La moartea celor iubiţi ai noştri

Îngrijirea duioasa a lui Dumnezeu

În iubirea Sa duioasă, Domnul pregăteşte adesea pe ai Săi, pentru necazul care-i aşteaptă. Când copiii fac gimnastică, punem saltele în jurul caprei de sărit şi al prăjinilor de căţărat, ca nu cumva vreo cădere să le fie primejdioasă. Aşa face adesea Domnul nostru. Iată un caz care mi-a fost povestit de curând:
Un tată credincios avea o fată de nouă ani, un copil foarte talentat şi foarte iubit. Într-o dimineaţă, copila a zis: „Tată, ce înseamnă versetul acesta: „Ce? Primim de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi răul?" Doar Dumnezeu nu ne va da nimic rău!" Tatăl a lămurit copilei versetul, pe scurt şi i-a făgăduit că seara are să i-l lămurească mai pe larg. În cursul zilei, copila a căzut de pe fereastră în stradă şi când a venit tatăl ei acasă a găsit-o moartă.
Ce ciudat că fata a pus dimineaţa acea întrebare, şi cât de potrivit şi mângâietor a şi fost acel cuvânt! Domnul a trimis tatălui cea mai bună mângâiere prin cel mai iubit sol.
Mai târziu, s-au găsit în Biblia fetiţei două foiţe. Pe una sta scris: „Am venit la Isus şi El m-a mântuit"; pe cealaltă: „Tatăl meu iubit m-a adus la Mântuitorul."
Inima tatălui era aproape zdrobită; dar avea mângâiere bogată şi moartea îşi pierduse amărăciunea.
Şi acesta nu este un caz izolat. Cercetări tainice deosebite ale harului şi arătări ale iubirii vin adesea înainte sau în timpul necazului. Dumnezeu îngrijeşte ca să luăm doctoria amară în miere. Dragostea lui Dumnezeu ne înconjoară; noi nu vedem nici a mia parte din iubirea care este în jurul nostru. Dumnezeu, ori ne fereşte de cuptorul aprins, ori ne lasă să trecem prin el, aşa încât nici îmbrăcămintea de pe noi nu capătă măcar miros de haine pârlite. Nu trebuie să ne temem că nu vom putea să suferim, în măsura în care creşte nevoia, va creşte şi mângâierea noastră prin Domnul Isus Cristos, Mântuitorul nostru.

Fericirea în cer

„Ei stau înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie îşi va întinde cortul peste ei" (Apocalipsa 7:15).
Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă către faţă. Acolo ne va fi descoperit în totul ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit.
Acolo ne vor fi dezlegate întrebările grele, ne vor fi lămurite tainele, ne vor fi tălmăcite cuvintele adânci; acolo vom vedea cât de înţeleaptă a fost câte o călăuzire care ni s-a părut întunecoasă. Cei mai neînsemnaţi din cer ştiu despre Dumnezeu mult mai mult decât ştiu cei mai mari credincioşi de pe pământ. Cei mai mari învăţaţi în lucrurile lui Dumnezeu înţeleg mai puţin din adevărata cunoştinţă de Dumnezeu decât cel mai mic mieluşel de acolo de sus. Da, moartea este un câştig. De ce să plângem când credincioşii intră în fericire? Ei nu sunt morţi, ci numai s-au dus înainte. Lăsaţi tristeţea, potoliţi-vă lacrimile! Ce? Plângeţi pentru aceia al căror cap poartă acum cunună cerească, ale căror mâini ţin harfe de aur, ai căror ochi văd pe Mântuitorul? Plângeţi pentru aceia ale căror inimi au fost spălate de păcate şi acum bat într-o fericită bucurie; pentru aceia care stau la pieptul Mântuitorului? Nu; plângeţi pentru voi care mai rămâneţi încă aici pe pământ; să plângeţi că încă n-aţi fost chemaţi de aici! Ce? Plângeţi pentru săracii care umblă acum în haine albe; pentru bolnavii care s-au făcut sănătoşi pentru vecie, pentru cei defăimaţi care sunt în slavă, pentru cei păcătoşi care sunt curaţi? Nu plângeţi, ci bucuraţi-vă!
„Acum aveţi întristare, dar vă voi vedea iarăşi şi inima vi se va bucura şi nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră!" (Ioan 16:22).

Împotriva tristeţii peste măsură

„Sufletul meu nu vrea nici o mângâiere" - spune psalmistul (77:2).
Nu trebuie să ne luăm după psalmist în faptul acesta că nu se lasă mângâiat, ci trebuie să privim starea lui mai de grabă ca o înştiinţare. Sunt oameni care fac din întristarea pentru cei morţi chemarea vieţii lor, chiar după ce de ani de zile iubiţii lor au intrat în adevărata odihnă. Ca şi păgânii, ei au un cult pentru duhurile morţilor. Orfanul are drept să fie trist - şi Domnul Isus a plâns - dar este o rea folosire a acestui drept dacă, prin purtarea aceasta, ajungem să nu mai fim în stare să ne mai împlinim datoriile noastre zilnice. Astfel de întristare îndărătnică înseamnă răzvrătire împotriva Celui Preaînalt. Durerea întunecată şi plânsul necurmat înseamnă idolatrie în inimă. Cu siguranţă, cel răposat stă pe altarul inimii, acolo unde numai Domnul se cade să stea; altfel, despărţirea ar fi adus, fără îndoială, dureri, dar n-ar fi dat naştere unui duh de răzvrătire.
Copiii lui Dumnezeu nu trebuie să se dea pradă unei dureri prea mari şi nepotolite, căci astfel de durere este vecină cu păcatul răzvrătirii şi al idolatriei.
Dacă un creştin nu vrea să se mângâie, el strică mărturia şi aduce ocară asupra numelui de creştin. Ruşine vine peste noi dacă, noi credincioşii, nu ne arătăm bărbaţi.
Dacă cuptorul tristeţii este încălzit tare, atunci credinţa noastră se cade să fie şi mai tare şi dacă povara este grea, s-o ducem cu răbdare. Ştim că Domnul care ne-a împrumutat un lucru are dreptul să ni-l şi ia înapoi şi dacă L-am preamărit pentru că ni l-a dat, să-L preamărim şi când ni-l ia.

Bucură-te, floare frumoasă!

„Zeii aduc moartea de timpuriu aceluia pe care-l iubesc ei" - ziceau păgânii. Fără îndoială, este o mare fericire să poţi să intri de tânăr în fericire. Cel arătat numai o clipă pe pământ şi după aceea este luat în cer, înseamnă că este prea scump cerului pentru a fi lăsat aici pe pământ.
O, tu copil iubit, cât de scump ai fost bunului Dumnezeu că te-a trimis aici şi după aceea te-a luat curând acasă! Frumos boboc de trandafir! Chiar în frumuseţea fragedă, desăvârşită, vrea Domnul să te poarte la pieptul Său. Cum să ne întristăm de mutarea ta în cer?

CHSporgeon