va îngriji cu drag.
4. În necaz poţi să aştepţi o descoperire mai mare a slavei lui Dumnezeu. Pentru cei sfinţi nu este nici o închisoare care să nu aibă o fereastră prin care să se poată vedea în palatul împăratului. Golgota ajunge un munte al schimbării la faţă, de pe care se poate vedea Domnul în slava Sa; ea ajunge un Pisga, de pe care se poate vedea în ţara făgăduinţei.
Despre Ştefan, cel dinţii martir, se spune în cartea Faptele Apostolilor 7:55: „Şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu." Şi în capitolul 6:15: Toţi cei ce şedeau în sobor s-au uitat ţintă la Ştefan şi faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger." Ce fel de cer trebuie să fi fost în sufletul lui, dacă arunca o astfel de strălucire pe faţa lui! Bucuria lui era prea mare pentru inima lui, aşa că şi faţa lui trebuia să-şi aibă partea ei, încât chiar vrăjmaşii lui au văzut slava lui Dumnezeu. Când se uita în jos, vedea oarecum iadul deschis, căci toţi chinuitorii lui erau în jurul lui; răzbunarea morţii era gata să-l înghită. Dar când se uita în sus, vedea cerul deschis şi pe Domnul Isus stând la dreapta lui Dumnezeu. Atunci inima lui va fi strigat, fără îndoială: „O! acolo este Acela pentru care sufăr toate acestea. Acolo este Iubitul meu. Iată, acolo este împărăţia luminii, spre care mă mână această furtună întunecoasă!"
Iadul nu mai este iad când cerul se arată ca cer. Când citiţi ce se spune despre cetele de martiri, despre bucuria lor negrăită, despre curajul lor nebiruit şi despre îndrăzneala lor minunată; cum ei mângâiau pe prietenii lor şi puneau în încurcătură pe vrăjmaşii lor; cum se bucurau de vânătăile lor, cântau cântări de laudă în butuci, se lăudau cu legăturile lor, întindeau mâinile spre flăcări şi biruitori înaintau prin foc spre cer, - ce învăţăm noi din aceasta? Că ochii lor şi ancora credinţei lor erau dincolo de perdea, unde Domnul Isus Cristos S-a dus înaintea lor. O! cine n-ar vrea să fie la ei? Cine vrea să se teamă de suferinţă?
De ce te temi, suflete? Încotro alergi? De ce te ascunzi? De ce şovăieşti să fii împins de la ţărm şi să călătoreşti pe marea întinsă? Nu te teme de casa durerii, căci, din clipa în care te găseşti acolo, n-ai decât să priveşti la Domnul Isus şi eşti în paradis.
5. În sfârşit - şi aceasta cuprinde pe toate celelalte: în necaz, ţi se descopere prezenţa deosebită a Domnului. „Eu sunt cu tine - zice Domnul - ca să te izbăvesc" (Ieremia 30:11). „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va atinge" (Isaia 43:2). Prin foc şi apă trebuie să treci, dar prin orice-ai trece, El va fi cu tine. Când ardea rugul, Domnul era în rug; când cei trei tineri erau în cuptorul de foc, Domnul era cu ei. „În toate necazurile lor n-au fost fără ajutor şi îngerul care este înaintea feţei Lui i-a mântuit; El însuşi i-a răscumpărat, în dragostea şi în îndurarea Lui şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat în zilele din vechime" (Isaia 63:9). Pavel scrie în a doua sa epistolă către tânărul Timotei (4:16-17); „La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit; însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit."
Nici un sfânt nu va putea să se plângă vreodată de Domnul şi să zică: „Am fost în temniţă şi n-ai venit pe la mine." El este întotdeauna cu ei, ca să le poarte povara, ca să mijlocească pentru ei, ca să scoată la iveală nevinovăţia lor, ca să le spele vânătăile şi să le şteargă lacrimile, ca să le vindece rănile, să le lege mădularele zdrobite, să le învioreze duhul obosit, să le umple închisoarea de miros dulce, să le lumineze carcera întunecoasă, să-i conducă de pe căi greşite pe calea cea dreaptă, să vorbească cu ei în singurătate; prin zâmbetul Său dumnezeiesc, prin siguranţa iubirii Sale, prin îngrijirea Sa, prin părtăşia şi primirea prietenoasă de sus, să le dea ce le lipseşte aici jos; pe scurt, să-i ferească prin harul Său de cădere, până îi va înfăţişa în slava Sa curaţi şi fără pată.
Unde este Domnul Cristos, acolo totdeauna este bine. Unde este Domnul meu, acolo să-mi cadă sorţul meu. Mai bine să locuiesc între mărăcini cu Domnul meu decât între crini fără El.
Tu, creştin fricos, mângâie-ţi inima! Te temi de cruce? Uită-te bine la ea şi teama ta se va risipi. Priveşte lăuntrul acestei cruci îngrozitoare, priveşte partea luminoasă a norilor întunecos!, partea însorită a spinilor care îţi rănesc inima. Tu zici: „Vai de mine! Unde să găsesc mângâiere? O! dacă aş fi ştiut eu că aşa stă lucrul cu mine!"
Nu eşti tu în legătură cu Dumnezeu? Crede numai şi toate sunt ale tale. Crede şi vei vedea mânuirea lui Dumnezeu. Pe cât eşti de sigur că a ta este crucea, pe atât să fii de sigur că şi mângâierea crucii tot a ta este.
Citeşte toate cuvintele pline de har pe care le ai în faţa ochilor; gândeşte-te la toţi credincioşii care au suferit înaintea ta şi cu care s-au adeverit acele strălucite cuvinte, printr-o văzută creştere în har, prin trăirea dragostei dumnezeieşti, printr-o mai deplină şi frumoasă descoperire a slavei lui Dumnezeu, printr-un simţământ al prezenţei lui Dumnezeu, care a înviorat duhul lor, i-a îmbărbătat, i-a întărit în cele mai întunecoase închisori şi în cea mai grea luptă, în ocară şi în batjocură, în lanţuri, în surghiun, în chin, în moarte!
Şi să ştii că toate acestea sunt scrise pentru învăţătura ta, pentru ca, prin răbdarea Scripturii, să ai nădejde!

CHSporgeon