Mulţumire

O, voi sărmani robi ai grijilor zilnice, cât de fericiţi aţi fi dacă le-aţi duce pe toate la Domnul Isus Cristos. Chiar dacă colivia nu vi s-ar lărgi şi venitul nu vi s-ar mări, chiar dacă aţi face mereu parte din ceata celor săraci şi împovăraţi cu muncă grea, aţi avea totuşi o pace şi o mulţumire prin care starea vi s-ar îmbunătăţi, fără să se schimbe. Dacă Domnul Cristos ne botează cu iubirea Sa, dacă El ne afundă în şivoiul harului Său, atunci El poate să ne dea deplină odihnă şi cu privire la grijile acestei lumi.

Griji mici

Nu te sfii totuşi de a duce înaintea Domnului grijile tale zilnice. Poate gândeşti că ele sunt prea neînsemnate, ca să le aduci înaintea Celui Preaînalt. Dar sunt oare în ochii lui Dumnezeu chiar grijile noastre mari aşa de mari cât ne par ele nouă? Şi nevoile noastre mici nu sunt ele părţi dintr-o sumă mare? Oricum, ele sunt însemnate pentru noi; iar Domnul Dumnezeu şi fără acestea, se pogoară atât de jos la noi, aşa că n-avem să ne temem că-L pogorâm prea mult. Astfel, poţi să vii înaintea Lui pentru cheia pe care ai pierdut-o, ca şi pentru degetul care doare pe copilul tău, sau pentru un cuvânt neprietenos pe care ţi l-a spus cineva. Pentru un tată nu este neînsemnat nimic din ceea ce chinuieşte pe copilul său; iar marele Dumnezeu, care a numărat chiar perii de pe capul tău şi fără a cărui voie nu cade vrabia de pe gard la pământ, nu te va socoti prea îndrăzneţ dacă aduci înaintea Lui nevoile tale zilnice.

Nu te îngrijora înainte de vreme!

Un om duce în fiecare zi saci de făină în spinare. El ia zeci de kilograme deodată şi ce duce într-o zi se ridică la zeci de mii de kilograme, ceea ce într-un an face o greutate foarte mare. Dacă acest om ar socoti la data de 1 Ianuarie povara pe tot anul şi ar zice: „Îmi este cu neputinţă să duc o povară aşa de mare", atunci tu i-ai aduce aminte că nu trebuie s-o ducă toată deodată, ci are să întrebuinţeze pentru aceasta toate zilele de lucru dintr-un an.
Dacă te uiţi la toate grijile şi nevoile care pot să vină, vei striga: „Cum s-o scot la capăt cu toate?" Dar ele nu vin toate deodată, ci rând pe rând; şi dacă vine o nevoie sau o grijă, vine şi puterea de care ai trebuinţă. Pas cu pas şi zi cu zi, drumul este străbătut; şi cu răbdare ne facem datoria.
„Domnul sărăceşte şi El îmbogăţeşte, El smereşte şi El înalţă" (1 Samuel 2:7)
Toate schimbările din viaţa mea vin de la El, Cel Neschimbat. Dacă m-aş îmbogăţi, aş vedea în aceasta mâna Lui şi L-aş preamări; dacă aş sărăci, aş vedea şi în aceasta mâna Lui şi de asemenea L-aş preamări. Dacă scăpătăm în lume, acesta este un lucru care vine de la Domnul şi-l primim cu răbdare; dacă ne ridicăm iarăşi, tot de la Domnul vine şi-l primim cu recunoştinţă.
În fiecare caz, Domnul este Acela care a lucrat şi de aceea este bine!
Adeseori acesta este felul lui Dumnezeu de a lucra: scoboară pe cei pe care i-a înălţat şi dezbracă pe cei pe care vrea să-i îmbrace. Dacă aceasta este calea Sa, atunci ea este cea mai bună şi cea mai înţeleaptă. Dacă acum îndur coborârea, pot să mă bucur, pentru că aceasta înseamnă începutul spre înălţare.
Cu cât mai mult suntem smeriţi prin har, cu atât mai mult suntem înălţaţi după aceea în salvă. Cu bucurie vom primi sărăcia care în curând va face loc unei bogăţii cu atât mai mari.
O, Doamne, m-ai smerit în timpurile din urmă şi m-ai făcut să simt nimicnicia şi păcatul. Această încercare nu este plăcută, dar Te rog să faci ca ea să-mi fie spre binecuvântare. O, dacă prin aceasta m-ai face în stare să duc o greutate mult mai mare de bucurie şi de lucru binecuvântat; şi dacă, prin încercare, sunt făcut destoinic pentru aceasta, atunci dă-mi-o, pentru Domnul meu Isus Cristos! Amin.
„El va izbăvi pe săracul care strigă şi pe nenorocitul care n-are ajutor" (Psalmul 72:12)
Săracul strigă; ce altceva ar putea el să facă? Şi ce altceva trebuie să facă, dacă Dumnezeu îi aude strigarea?
Nu striga în urechile prietenilor tăi, căci chiar dacă pot să te ajute, aceasta este numai din pricină că Domnul i-a făcut în stare să te ajute. Drumul drept este cel mai scurt şi acela te duce la Dumnezeu. La El fă să ajungă strigarea ta, nu la oameni care să mijlocească pentru tine la El!
„Ah", zici tu „n-am nici un prieten, n-am pe nimeni care să mă ajute". Atunci, cu atât mai bine aşteaptă ca Dumnezeu să-ţi vină în ajutor, El să-ţi fie şi unul şi altul. Fă ca îndoita ta nevoie să ajungă o îndoită cerere. Chiar şi în lucrurile trecătoare lasă-te în seama lui Dumnezeu, căci El îngrijeşte şi de nevoile trupeşti ale copiilor Săi.
În ce priveşte nevoile duhovniceşti, care sunt şi cele mai însemnate, Domnul va auzi strigătul tău, te va izbăvi şi te va ajuta.
O, sărmane prieten, îndreaptă-te spre Dumnezeu, care este bogat! O, tu cel fără ajutor, sprijineşte-te pe ajutorul Său! El nu m-a părăsit niciodată şi nici pe tine nu te va părăsi. Vino ca un cerşetor şi Dumnezeu nu te va lipsi de ajutorul Său. Vino fără alte pretenţii decât numai la harul Său. Domnul Isus Cristos este împărat şi nu te va lăsa să pieri ducând lipsă.

Vremuri grele

Adeseori vin vremuri grele, în care afacerile merg prost şi chiar cei bine înstăriţi, chiar cei care dăruiau sume frumoase pentru lucrul lui Dumnezeu, văd în faţa ochilor lor decăderea afacerii lor şi sărăcia.
Este însă altă durere şi mai mare decât sărăcia, cu toate că unii gândesc că încercările care se ivesc atunci când familia se măreşte şi cămara este slab aprovizionată, ar fi îndosebi de amare.
Gândeşte-te cum ar fi dacă ţi-ar fi luaţi copiii iubiţi? O femeie bogată a intrat odată în căsuţa unui lucrător sărac şi când a găsit camera plină de copii, a zis: „Aici sunt guri multe, dar hrană nu-i." Ca şi cum Dumnezeu ar fi creat nevoia, dar n-a voit s-o şi împace. Curând după aceea, femeia bogată plângea lângă sicriul ultimului ei copil. Femeia lucrătorului sărac şi cu numeroşi copii, a fost chemată în casa bogată plină cu de toate, ca să ajute cu prilejul înmormântării. Atunci ea, în faţa atâtor bogăţii, dar cu singurul copil în sicriu, a zis: „Aici este mâncare multă; unde sunt însă gurile?"
Mai de grabă voim să vedem pe copiii toţi în jurul mesei noastre sărace, decât să avem prânzuri alese, dar copiii pierduţi.
Am auzit de o mamă care a fost nevoită să se mute dintr-o casă frumoasă şi mare într-o casă mică şi sărăcăcioasă. Seara şi-a dus toţi copiii la culcare şi când a văzut cât de dulce dormeau, şi-a ridicat mâinile în sus şi a zis: „Slavă Domnului, că cele mai bune comori mi-au rămas!"
Cineva povesteşte: „Odată m-a vizitat o persoană de seamă şi mi-a văzut copiii înşiruiţi după vârstă şi mărime. Atunci el a zis: „Iată ce face sărac pe un om bogat." Eu am răspuns atunci: „Nu, Domnul meu, aceştia fac bogat pe un om sărac!"
Inimile părinţilor ştiu că aşa este, în adevăr. Chiar dacă lupta pentru a întreţine o familie numeroasă este, în adevăr, grea, totuşi tata şi mama n-ar voi ca ea să le fie uşurată luându-li-se un copil. Voim mai bine să purtăm povara sărăciei, decât pustiul casei în care a intrat moartea. Starea noastră materială se mai poate îndrepta; dar cine poate să ne mai dea înapoi pe aceia care dorm afară, în mormintele pe care creşte iarba?
Da, grijile de a avea cu ce să ne hrănim nu sunt cele mai rele şi, afară de aceasta, suferim după voia lui Dumnezeu şi de aceea nu trebuie să cârtim.
Dacă este credinţă, vine şi mulţumirea. Pe cât se pare, Domnul ne dă puţin, dar în puţinul acela ne dă mult. Grijile ne fac să ne rugăm, iar rugăciunea alungă grijile, în felul acesta, prin sărăcia pământească putem să ne îmbogăţim în har.
De aceea nu este potrivit pentru noi să cârtim, pentru că avem, mai de grabă, pricină să mulţumim decât să ne văicărim.
Durerile pe care le purtăm noi sunt mici în comparaţie cu acelea pe care le merităm.
Iată de ce nu ne vom vaită, ci ne vom obişnui sufletele cu răbdarea.

Lasă grijile afară!

Un bătrân credincios, pe care l-am vizitat când era bolnav pe moarte, mi-a spus că el n-are nici o grijă şi a adăugat: „În toată viaţa mea, eu nu m-am chinuit cu griji niciodată, pentru că mi-am făcut regula aceasta: să nu duc grijile cu mine în casă."
Aşa se cade să facem mereu. Când ne curăţim ghetele la uşă, ar trebui să aruncăm şi grijile noastre în pământul de la grătarul de şters ghetele şi, cu ajutorul unei rugăciuni făcute cu credinţă, să le lăsăm acolo în ţărâna care este hrana şarpelui, nu a noastră. Ce ajutor avem de pe urma grijilor? Ele nu au adus unui sărac nici măcar un ban şi nu au făcut rost celui flămând de vreo bucată de pâine.
Grijile rod viaţa; şi cine îşi iubeşte viaţa, trebuie să se ferească de ele. Munca nu ne roade puterile, căci puterea de viaţă care este în noi are grijă să pună la loc puterea cheltuită în muncă: dar grija face ca însăşi puterea de viaţă să se piardă repede. Grija este un fel de sinucidere.
Cu linişte şi mulţumire ai mai multă nădejde de a-ţi lungi viaţa decât dacă griji necurmate îţi rod sufletul; iar un creştin credincios slăveşte pe Dumnezeu prin faptul că el mereu se odihneşte în credinţă. Viaţa lui plină de pace este o predică tăcută dar plină de putere, care trezeşte în alţii dorinţa după izvorul ascuns al unei astfel de vieţi.

Dumnezeu poartă de grijă

„Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?" (Matei 6:30).
Hainele sunt scumpe şi câte un credincios sărac se întreabă îngrijorat de unde are să-şi ia un rând de haine. Pingelele ghetelor s-au subţiat; cum o să facă rost de ghete noi?
Dar iată cum Domnul nostru, care îngrijeşte de noi, o ia înaintea acestei griji. Tatăl nostru ceresc îmbracă iarba de pe câmp cu o strălucire pe care nici Solomon n-a putut s-o ajungă; să nu-şi îmbrace El copiii? Hotărât că va face acest lucru. Poate că este nevoie de multe petece şi cârpeli, dar primim hainele de care avem trebuinţă. Aş putea să povestesc unele pilde, cum Domnul dă şi haine slujitorilor Săi. Cel care a făcut pe om aşa încât, după căderea în păcat, să aibă nevoie de îmbrăcăminte, în îndurarea Sa va purta grijă şi de haine pentru el.

Când ne merge slab

Câteodată este bine pentru noi să ne cam lipsească mijloacele şi în buzunar să sufle vântul, căci după aceea învăţăm să fim mulţumitori când mijloacele curg din belşug. Puţin post din când în când ne învaţă să preţuim cu recunoştinţă prânzurile bogate pe care ni le pregăteşte Domnul.
Scăderea mijloacelor din afară vrea să pună la încercare credinţa noastră: dacă este adevărată sau nu.
Dacă toate merg după dorinţă, credem că suntem nişte adevăraţi eroi ai credinţei şi ne mirăm de slăbiciunea credinţei semenilor noştri. Când însă coşul de pâine este ridicat mai sus pentru noi, începem un alt cântec şi în nouă cazuri din zece se arată că nu mai rămâne nimic din închipuita noastră credinţă. Socotim că ne încredem în Dumnezeu, în făgăduinţele Lui, când, de fapt, ne încredem mai mult în veniturile noastre. Este foarte bine să ştim lămurit cum stăm faţă de Domnul Dumnezeu, dacă, în adevăr, credem în El sau nu; de aceea scăderea veniturilor noastre lucrează în bine asupra stării noastre duhovniceşti. Frate, crezi tu chiar şi atunci când pârâul Cherit a secat; când copiilor le trebuie haine noi, dar vechea socoteală de la croitor n-a fost încă achitată; când cămara este goală şi nu ştii de unde ai să faci rost de hrană pentru mâine? Crezi şi atunci? Este oare lucru uşor să te încrezi în Dumnezeu cum ţi-ai închipuit?
O astfel de punere la încercare a credinţei mai are şi scopul de a ne face ca toată slava s-o dăm numai lui Dumnezeu. Dacă ne merge bine fără întrerupere, atunci ia naştere încrederea în noi înşine şi această încredere este mama mândriei. Este bine pentru noi dacă învăţăm să vedem că depindem în totul numai de Dumnezeu, că putem să pierdem foarte uşor toată averea de pe pământ şi că fericirea noastră a zburat îndată ce Domnul Şi-a retras mâna de la noi. Trebuie să învăţăm să ne aşezăm în totul la picioarele Domnului şi să rămânem acolo. Simţământul că avem nevoie de El alungă încrederea în noi înşine; dacă vedem că Domnul este singurul, dar şi înţeleptul nostru ajutor, îl preamărim din inimă şi-L preamărim numai pe El.
Câteodată, şi timpul încercării este numai o pregătire pentru timpul unui har bogat. După o mare retragere a apelor mării de la uscat, urmează o rapidă creştere a lor peste maluri (flux şi reflux). Am învăţat să ne bucurăm cu cutremur, pentru că liniştea este adeseori semnul furtunii apropiate; şi dimpotrivă, chiar în vremurile de nevoi, putem să fim cu un curaj vesel, pentru că adeseori acele vremuri merg înaintea unei bogate binecuvântări. Când venea scăderea apoi (refluxul), adeseori m-am întrebat ce urmăreşte Domnul să-mi pregătească. Mi-am zis: „Iată, Dumnezeu goleşte toate şi-mi ia mijloacele. Acum văd că toate sunt de la El, că Lui I se cuvine toată cinstea. Creşterea apei (fluxul) va fi cu atât mai puternică, cu cât apa s-a retras mai departe. Dumnezeu are în vedere lucruri mari pentru mine, dacă, bine înţeles, cred!"
Aşa mă întorc de la punga mea goală spre mâna nepătrunsă a bogăţiei veşnice şi nu mă tem. Domnul nu întârzie în împlinirea tuturor făgăduinţelor Lui!

Ce trebuie pentru viaţă

„Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4:4).
Dacă ar voi Dumnezeu, am putea să trăim şi fără pâine, cum a trăit Domnul Isus timp de patruzeci de zile în pustie; dar fără Cuvântul lui Dumnezeu nu putem să trăim. Prin Cuvânt suntem creaţi şi numai prin Cuvânt suntem ţinuţi în viaţa, căci El ţine toate numai prin Cuvântul Său atotputernic. Nu pâinea este izvorul de căpetenie al vieţii noastre, ci Domnul însuşi. El poate să lucreze şi cu izvoare de ajutor din a doua mână, dar şi fără ele; iar noi nu trebuie să-I impunem un anumit fel de a lucra. Să nu fim aşa de doritori după lucrurile văzute, ci să ne îndreptăm dorinţa spre Dumnezeul cel nevăzut. Câteodată, când mijloacele obişnuite nu vin, Domnul trimite alor Săi ajutor în chip minunat.
Dar Cuvântul Domnului trebuie neapărat să-l avem. Numai cu el putem să ne împotrivim diavolului. Ia-ne acest Cuvânt şi atunci vrăjmaşul ne are în puterea lui, căci în curând ajungem fără vlagă. Sufletul nostru are neapărată nevoie de hrană; şi singura hrană care-i prieşte nu este alta, decât Cuvântul Domnului Dumnezeu. Toate cărţile şi toţi predicatorii din lume nu pot să dea sufletului nostru adevărata hrană. Numai Cuvântul ieşit din gura lui Dumnezeu poate să umple gura credinciosului.
Doamne, dă-ne totdeauna, Te rugăm, pâinea aceasta! O preţuim mai presus decât toate bucatele de pe o masă împărătească.

Când se rup şleaurile

O femeie bătrână se găsea într-o căruţă, ai cărei cai o luaseră la fugă şi astfel femeia ajunsese într-o mare primejdie; dar a fost scăpată. Cineva a întrebat-o cum se simţea când îşi luaseră caii vânt. Ea a răspuns: „Nu ştiu bine cum mă simţeam. Mai întâi m-am încrezut în purtarea de grijă a lui Dumnezeu; când însă s-au rupt şleaurile, mi s-a dus orice nădejde." Aşa facem şi noi: ne încredem în Dumnezeu atâta vreme cât „ne ţine cureaua", cum se spune, adică atâta vreme cât avem veniturile noastre regulate.
„Da", zicea cineva. „Este uşor să te încrezi în Dumnezeu când ai bani în mână." Eu am susţinut tocmai dimpotrivă: dacă ne încredem în ceva care se vede, atunci unde mai este loc pentru credinţă? Nu; credinţa nu este lucru uşor când toate ne merg bine. Este mai uşor să crezi când izvoarele văzute ne părăsesc. Da, atunci trebuie să credem; nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să credem. Celui ce are o credinţă tare îi este chiar mai uşor să creadă atunci când de nicăieri nu vede nici un ajutor, decât în alte timpuri, tocmai aşa cum este mai uşor să înoţi într-o apă adâncă decât să te afli într-o apă mică, unde te încurci în plantele de sub apă. Cu cât este mai puţin de văzut pentru ochi, cu atât este mai mult loc pentru credinţă. Fireşte, acesta este un timp de încercare, dar şi de biruinţă şi de întărire.
Fără îndoială, Cel Rău îţi şopteşte: „Ce vei face dacă încetează plăţile?" Dar el nu cutează decât să şoptească, pentru că, după experienţa mea de ani de zile, în ceea ce priveşte bunătatea lui Dumnezeu, chiar diavolul nu are cutezanţa să fie prea stăruitor în şoaptele lui. „Domnul îngrijeşte de mine" este o făgăduinţă limpede, aşa că, mângâiat, pot să zic: „Înapoia mea, Satano!"

„Eu te întăresc" (Isaia 41:10)

Când suntem chemaţi să lucrăm sau să suferim, facem socoteala puterii noastre şi ea ni se pare mai mică decât nevoia pe care avem s-o întâmpinăm. Dar să nu fim fără curaj, căci avem cuvântul: „Eu te întăresc." Dumnezeu este atotputernic; El poate să ne dea puterea de care avem nevoie şi chiar a făgăduit să facă lucrul acesta. El vrea să fie hrana sufletului nostru şi sănătatea inimii noastre. Nu se poate spune câtă putere poate să dea Dumnezeu unui om. Când vine putere de la Dumnezeu, atunci slăbiciunea omenească încetează de a mai fi o piedică.
N-am avut noi toţi vremuri de încercare şi de lucrare grea, în care am primit putere cu totul deosebită, aşa că singuri ne-am mirat? Am fost liniştiţi în mijlocul primejdiilor, senini în pagubă, netulburaţi în bârfeli, răbdători în boală. Dumnezeu dă putere neaşteptată când vin încercări neaşteptate şi ne ridicăm deasupra eului nostru slab. Fricoşii ajung atunci îndrăzneţi, cei fără minte capătă înţelepciune şi celor tăcuţi li se dă ce trebuie să vorbească. Slăbiciunile mele mă fac fricos, însă făgăduinţele lui Dumnezeu mă fac viteaz. Doamne, întăreşte-mă după cuvântul Tău!

CHSporgeon