Gata

Un prieten, pe care l-am vizitat înainte de moarte, mi-a vorbit aşa: „Închipuie-ţi un călător în gară; şi-a luat bilet şi tot bagajul îi este acolo, împachetat şi cu adresa pe el. El stă cu biletul în mână şi aşteaptă doar să plece trenul.
Tocmai aşa este şi cu mine. Sunt gata să plec, îndată ce Tatăl meu ceresc binevoieşte să mă ia!"
N-ar trebui oare să trăim mereu aşa - să fim gata pentru venirea Domnului?

Încrede-te fără să simţi ceva

Am vizitat odată pe un creştin care era pe moarte. I-am zis: „Prietene, dacă prin boală ajungi tot mai slab, poate că şi duhul tău se moleşeşte şi poate că atunci te temi că te părăseşte credinţa. Să nu te laşi doborât de un astfel de simţământ." El mi-a răspuns aşa: „De primejdia aceasta nu mă tem, căci chiar dacă am avut cele mai strălucite simţiri, nu m-am luat niciodată după ele. Tu m-ai învăţat că un suflet trebuie să se bizuie numai pe adevărurile veşnice - căci acestea vin din gura lui Dumnezeu - nu din simţirile schimbăcioase ale cărnii (firii pământeşti)."
Da, aşa este. Nu te baza pe simţiri căci ele te vor trânti la pământ. Ţine-te de credinţă! Bizuie-te în totul pe făgăduinţele lui Dumnezeu şi dacă inima şi carnea ţi se istovesc, totuşi Dumnezeu rămâne puterea vieţii tale şi partea ta, aici şi în veşnicie!

Moartea, cale spre viaţă

Se vede adesea la porţile cimitirelor, ca simbol al morţii, o făclie întoarsă, gata să se stingă.
O, prietenilor, nu este aşa! Făclia vieţii noastre arde cu atât mai bine şi luminează cu atât mai puternic după ce am trecut prin schimbarea cea mare. Un vas de pământ acopere acum lampa şi-i ascunde măreţia; când însă vasul se sparge, viaţa noastră lăuntrică îşi arată firea ei strălucită şi chiar şi vasul de pământ se schimbă, astfel încât poate să fie un purtător de lumină. Trebuie numai să fie spart, pentru ca să poată fi înnoit.
Da, trupul, partea fiinţei noastre, care simte foarte dureros lovitura morţii, nu va fi nimicit. Chiar dacă este prefăcut în ţărână, totuşi va învia; de la aceşti ochi care plâng acum, vor fi şterse toate lacrimile; în aceste mâini, care astăzi ţin sabia de luptă, va fâlfâi odată ramura de palmier a biruinţei.

„Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu!"

Ce lucru de preţ este să mori cu o făgăduinţă pe buze şi în inimă! Poate că este o colibă săracă aceea în care zace cel ce moare; stelele privesc prin spărturile din acoperiş şi odaia este cât se poate de săracă.
Dacă însă omul poate să zică din inimă: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi ochii mei îl vor vedea!", atunci se bucură de nădejdea învierii şi a vieţii viitoare şi moare o moarte strălucită. Patul său de moarte este un tron, odăiţa lui săracă este o odaie împărătească şi copilul lui Dumnezeu, care până şi-a terminat viaţa de pe acest pământ a fost sărac, este un nobil, care în curând va intra în stăpânirea moştenirii care i-a fost pregătită de la întemeierea lumii.

Timpul lui Dumnezeu este cel mai bun timp

Un creştin nu moare niciodată prea târziu. Bătrâna de colo este de optzeci de ani. Ea locuieşte într-o odăiţă săracă şi tremură de frig lângă focul care abia pâlpâie. Este sărmană şi lipsită şi trăieşte numai din mila altora. -„De ce mai trăieşte?" zic oamenii. „A trăit destul. Cu câţiva ani mai înainte putea să fie de vreun folos, dar acum abia mai poate să mănânce şi să se mişte. La ce mai trăieşte?"
Nu critica lucrarea Domnului tău! El este un prea bun agricultor ca să lase grâul acolo pe câmp cât trebuie să-l lase. Du-te şi vezi pe bătrână şi vei vedea că eşti nedrept în judecata ta. Ascult-o când vorbeşte; ea poate să-ţi spună lucruri pe care nu le-ai auzit încă niciodată. Şi chiar dacă nu zice nimic, tu poţi să înveţi din seninătatea ei tăcută şi fără murmur, cum trebuie să-ţi duci suferinţa. Da, poţi să înveţi ceva de la ea. Nu zice, cum se spune de obicei, că frunza uscată atârnă prea mult timp de pom. O insectă poate să-şi facă cuib acolo şi să locuiască în ea. Curând, frunza uscată va cădea uşor la pământ. Până atunci, ea spune mereu celor nechibzuiţi cât de şubredă şi trecătoare este viaţa.
„El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale" (Filipeni 3:21)
Adeseori când sunt sfâşiat de durere, aşa că nu pot nici să mă mai gândesc nici să mă mai rog, simt că, în adevăr, trupul este înjosirea noastră (cum se poate zice, după o traducere mai exactă) şi dacă mă încearcă patimile cărnii, aş putea să întrebuinţez un cuvânt şi mai tare. Trupul nostru ne smereşte şi lucrul acesta este, în adevăr, cel mai bun lucru pe care poate să-l facă. Da, se cade să fim, în adevăr, smeriţi, căci trupul nostru se face una, se uneşte cu animalul, ba chiar cu ţărâna.
Dar Mântuitorul nostru, Domnul Isus, îl va schimba în desăvârşire. Vom fi asemenea trupului Său de slavă toţi aceia care credem în El. Sufletul credinciosului este schimbat încă de acum prin credinţă; dar şi trupul lui va fi şi el înnoit, încât să fie o locuinţă vrednică de un duh născut din nou. Nu ştim cât de curând va avea loc această mare schimbare, dar gândul la ea ar trebui să ne ajute să suferim încercările de acum şi durerile trupului. Peste puţin timp vom fi asemenea Lui. Atunci nu va mai fi nici frunte care să doară, nici mădular umflat, nici ochi tulburi, nici inimă obosită. Bătrânul nu va mai fi o epavă de slăbiciune, nici bolnavul o locuinţă de dureri. „Asemenea trupului slavei Sale." Ce cuvânt! Chiar şi trupul nostru se poate odihni în nădejdea unei asemenea învieri.
Cea mai fericită clipă din viaţa unui creştin este aceea în care el o părăseşte, căci în această clipă el este aproape, aproape de cer. În această clipă cântă cel dintâi sunet al cântecului pe care-l cântă în toată veşnicia.

Cea mai fericită clipă din viaţa unui creştin

„Şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei... şi cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu şi cântarea Mielului" (Apocalipsa 15:2-3).
Cei vechi povestesc despre lebădă că pasărea aceasta este mută în tot timpul vieţii ei; numai înainte de moarte cântă pentru întâia şi ultima oară. Aşa este cu câte un copil al lui Dumnezeu, descurajat. El merge în viaţa tăcut şi trist, ca sub un nor, dar înainte de moarte cântă un cântec de laudă. Şivoiul vieţii curge turbure şi fără vlagă; când însă este să se verse în marea luminoasă a veşniciei, începe să radieze strălucirea acesteia. Călătorul geme sub povara sa; când însă vede ţinta unde el va scăpa de ea, chiuie de bucurie.
Ţi-e frică de moarte? Nu-ţi fie frică! Mai de grabă să-ţi fie frică de viaţă. Viaţa aduce cu ea multe primejdii; dar ce pagubă poate să aducă unui creştin moartea? Ţi-e frică de mormânt? El nu este decât locul unde trupul va fi pregătit pentru cer. Moartea durează numai o clipă şi aduce unui copil al lui Dumnezeu izbăvire şi fericire. Te temi de durerile morţii? Ele sunt, în adevăr, numai cele din urmă zvârcoliri ale vieţii, care luptă pentru ca să trăiască mai departe. Moartea nu are dureri; un suspin uşor şi lanţurile s-au desfăcut; duhul este slobod.
„Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor" (Apocalipsa 21:4)
Da, dacă credem, vom avea parte de aceasta. Orice suferinţă va înceta şi lacrimile vor fi şterse. „Va fi un cer nou şi un pământ nou", spune cel dintâi verset al capitolului nostru; de aceea nu va mai fi nici o pricină de plâns; nu va mai fi cădere şi nici nenorocirea care urmează căderii. Citeşte al doilea verset şi vei vedea cum se vorbeşte în el de mireasă şi de nunta Mielului. Acesta este un timp de nesfârşită bucurie; nu vor mai fi lacrimi. Al treilea verset ne spune că Dumnezeu va locui pentru totdeauna printre oameni; la dreapta Sa este un bine veşnic şi plăcut, iar lacrimi nu vor mai curge.
Cum ne va fi atunci când nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere? O, va fi cu mult mai strălucit decât putem să bănuim acum.
O, voi ochilor, care acum sunteţi roşii de plâns, încetaţi de a mai vărsa lacrimi! În curând ele vor fi ceva cu totul străin de voi.
Nimeni nu poate să şteargă lacrimile aşa cum le şterge Dumnezeul iubirii, şi acest lucru îl va face în curând. „Seara vine în casă plânsul, iar dimineaţa vine veselia" (Psalmul 30:5).
Vino, Doamne şi nu zăbovi, căci copiii Tăi trebuie să plângă încă!
„Iată, Eu fac toate lucrurile noi" (Apocalipsa 21:5)
Toate lucrurile au nevoie de înnoire, căci prin păcat ele sunt stricate şi dărăpănate. Este vremea ca zidirea să-şi lepede haina de lucru şi să îmbrace pe cea de sărbătoare. Numai Domnul poate să facă toate noi şi El Şi-a şi început lucrarea. El a început să înnoiască inimile oamenilor şi să pună rânduială între ele.
Prin harul Său, El va înnoi şi firea înconjurătoare şi vine vremea când va înnoi şi trupul nostru şi-l va face asemenea trupului slavei Sale.
Ce strălucire, să facem parte dintr-o împărăţie care va fi înnoită prin puterea împăratului ei!
Nu murim de tot, ci mergem cu grabă spre o viaţă de slavă. Puterile Celui Rău pot să-i stea împotrivă, - Domnul nostru Isus Cristos însă îşi ajunge ţinta: El ne face pe noi şi toate lucrurile noi şi aşa de slăvite cum erau atunci când au ieşit din mâna Ziditorului.

CHSporgeon