„O, Biserică a lui Cristos, ce vei spune când în groaznica zi a judecăţii, vei fi condamnată?"

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate Neamurile" (Matei 28:19)
Mirele trebuie să aibă câţiva din fiecare limbă şi trib. „Era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului" (Apocalipsa 7:9). Aceasta reiese şi din Faptele apostolilor 15:14: „Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor care să-I poarte Numele”. În Marcu 13:10 avem aceste cuvinte profetice: „Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie propovăduită luturor Neamurilor", cu promisiunea în Matei „şi apoi va veni sfârşitul". De aceea, „de ce nu spuneţi un cuvânt de a-L aduce înapoi pe Rege?" Pavel a declarat acest lucru ca fiind scopul lui: „Să vestim Evanghelia şi în ţinuturile care sunt dincolo" (2 Corinteni 10:16). Acesta a fost şi planul lui Isus. „Toţi Te caută", I-au spus ei. „Haidem să mergem în altă parte, prin târgurile şi satele vecine, ca să propovăduiesc şi acolo" (Marcu 1:35-39), a fost răspunsul Lui. Şi în Luca 4:43 El este şi mai emfatic: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis", a insistat El. Apoi în Faptele apostolilor 1:8, suntem clar însărcinaţi la o mărturie în întreaga lume, chiar şi „până la marginile pământului”.
Aceasta deci trebuie să fie viziunea noastră. Nu dublarea agenţiilor misionare existente; ci mai degrabă trebuie să lucrăm în locuri încă neatinse. „Teritorii neocupate", „unde Cristos încă nu este numit", „Regiunile de Dincolo", „departe, tot mai departe în noapte", „Câmpurile Neglijate". Acestea sunt cuvintele noastre de ordine, aceasta este glorioasa noastră misiune.
2. La individ
„Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură!" (Marcu 16:15)
Aceasta este responsabilitatea şi obligaţia noastră faţă de individ.
„Când voi zice celui rău: “Vei muri negreşit!”, dacă nu-l vei înştiinţa şi nu-i vei spune ca să-l întorci de la calea lui cea rea şi să-i scapi viaţa, acel om rău va muri prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta!" (Ezechiel 3:18)
Ce credeţi despre vina unui om care găseşte o şină de cale ferată ruptă dar nu atenţionează trenul; sau unul care priveşte la un orb care se apropie de prăpastie dar nu îl strigă; sau unul care îl vede pe altul pe punctul de a se înneca şi nu-i întinde mâna; sau unul care vede că o casă a luat foc şi nu dă alarma? Acum suntem puşi faţă în faţă cu resposabilitatea noastră individuală. Şi iarăşi, teribila întrebare: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?" cere un răspuns. „Fiecare făptură". Acestea sunt cuvintele Stăpânului. Va trebui să ne întoarcem la viziunea binecuvântată a Dr. A.B. Simpson, când a scris:
„O sută de mii de suflete în fiecare zi dispar,
unul câte unul,
în vinovăţia şi tristeţea fără de Isus;
fără o singură rază de speranţă sau lumină,
cu viitor la fel de întunecat ca noaptea fără de sfârşit,
ele merg spre judecata lor.” O, copil al lui Dumnezeu, tu ce faci? Ce ai făcut? Cum vei da faţă cu aceste suflete? Poţi suporta acest gând? Însărcinarea Stăpânului tău, clară, limpede şi apăsată, nevoia îngrozitoare adusă în faţa ta iarăşi şi iarăşi, şi cu toate acestea, nu ai ridicat un deget măcar. Farfuria trecea şi, aproape cu indiferenţă, aruncai o bancnotă de 10 dolari, şi aceasta era măsura interesului tău pentru un an întreg. Cu aceasta lua sfârşit datoria ta faţă de misiuni. Şi când te gândeşti că într-o săptămână cheltuieşti mult mai mult numai pentru Dumnezeu să aibă milă de tine!
„O, Biserică a lui Cristos, ce vei spune
când în groaznica zi a judecăţii,
vei fi condamnată?" Câte comori ţi-ai strâns în cer? Unde sunt bogăţiile tale? În vreo bancă de pe pământ, de care va trebui să te desparţi mai curând sau mai târziu? Sau le-ai folosit pe toate pentru tine? Dacă aşa este, vei intra în cer ca un om foarte sărac. Gândeşte-te! Un sărac în CER! Nimeni nu te va întâmpina, pentru că nu ai investit în suflete. Dumnezeu să ne ajute să adunăm comori în ceruri, investind în sufletele preţioase de aici. „Nu vă strângeţi comori pe pământ, ci strângeţi-vă comori în cer" (Matei 6:19). Aceasta este porunca lui Isus Cristos. Suntem gata să o împlinim?
Ştiai că o sută de dolari pe an pentru misiuni este mai puţin de doi dolari pe săptămână? Gândeşte-te la aceasta! Care este salariul tău? Cincisprezece, douăzeci şi cinci, patruzeci de dolari pe săptămână? Atunci, aceasta înseamnă treisprezece, douăzeci şi trei sau treizeci şi opt de dolari în fiecare săptămână cheltuiţi pe tine personal, şi doar suma derizorie de doi dolari pentru evanghelizarea lumii! Ce crimă! Ce împărţire inegală!
Preaiubiţilor, am terminat! Mesajul meu a fost transmis. Acum responsabilitatea cade pe fiecare. Ce vei face? Care este partea ta? Însărcinarea întreită dată de Cristos ţi-a fost prezentată acum. Priveşte! Roagă-te! Mergi! Poţi privi şi te poţi ruga. Şi dacă nu poţi merge, poţi face posibil să meargă aceia pe care, ca răspuns al rugăciunii, Dumnezeu îi împinge înainte în holdele albe. Vei face ceva?
ojsld 

Noi? Noi n-ascultam de Satan!

Realităţile din trecut trebuie să fie recunoscute, deoarece ele formează baza pe care are loc lupta între lumină şi întuneric. Se pot scrie multe cărţi mişcătoare, pentru a descrie cum Satan, prin înşelăciunea plăcerii, duce atâtea vieţi omeneşti pierzare, ruşine, deznădejde, boli trupeşti nevindecabile, rătăcire şi moarte spontană. Dar acest mare duşman mai are multe alte mijloace pentru a înşela pe oameni. Una din cele mai răspândite înşelătorii este alcoolul, prin care pune pe oameni pe drumurile păcatului.

Un alt mijloc de amăgire al lui Satan sunt banii, pe care îi arată de departe şi prin care atenţionează pe oameni cu vorbe ca acestea: „Dacă tu vei avea bani, vei fi fericit." Oamenii nu îşi dau seama cât de şiret este Satan, cu ce plăcere vrea să-i facă nefericiţi pe cei care îi slujesc de bunăvoie. Acest lucru se poate vedea la un zgârcit care vede idolul său în banii adunaţi, ca şi la un hoţ şi înşelător care este legat de plăcerea banilor şi îşi întinde mâna după avutul altuia.

Ţinta marelui meşter al înşelătoriei este aceeaşi: oamenii să fie înşelaţi până în ultimul moment al vieţii asupra adevărului veşniciei.

Şi tu, cititorule, eşti în pericol să fii înşelat de acest duşman. El îţi pune înainte cuvinte ca acestea: „Veşnicie? Fericire? Ce sunt acestea? Sunt escrocherii evlavioase. Păcat? Vină? Iertare? Pace? Acestea sunt visuri fără valoare. Cristos cel răstignit? Cum îţi poate ajuta El? Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu? Nimic altceva decât lucruri învechite; cine se mai preocupă cu ele? Tu nu ai timp de aşa ceva. Lucrează şi trăieşte-ţi viaţa!" - Aşa sunt înşelaţi milioane de oameni.

Înainte cu câţiva ani s-a împuşcat un tânăr de douăzeci şi şase de ani, pentru că a ajuns la deznădejde. Ce s-a întâmplat? El a trăit cu o femeie, care s-a despărţit de soţul ei pentru acest tânăr. Femeia cerea tânărului să se căsătorească cu ea, dar el nu dorea acest lucru. Ce să facă? Femeia nu se lăsa. Atunci el a luat un revolver şi şi-a găsit refugiul în moarte.
Este important să privim un astfel de caz mai de-aproape pentru a cunoaşte viclenia Satanei. Mai întâi arată oamenilor plăcerea atrăgătoare a păcatului, pentru ca apoi după ce i-a înşelat, aceştia să păşească pe calea adulterului.
Un bărbat cinstit, care nu a gândit nimic rău despre soţia lui, este înşelat; copiii pierd dragostea şi credincioşia mamei; fericirea şi cinstea casei este ruinată. Ce greutate se strânge pe conştiinţa vinovaţilor! Promisiunile de dragoste sunt schimbate în plăcerea păcatului, apoi urmează divorţul.
Zadarnic cheamă bărbatul înşelat pe femeia necinstită înapoi pe calea binelui şi-i spune că vrea să ierte totul! Degeaba - divorţul continuă şi reuşeşte. Apoi infidela femeie aşteaptă credincioşie de la adulter. Ea speră că la el o să găsească o fericire mai mare. Iar tânărul bărbat recunoaşte că stă o viaţă întreagă în faţa reproşurilor pentru păcatele sale. El strigă: „Aşa nu mai pot!" „Dar tu ţi-ai dat cuvântul! Tu m-ai făcut nefericită, cu toate că am lăsat totul la o parte!" Conştiinţa începe să urle; privirea sa nu vede nici o scăpare. Satan îi şopteşte: „Sfârşeşte cu viaţa ta!" Nori negri se strâng asupra capului său; apoi ia arma morţii şi totul se sfârşeşte. Satan râde. Cu o lovitură de maestru, totul a reuşit la perfecţie. Lumea numeşte această întâmplare un joc al plăcerii care s-a terminat trist.

Nu este aceeaşi poveste a păcatului care s-a petrecut în Paradis? Acolo se spune despre Eva: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să facă pe cineva înţelept. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi soţului ei, care era lângă ea, şi a mâncat şi el" (Geneza 3:6). Ei au mâncat din acest fruct tentant şi a urmat moartea, suferinţa şi pierzarea; de aceea Domnul Isus spune despre Satan: „Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să distrugă. Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug" (Ioan 10:10).

Oamenii se duc mai departe pe calea cea largă care duce la pierzare. Cu viaţa omului se întâmplă ca şi cu mişcarea pământului şi a corpurilor cereşti. Se pare că totul este liniştit; nu se observă nimic din viteza cu care toate zboară prin Univers. Dar ele nu stau liniştite. Este ca şi când am zbura - dar unde? Spre veşnicie! Este vorba de ultima hotărâre pentru ceea ce o să fii veşnic şi unde vei fi în veşnicie. Nu te lăsa înşelat! Ceasul grăbeşte în direcţia sosirii în faţa lui Dumnezeu cu toată greutatea şi ruşinea păcatelor tale. Atunci, dincolo de acest timp al vieţii de pe pământ nu-ţi mai poate ajuta nimic. Astăzi, Isus, Fiul lui Dumnezeu bate la uşa inimii tale din dragoste pentru tine şi El singur te poate salva, încărcat cu vina şi blestemul păcatelor tale, Isus a fost răstignit pe cruce la Golgota. El este aproape de tine, deschide-ţi inima, primeşte-L şi nu vei fi înşelat niciodată!

Viebahn 

Să fim atenţi să ne hrănim din Cristos

Cum ne hrănim noi din Cristos? 
În primul rând prin Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul scris şi cel devenit trup nu pot fi despărţite unul de altul, şi numai dacă Duhul Sfânt ne descoperă pe Cristos prin Cuvânt, putem să ne hrănim din El. Ne este foarte necesară învăţătura Duhului Sfânt. Noi ne putem învăţa unul pe altul din Scriptură în ce priveşte mintea, dar numai Duhul Sfânt poate să ne înveţe inima. Un om poate avea în cap o mărturisire de credinţă sănătoasă; dar dacă nu este învăţat de Dumnezeu, şi vine necazul, va face experienţa că mărturisirea lui de credinţă nu a-junge. Este nevoie ca adevărul lui Dumnezeu să ne ţină strâns.

Fiecare ştie că celor care iubesc pe Dumnezeu toate lucrurile le slujesc spre bine; dar ce mulţi creştini există care au o inimă morocănoasă şi sunt nemulţumiţi! Duhul Sfânt trebuie să înveţe inima, şi atunci nu va mai fi bombănire sau cârtire. Duhul Sfânt trebuie să ne pună în stare de fucţionare ca să ne hrănim din Dumnezeu, şi atunci vom spune: „Ce mult iubesc eu legea Ta!"
Biblia este o carte foarte ciudată. Aţi observat deja ce spune Dumnezeu în Psalmul l? El ne învaţă o cale pe care trebuie să ne reuşească tot ce facem. Psalm 1:3: „Tot ce face duce la bun sfârşit". Acesta este un cuvânt minunat. Predicatorul trebuie să ducă la bun sfârşit predica din biserică, mama când are grijă de copii, negustorul în comerţ, agricultorul la cultivatul pământu-lui. „Tot ce face duce la bun sfârşit".
Acesta este un cuvânt al lui Dumnezeu, şi în Cuvântul lui Dumnezeu nu există greşeală. Dacă vrea cineva să dovedească o greşeală în Cuvântul lui Dumnezeu, să fie ferm convins că greşeala nu stă în Cuvânt, ci în om.

La o bancnotă mă uit la valoare. Dacă scrie zece lei, cred că are o valoare de zece lei; dar dacă scrie o sută de lei, atunci n-o voi da pentru zece lei. Dumnezeu spune: „Tot ce face duce la bun sfârşit", asta nu înseamnă: „Când şi când îi va reuşi". Dacă nu ne dăm bancnotele drept mai puţin decât scrie pe ele, tot aşa vrem să aşteptăm şi împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu la întreaga lor valoare.

Oare totdeauna duceţi la bun sfârşit lucrurile pâmânteşti şi cereşti, prietenii mei? Dacă nu - de ce? 
Ori nu ai înţeles modul cum se face, ori n-ai apucat-o în credinţă. Atunci să nu te miri dacă nu se potriveşte.
Calea este foarte simplă şi uşoară: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi". Noi avem sfatul lui Dumnezeu în această Carte, nu avem nevoie de sfaturile celor răi. Dar citim şi cercetăm noi zilnic în Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăm să cunoaştem de aici voia lui Dumnezeu?

A doua condiţie este: „El nu se opreşte pe calea celor păcătoşi". Ne căutăm plăcerea printre cei păcătoşi sau printre copiii lui Dumnezeu? „Şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori". Stăm noi să judecăm, sau lăsăm ca Biblia să judece asupra noastră?
Şi dacă nu greşim, mai e un punct aici: „Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui". Se poate afla în ce are plăcere cineva. Dacă vorbeşti cu un tânăr, vei afla curând care este plăcerea lui. Unul vorbeşte despre studiile lui, un altul despre sport. Dacă Scriptura este plăcerea noastră, vom vorbi adesea despre ea şi vom cugeta la ea. Haidem să ne găsim plăcerea în această Carte, haidem să rămânem în Isus. Cu alte cuvinte: să fim atenţi să ne hrănim din Cristos, să ne gândim adesea la El, să ne străduim să-I facem plăcere.

Să rămânem în El şi în viaţa de toate zilele Nu există nimic atât de neînsemnat cu care să nu putem face plăcere Domnului nostru Isus. E bine să ne gândim că El îşi ţine promisiunea: „Nu te voi lăsa şi nu te voi părăsi", şi dacă Isus este într-adevăr totdeauna lângă mine, atunci vreau să fiu atent ca El să Se poată bucura totdeauna de mine.

În urmă cu câţiva ani a venit peste mine ca o iluminare că se poate plăcea Domnului Isus şi în lucrurile foarte obişnuite, chiar şi când cineva îşi spală mâinile şi faţa. Am auzit odată o istorie despre evlaviosul pastor Oberlin. Acesta avea de scris o scrisoare unui om cu totul neinstruit. Atunci l-a văzut cineva cu câtă grijă scria, şi i-a spus: „De ce-ţi dai atâta osteneală? Omul este atât de incult încât nu poate deosebi un scris frumos de unul neglijent". Pastorul Oberlin i-a răspuns: „Isus mă vede peste umăr şi eu fac literele pentru El; n-ar trebui atunci să le fac frumoase?" Mărunţişurile îşi pierd monotonia dacă le facem pentru Isus. A face orice mărunţiş pentru El este o cale de a rămâne în El.

Hudson Taylor 

Rodul Duhului

Rodul Duhului bogat toarnă-l Doamne la nevoi,
Dragostea cea mai curată să se ţese printre noi.
Îndelunga Ta răbdare dovedită-n veacuri mii,
Lasă-mi-o mai arzătoare să te-aştept până ce vii.
Bunătatea Ta de Tată fă să o arăt mereu,
Printr-o facere de bine pentru cei din jurul meu.
Dă-mi credinţă şi putere în trăirea, lupta mea,
Să mă apere-n durere cât o fi viaţa de grea.
Bucuria ta cea sfântă toarn-o Doamne-n viaţa mea,
Precum îngerii îţi cântă, glasul meu la fel aşi vrea.
Dă-mi blândeţe şi-ndurare, bun să fiu pe-acest pământ
Tine-mă Isuse tare, ascultând al tău Cuvânt.
Şi ajuns pe patul morţii, lasă-mi pacea-n suflet lin
Să lucească-n bezna nopţii, ca luceafărul senin.

Eu sunt acel doctor evreu pentru care s-a rugat Carol al dumitale

Plin de bucurie, m-am ridicat şi am alergat în camera soţiei mele ca să-i vestesc fericirea găsită. Ea dormea, dar lăsase lumina aprinsă. Am început s-o îmbrăţişez şi am trezit-o din somn strigând: "Draga mea soţie, L-am găsit pe Mântuitorul". Ea părea supărată şi m-a întrebat: "Pe cine ai găsit?" "Pe Isus Cristos, Mântuitorul meu", i-am răspuns plin de bucurie. Ca răspuns la cuvintele mele, soţia mea s-a sculat, s-a îmbrăcat şi a părăsit casa în mai puţin de cinci minute, deşi ceasul era două şi noaptea era foarte rece. S-a dus la părinţii ei, care locuiau aproape de noi. Nu m-am dus după ea, ci L-am rugat pe Dumnezeu să-i deschidă şi ei ochii, cum mi i-a deschis mie, apoi m-am culcat.
A doua zi de dimineaţă, socrii au trimis după cei doi copii ai mei şi i-au luat la ei. Nu le mai îngăduiau să mă numească tată şi nici soţia mea nu mai trebuia să mă socotească drept soţul ei, dacă voia să nu fie blestemată şi dată afară din sinagogă.
Cinci zile după hotărârea mea, am primit o poruncă de la mai-marele meu să fac o călătorie în apus. Mi-am dat toată osteneala să-mi pot lua rămas bun de la soţie şi copii, dar în zadar. Cu inima întristată am plecat într-o călătorie de 1300 de mile engleze, fără să-mi fi văzut soţia şi copiii pe care îi iubeam aşa de mult. Trecuseră 54 de zile de când plecasem de acasă şi soţia nu citise nici una din scrisorile mele, măcar că îi scriam zilnic. Rugam pe Dumnezeu s-o înduplece să deschidă măcar o scrisoare, pentru că în toate îi vorbeam despre Isus şi nădăjduiam că ele îi vor da de gândit asupra celor întâmplate şi spuse împotriva mea.
Dumnezeu mă asculta, deşi pe o cale ciudată. Lui nu-I lipsesc nici mijloacele, nici căile. Neascultarea fiicei mele care, deşi era mângâierea mea, totuşi mă părăsise, a făcut ca soţia mea să se hotărască pentru Isus.
Fiica mea a visat în noaptea a 63-a după plecarea mea că mă vede murind. Lucrul acesta a neliniştit-o, deoarece mă iubea foarte mult. Şi-a pus de gând să-l aştepte a doua zi de dimineaţă pe poştaş, să ia scrisoarea mea şi s-o citească. Aşa a şi făcut. Dimineaţa a luat scrisoarea de la poştaş, s-a dus cu ea în camera ei şi a încuiat uşa, ca s-o poată citi în linişte. Conţinutul a mişcat-o foarte mult. Să tacă? Tristă şi cu ochii plânşi, a ieşit din cameră şi mama ei a întrebat-o: "Ce ai?"
— Mamă, nu te-am ascultat. Te vei supăra dacă îţi voi spune totul?
— Ce este, copila mea? a întrebat mama. Fata i-a arătat scrisoarea şi i-a povestit visul, adăugând: Am deschis scrisoarea de astăzi a tatei şi am citit-o. Nu pot să mai cred şi nici nu mai cred că tata e un om rău; poate oricine să spună ce ar vrea. Iat-o, mamă, citeşte-o, te rog, şi dumneata.
Mama i-a luat iute scrisoarea din mână şi a pus-o în sertar. După masă a citit-o în ascuns de cinci ori. Cu cât o citea mai mult, cu atât se simţea mai nenorocită. Acum era rândul ei să plângă. Când s-a întors, toţi au întrebat-o: "Mamă, ce ai? Ai plâns?"
— Copila mea, a spus fiicei sale, îmi este foarte rău, trebuie să mă culc.
Bunica a venit şi i-a făcut un pahar de ceai, dar acesta nu putea fi acum de folos. A trimis apoi după doctorul D., care a venit îndată şi i-a prescris câteva medicamente, dar tot fără folos.
Soţia mea ar fi dorit să rămână singură, pentru că ştia că nu-i putea folosi nici un ajutor omenesc. Şi-a pus de gând ca, îndată ce va fi singură, să îngenuncheze înaintea lui Dumnezeu, cum făcusem eu. Abia pe la ora 11, după ce a plecat soacra mea, ea L-a rugat pe Dumnezeu să-i lumineze sufletul. Şi iată că Dumnezeu, în îndurarea Lui, i-a dat ce-I ceruse! Ea putea să se bucure de Isus Cristos ca de Dumnezeul şi Mântuitorul ei.
A doua zi zbura spre mine următoarea telegramă:
"Dragul meu soţ, vino numaidecât acasă! Credeam că tu greşeşti şi că eu am dreptate. Dimpotrivă! Cristos al tău este acum Mesia şi Mântuitorul meu. Astă-noapte mi-a mântuit sufletul, pe când îngenuncheam pentru întâia dată în viaţa mea".
Ce strigăt de bucurie am scos la primirea acestei telegrame! Mi se părea că lumea din jur nici nu mai există şi fără să-mi isprăvesc lucrul m-am întors cu cel dintâi tren. Trimisesem o telegramă spunând când sosesc şi în faţa casei mele am găsit-o pe soţia mea aşteptându-mă plină de fericire. Când m-am dat jos din trăsură, ea mi-a venit înainte, mi-a căzut în braţe şi m-a sărutat. Din casa învecinată au ieşit sărmanii mei socrii şi ne-au blestemat. Zece zile după ce Domnul a deschis inima soţiei mele, a găsit şi fiica mea pace în Isus. Ea este astăzi soţia unui slujitor al Evangheliei şi tovarăşa lui de lucru în via Domnului.
Singurul meu fiu (să dea Dumnezeu să pot spune şi de el ceva îmbucurător) a primit promisiunea de la bunicii săi că va moşteni toată averea lor dacă nu ne va mai spune "tată" şi "mamă" astfel că până acum ne este încă vrăjmaş.
Soţia mea a mai trăit după hotărârea ei un an şi nouă luni, apoi Domnul a luat-o la El. Pe patul de moarte ar fi dorit să-şi mai vadă o dată fiul, dar el n-a venit, cu toate că trimisesem în mai multe rânduri după el. Un vestitor al Evangheliei din oraş împreună cu soţia lui s-au dus la el să-l cheme la mama lui care era pe moarte, dar el i-a îndepărtat cu vorbe aspre şi răutăcioase.
Într-o joi seara, soţia mea m-a rugat să invit mai mulţi fraţi şi surori în Domnul Cristos, pentru că îşi simţea sfârşitul aproape. Au venit vreo 38. După dorinţa ei am cântat: "O, Mântuitorule". Şi, pe când cântam, ea a spus cu glas stins, dar desluşit: "Da, El este tot ce am şi ce-mi trebuie. Vino, Isuse mult lăudat, şi ia-mă!" Cu aceste cuvinte a adormit liniştită în Domnul. Ceea ce crezuse în viaţă, pentru ea era acum fapt împlinit, era la Isus. Ce frumos e să fii mereu la El!
Fiul meu nu a venit la înmormântare şi nici nu ne-a mai spus "mamă" şi "tată". De trei ori m-am dus din America în Germania, unde a locuit el ulterior, ca să-i pot vorbi şi să-l împac.
Îndată după întoarcerea mea la Dumnezeu am scris bătrânei mele mame, care trăia tot în Germania, că L-am găsit pe Mesia. Cum puteam oare să-i ascund această veste bună! Simţeam ca şi psalmistul, care spune: "Veniţi de ascultaţi, toţi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, şi voi istorisi ce a făcut El sufletului meu" (Psalmul 66:16). Speram că mama îl va crede pe cel mai mare dintre cei paisprezece copii ai săi. Dar cum mă înşelam! Multă vreme mama nu mi-a răspuns nimic. În sfârşit, poştaşul mi-a adus într-o zi scrisoarea mult aşteptată. Am alergat la soţia mea - care trăia pe atunci - şi am strigat: "Draga mea, iat-o în sfârşit!" Dar ce durere când am citit cele câteva rânduri care cuprindeau blestemul mamei mele. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Despărţirea de soţie şi de copii m-au umplut de durere, dar nu m-au doborât într-atâta ca blestemele mamei mele. Dumnezeu mi-a dat însă ca mângâiere cuvintele: "Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte" (Psalmul 27:10). Scumpa mea mamă a murit puţin după aceea. Mi s-a spus că cel din urmă cuvânt al ei înainte de a muri a fost numele meu: Max.
Aceste rânduri le scriu în octombrie 1887. Cu bucurie şi mulţumire pot spune că fiul meu L-a primit şi el pe Isus chiar înainte de întâlnirea mea cu el în iulie a.c. Domnul şi Mântuitorul a început să lucreze în sufletul lui şi să-i neliniştească inima. După paisprezece ani mi-a spus "tată" şi a plâns cu amar. Am călătorit împreună prin Germania câteva zile şi am vorbit asupra multor lucruri. Îi părea rău mai ales că n-a văzut-o pe mama sa înainte de moarte şi şi-a arătat dorinţa s-o vadă în cer. Apoi s-a întors în America, unde luni, 15 august, a văzut iarăşi pe sora sa, după o despărţire de paisprezece ani. Vinerea următoare s-au dus împreună la mormântul mamei lor. Chiar în seara aceea mi-a scris fata mea că inima lui s-a frânt de durere în faţa mormântului. "Tată dragă! Domnul să fie lăudat! Fratele meu recunoaşte că e un păcătos pierdut. Soţul meu şi cu mine, împreună cu câţiva creştini de aici ne rugăm mult pentru mântuirea lui".
Vineri, 26 august, fiul meu s-a dus iarăşi la mormântul mamei sale - de astă dată a mers singur. Acolo i-a dăruit Dumnezeu, în nemăsurata Sa bunătate, pacea, fericirea şi iertarea păcatelor, prin credinţa în Isus Cristos. Îndată a alergat acasă ca să spună vestea îmbucurătoare surorei sale şi mi-a scris şi mie chiar în seara aceea. Fără să ştie, mi-a scris şi fiică-mea şi amândouă scrisorile au plecat odată spre mine.
Rugăciunea mea către Dumnezeu este să-mi îngăduie să-l aud pe fiul meu, care s-a împotrivit atâta timp Domnului, vestind Evanghelia lui Isus Cristos, Mântuitorul său, căci, după cum îmi scria, are de gând să intre în slujba Domnului şi să răspândească Evanghelia.
După ce am putut face o mărturie adevărată despre minunata îndurare a lui Dumnezeu faţă de mine şi casa mea, cred că va fi interesant pentru cititorii mei să afle că mi-a fost dat să mă întâlnesc cu mama lui Carol Culson, toboşarul cel credincios, după un an şi jumătate de la hotărârea mea. Luam parte ca necunoscut la o adunare de rugăciune din oraşul Brooklin. Acolo, o creştină mai în vârstă povestea că suferă şi că a venit pentru cea din urmă dată în acel loc, dar se bucură de moarte, pentru că-l va regăsi pe Carol al ei la Isus. Fiul ei, spunea ea, n-a luptat numai pentru ţară, ci era şi un luptător al lui Isus Cristos. El a fost rănit la lupta din Gettysburg şi a căzut în mâinile unui doctor evreu care i-a amputat mâinile şi picioarele. Cinci zile după operaţie a murit. Un camarad al lui mi-a trimis Biblia sa. În scrisoare mi se spunea că în ceasul morţii lui l-a chemat pe doctor şi i-a spus: "Domnule doctor, înainte de moarte vreau să-ţi spun că, pe când îmi tăiaţi mâinile şi picioarele, cu cinci zile înainte, m-am rugat Domnului Isus ca să te facă să te hotărăşti pentru El".
Îndată ce am auzit aceste cuvinte n-am mai putut să rămân locului, m-am ridicat, m-am îndreptat spre bătrână şi i-am întins mâna, spunându-i: "Dumnezeu să te binecuvânteze, iubită soră! Domnul a ascultat rugăciunea fiului dumitale. Eu sunt acel doctor evreu pentru care s-a rugat Carol al dumitale. Mântuitorul lui este acum şi al meu".

Cum pot lua decizia corectă?

Pentru a lua hotărâri, avem nevoie de putere de decizie. Adeseori trebuie să decidem între dorinţele proprii şi responsabilitatea faţă de alţii. Revin la exemplul de mai înainte. Deşteptătorul meu sună dimineaţa la şase. Mintea mea nu are nevoie de repetiţie; pentru ea este limpede ce înseamnă acel sunet: scularea. Trupul meu are cu totul alte dorinţe. El vrea să rămână în poziţie orizontală, la căldura de sub pătură! Acum voinţa mea trebuie să ia o decizie. Nu am decât puţin timp la dispoziţie. Trebuie să mă hotărăsc imediat, altfel trupul meu va mai gusta o oră din comoditatea oferită de patul cald. Problema consecinţelor se va pune abia după aceea.
Ce decide voinţa mea? Dă curs înclinaţiei sentimentelor sau vocii raţiunii? De ce anume depinde această alegere? De hotărârea mea şi de conştientizarea responsabilităţii! Dacă îmi este importantă munca, dacă am pe inimă grija pentru familie, atunci mă voi scula la semnalul deşteptătorului. Dacă însă va conta mai mult comoditatea momentană, atunci nu voi lua în seamă ceasul şi voi dormi mai departe.
Copiii care în zilele normale de şcoală pot fi foarte greu făcuţi să se scoale din pat, sar într-o clipă din culcuş în dimineaţa de Crăciun, când aşteaptă cadouri. Cine se bucură de plecarea într-o excursie, se scoală de asemenea uşor. Cine nu este interesat de un lucru, va reuşi cu greu să facă ceea ce trebuie. Aceste exemple simple ne oferă o lecţie importantă: Cine a învăţat de copil să-şi respecte limitele, să-şi îndeplinească conştiincios îndatoririle şi să fie disciplinat, va putea asculta mai uşor de îndemnurile raţiunii. Cine a fost mereu răsfăţat şi educat în mod umanist, este înclinat să aşeze bunăstarea proprie deasupra responsabilităţilor. Apoi voinţa e determinată şi de temperament şi de propria dispoziţie, însă mai hotărâtor decât educaţia şi înclinaţia cumpăneşte faptul că noi, ca păcătoşi, avem tendinţa naturală de a face mai degrabă răul decât binele, în această privinţă toţi suntem la fel (Romani 3:10-11).
Prin credinţa în Isus Cristos şi o viaţă în puterea şi sub călăuzirea Duhului Sfânt, vom fi eliberaţi de influenţele educaţiei, de mediul din jur şi de înclinaţiile fireşti. Lucrul acesta nu se întâmplă în ritm accelerat, ci în cadrul unui proces de creştere spirituală. Punându-ne în întregime la dispoziţia lui Dumnezeu, nu înseamnă că voinţa noastră nu va fi în mod automat deconectată. Purtăm în permanenţă lupte şi trebuie să ne hotărâm dacă voia noastră se decide pentru dorinţele dictate emoţional sau pentru voia lui Dumnezeu. Lupta cărnii, a firii omeneşti, împotriva duhului este un subiect central al Noului Testament (Epistola către romani). Nu mai sunt eu cel ce trăiesc, ci Cristos este Cel care trăieşte în mine. Aceasta este condiţia ca voia mea să fie în concordanţă cu ţelul lui Dumnezeu.
Pentru cel ce crede că viaţa lui este fără sens, pentru acela este indiferent şi felul în care trăieşte. Conştiinţa unei vieţi împlinite ca sens reprezintă condiţia ca noi să tindem în mod hotărât şi disciplinat, cu puterea Duhului Sfânt, către ţelurile pe care Dumnezeu le are pentru noi.
Când reuşim să ducem la bun sfârşit o însărcinare, vom avea şi mulţumire, însă ţelurile temporare oferă numai o satisfacţie de moment. Ele nu ajung pentru o împlinire de durată. Numai nişte valori veşnice pot conferi însemnătate lucrurilor limitate în timp. O maşină nouă, concedii pe tărâmuri exotice sau alte lucruri asemănătoare pot bucura pentru puţin timp, însă vor păli curând. Tânjirea după mai mult, după nou, îşi face curând simţită prezenţa. Biblia nu neagă că putem găsi o satisfacţie de moment în lucrurile trecătoare.
Moise ne-a dat un alt exemplu. Cum a putut el renunţa la dorinţele proprii, refuzând viaţa uşoară şi plăcută de la curtea lui Faraon, fără să-i pară rău? El dorea mai degrabă să îndure ruşinea şi să fie asuprit împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să simtă pentru un timp plăcerea vieţii păcătoase. A considerat ruşinea lui Cristos ca fiind o bogăţie mai mare decât comorile Egiptului, fiindcă privea la răsplătire (Evrei 11:24-27). Moise avea privirea aţintită către lucrurile invizibile, sesizând deosebirea dintre clipă şi veşnicie. Exact acest lucru ne îndeamnă Biblia şi pe noi să-l facem (2Corinteni 4:18).
Astăzi oamenii sunt interesaţi de cu totul alte lucruri: de distracţii, senzaţii, acţiuni, suspans, plăceri neînfrânate. Cui îi pasă ce va aduce ziua de mâine?
Ceea ce rămâne, ceea ce este important, necesarul, toate acestea sunt jertfite pe altarul clipei.
Acesta este un lucru mărginit şi prostesc.
Cine a înţeles dragostea lui Dumnezeu prin Fiul Său, acela are încredere; el este capabil să-şi subordoneze dorinţele voii lui Dumnezeu. Modelul şi exemplul cel mai minunat de ascultare este Isus Cristos însuşi. El S-a smerit, nu din voia Lui, ci pentru a împlini voia Tatălui Său. Acesta era scopul Său, care I-a determinat viaţa şi hotărârile.
Noi avem nevoie de obiective clar definite. Ele ne motivează să acţionăm într-un mod eficient. Cine ştie încotro vrea să meargă, este mai eficient pe drumul către ţintă. Călătoria devine chiar o aventură, însă porniţi o dată la drum fără să ştiţi unde vreţi să ajungeţi. Este un lucru fără sens, o frustrare fără sfârşit! 

sursa

http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/C...

  

De ce complex de inferioritate?

Discrepanţa dintre convingeri, idealuri şi comportament

Măsura respectului nostru de sine determină în mare parte starea noastră sufletească. Modul nostru de gândire, de vorbire şi de acţiune va fi influenţat de acest lucru. Un om căruia îi lipseşte respectul de sine se compară în permanenţă cu ceilalţi. În funcţie de cei cu care este împreună şi se confruntă, el se va simţi mai mult sau mai puţin satisfăcut de sine. Această comparare nesănătoasă duce la invidie, la gelozie şi la depresie.
Pierderea respectului de sine nu este întotdeauna doar urmarea unor experienţe negative avute în copilărie. De multe ori motivul este acela că oamenii sunt neîncrezători în ei înşişi. Comportamentul nu corespunde convingerii lăuntrice. În cazul creştinilor problema aceasta este deosebit de evidentă. Cuvântul lui Dumnezeu este standardul absolut obligatoriu. Asta este convingerea lor profundă. Şi totuşi, uneori nu acţionează conform acestui standard, merg în mod conştient pe căi proprii sau, din laşitate, nu susţin ceea ce ei înşişi cred şi consideră a fi corect. Ca urmare, concluzia conştiinţei lor este: "Eu nu sunt ceea ce pretind c-aş fi." Complexele de inferioritate şi pierderea respectului de sine sunt o urmare firească a acestui fapt. Însă, de regulă, lucrurile nu se opresc aici. Pentru a scăpa de sentimentul de frustrare, mulţi se refugiază în uitare. Alţii apelează la medicamente sau consumă alcool, iar alţii devin depresivi sau agresivi, în mod indirect, sunt pedepsiţi ceilalţi pentru propriul faliment.
Calea către o însănătoşire sufletească trece prin sinceritatea confruntării cu sine şi cu alţii. Ar trebui să învăţăm să ne depăşim frica pe care o avem de părerea oamenilor, bizuindu-ne pe puterea Celui înviat din morţi, Isus Cristos.
El ne ajută să facem voia sa, să ne schimbăm convingerea, pentru ca să rezulte o concordanţă în viaţa noastră. Astfel vom deveni credibili în proprii noştri ochi şi ne recăpătăm respectul de sine. 
YS 

CULTUL CRESTIN PENTICOSTAL - BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICÃ DIN ROMÂNIA

În urma ºedinþei Consiliului Bisericesc din data de 16-17 iunie a.c., care a avut loc la Arad, s-a hotãrât
emiterea urmãtorului                            
                                                               COMUNICAT
Nr. 296 din 30 iunie 2011

Se constatã în aceastã vreme tendinta tot mai evidentã din mediul crestin evanghelic de a elimina distinctia dintre credinciosii adevãraþi, nãscuþi din nou, cãlãuziti de Duhul lui Dumnezeu si oamenii firesti dominati de spiritul acestui veac despãrtiti de Dumnezeu si împotrivitori principiilor eterne ale Sfintelor Scripturi. Acestã realitate se constatã si în cadrul unor biserici locale, care au cedat în mod regretabil si vinovat în fata presiunilor din afara lor, presiuni venind din mediile liberale sau din partea unor organizatii para bisericesti, pretinse a fi spirituale.

Observând aceastã realitate, Cultul Crestin Penticostal din România s-a exprimat în repetate rânduri fatã de aceste tendinte. Asumându-si riscul de a fi etichetat drept traditionalist, îngust sau chiar retrograd, el a afirmat consecvent principiile curate si statornice ale Sfintelor Scripturi în ce priveste valorile eterne ale Împãrãtiei lui Dumnezeu: solemnitatea, evlavia, smerenia, simplitatea, separarea de

spiritul lumii, etc.

Constient de climatul firesc si de evidenta aplecare spre liberalism în care de ani de zile se desfãsoarã taberele si conferintele Peniel în România, evenimente la care participã un numãr considerabil de tineri si din bisericile

penticostale si din dorinþa de a-i proteja pe acesti tineri de influenþele nocive ale acestui curent, în data de 2 februarie 2007, Cultul Crestin Penticostal din România a încheiat un acord de colaborare cu Fundaþia Peniel. Termenii acestui acord, care cheamã la moderaþie si la principialitate si care a fost publicat în revista Cuvântul Adevãrului, au fost stabiliti ºsi conveniti de ambele pãrti. În mod regretabil însã, de la prima conferinþã organizatã sub aceste auspicii la Arad în acelasi an, termenii acordului au fost ignorati si încãlcati de organizatorii din partea Fundatiei Peniel, iar organizatorii din partea Cultului Crettin Penticostal sau

gãsit în situaþia de a se retrage „din concurs”.

Acolo au avut loc manifestãri nepotrivite cu evlavia crestinã, muzica lumeascã, fluierãturile si aplauzele

frenetice au creat o atmosferã departe de ceea ce se poate numi în termenii Cuvântului lui Dumnezeu, închinare.

Analizând cele petrecute la Conferinþa de tineret Peniel de la Arad, cât si alte aspecte semnalate în diferite

biserici si constient de influenta spiritului nociv al liberalismului nu numai asupra tinerilor dar si asupra

bisericilor în general, în întrunirea sa din 8-9 august 2007, Consiliul Bisericesc a elaborat si a publicat un set de „Principii si directii pentru întãrirea disciplinei si climatului duhovnicesc în bisericile penticostale”.

Desi au fost luate în derâdere si ridiculizate pe bloguri, considerãm cã aceste principii exprimã spiritul

Cuvântului lui Dumnezeu si sunt normative în bisericile Cultului Crestin Penticostal.

Luând notã de degradarea crescândã a valorilor spirituale doveditã si cu prilejul manifestãrilor inacceptabile

din cadrul Conferinþei Peniel, Oradea 2011, Cultul Crestin Penticostal din România respinge încã o datã si

condamnã atmosfera în care se desfãºoarã aceste conferinte, în general, manifestãrile firesti, fluierãturile, strigãtele si aplauzele frenetice, muzica rock si scenetele ca formã de exprimare a mesajului creºtin detasându-se categoric de astfel de actiuni si atitudini. Spre exemplificare, degradarea valorilor spirituale susmentionatã a atins cote alarmante, greu de imaginat si de acceptat de o constiintã luminatã de Duhul Sfânt, când, în urma unui angajament initiat de conducerea Fundaþiei Peniel, o trupã de actori a prezentat o scenetã vrând, chipurile, sã transmitã un mesaj din „Pilda fiului risipitor”. ªi l-a transmis. Dar nu era evanghelic!

Pe lângã alte aspecte, printr-un dans lasciv, indecent, propriu altor scene sau spatii, nicidecum unui cadru crestin evanghelic, prestatia a fost o blasfemie.

Constatând cu regret, în dreptul Fundatiei Peniel, gravele abateri de la conditiile de colaborare stabilite în

anul 2007, Cultul Crestin Penticostal anuleazã unilateral acordul de colaborare cu Fundatia Peniel si cere bisericilor penticostale, ai cãror membri activeazã în cadrul acestei fundatii, sã analizeze si sã solutioneze poziþia lor spiritualã în cadrul bisericii. În acelasi timp cere slujitorilor, conducerilor bisericilor penticostale sã se implice concret în initierea si desfãsurarea unor activitãti cu tinerii, potrivite cu aspiratiile lor, dar care, atât în esentã cât si în formã, sã se regãseascã în spiritualitatea, decenta si bunul simt cerute de Biblie.

Ca unii care întelegem îndemnul biblic de a veghea unii asupra altora, îndemnându-ne la dragoste si fapte bune, recomandãm fratilor coordonatori ai Fundaþiei Peniel sã-si reconsidere chemarea si atitudinea pentru

lucrarea ce o fac. Ei, chiar dacã aduc argumente în dorinþde a atenua responsabilitatea privind grava încãlcare a spiritului decentei în prezentarea mesajului evanghelic, nu numai cã nu dovedesc un regret sincer dar lasã sã se înteleagã faptul cã pe viitor vor folosi metode similare.

Cu toate cã se sustine si prezenta unor aspecte pozitive în desfãsurarea si continutul lucrãrilor conferintei,

este evidentã amestecarea „grâului cu pleava”. A angaja  actori care nu au nimic în comun cu spiritul crestin,

duhovnicesc în care trebuie sã se desfãsoare o lucrare duhovniceascã, este mai mult decât o banalã scãpare din vedere. Sfânta Scripturã ne obligã sã folosim o vorbire duhovniceascã pentru lucrurile duhovnicesti, 1 Cor. 2: 13, si miscãrile trupului sunt „o vorbire”, transmit un mesaj.

Mãrturisirea evangheliei – inclusiv „Pilda fiului risipitor”– trebuie încredintatã „oamenilor de încredere, care sã

fie în stare sã învtþe si pe altii”- 2 Tim. 2:2. Întelegând cã suntem angajati într-o luptã spiritualã, trebuie sã folosim armele luminii, arme puternice întãrite de Dumnezeu - Rom. 13:12; 2 Cor. 10:3-5, si nu mijloacele Întunericului.

Transmitem si pe aceastã cale un îndemn ferm tuturor slujitorilor spre a veghea cu toatã luarea aminte asupra conduitei personale, stilului de viaþã care trebuie sã fie caracterizat de simplitate si modestie si modului de

slujire si prezentare a mesajului biblic. Suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu nu numai de continutul mesajului, de forma de expunere, ci sdi de scenariile pe care cei ce ascultã si/sau privesc sunt provocati sã le creeze în imaginatia lor, în trãirea lor interioarã.

„Fii cu luare aminte asupra ta însuti si asupra învãtãturii, pe care o dai altora: stãruieste în aceste

lucruri, cãci dacã vei face asa, te vei mântui pe tine însuti si pe cei ce te ascultã”  – 1 Timotei 4:16.

Consiliul Bisericesc
al Cultului Creºtin Penticostal

sursa
http://www.cuvantuladevarului.ro/Iulie%20201110.pdf

De ce complex de inferioritate?

 Valori false

Sentimentele de inferioritate sunt foarte răspândite în societatea noastră. Acest lucru depinde de scara de valori recunoscută la ora actuală. Omul trebuie să corespundă unei anumite imagini, pentru a fi admirat şi apreciat. Atracţia fizică şi inteligenţa se situează în fruntea acestei scări a valorilor. Deja de mici copii am fost conştienţi că frumuseţea fizică aduce avantaje. Simpatia adulţilor se îndreaptă în mod automat către copilaşul încântător cu ochi negri ca nişte biluţe. Copilul mai puţin atrăgător este uşor trecut cu vederea. Ce mare nedreptate! Copiii nu sunt chiar atât de neştiutori şi "se prind" repede. Trebuie să recunoaştem în mod sincer că suntem cu toţii influenţaţi de aceste valori false. Dacă la frumuseţea fizică se mai adaugă şi inteligenta, admiraţia adulţilor devine nemăsurată. În timp ce copilul mai puţin atrăgător şi de inteligenţă medie este înclinat să se îndoiască de propria valoare, copilul admirat devine foarte uşor trufaş şi arogant. De ambele evoluţii negative suntem vinovaţi noi adulţii şi falsele valori pe care le comunicăm copiilor. Pe deasupra, unor părinţi care suferă ei înşişi de complexe de inferioritate, le vine greu să accepte imperfecţiunile copiilor lor. Sunt remarcate numai presupusele lipsuri. Cine se mai bucură de un copil care este generos, împarte cu alţii, îşi manifestă compasiunea şi e plin de drăgălăşenie faţă de tovarăşii lui? Nu aceste valori contează, ci frumuseţea şi inteligenţa, chiar dacă sunt însoţite de un comportament nesocial.
În trecut, atracţia fizică juca un rol mult mai mic decât astăzi. O femeie era preţuită şi pentru că era o mamă iubitoare, o soţie credincioasă şi o gospodină grozavă. Dacă avea nişte kilograme în plus sau în minus conta mai puţin. Cultul frumuseţii, pe care-l practicăm astăzi, îşi are rădăcinile în revoluţia sexuală a anilor şaizeci. Toate standardele morale, valabile până atunci, au fost aruncate peste bord, pretinsele lanţuri au fost lepădate. În locul dragostei, care se leagă în mod responsabil de un partener, a fost propagat sexul liber. Filmul, televiziunea, reclamele şi moda au inundat societatea cu noua semnificaţie acordată sexualităţii. Era inevitabil ca femeile care nu dispuneau de un anumit farmec şi de necesarul sex-appeal, să fie trecute literal cu vederea. Ceea ce contează este numai faţada. Ceea ce este dincolo de ea, caracterul lăuntric nu mai prezintă nici un interes. Femeile care nu prezintă acele atribute atât de râvnite, au adeseori sentimente de inferioritate. Ele au îndoieli cu privire la propria valoare fiindcă nici un om nu pare să se intereseze de ele, în timp ce colega cea atrăgătoare abia se poate apăra de mulţimea de admiratori.
Însă atractivitatea îşi are şi reversul. Dacă o femeie simte că este atrăgătoare pentru soţul ei doar atât timp cât este tânără şi cu un corp perfect, în fond ea se va simţi înşelată. Ea nu se ştie apreciată şi iubită ca persoană, ci doar ca obiect al plăcerii. Cât de greu este să îmbătrâneşti în aceste condiţii! Fiecare rid pare să diminueze puţin sentimentul propriei valori. În mod automat, consecinţele sunt îndoiala de sine şi sentimentele de inferioritate. Dacă am reuşi într-adevăr să ne dăm seama ce am provocat cu aceste valori false! 
YS 

De ce complex de inferioritate?

Atitudinea părinţilor şi a fraţilor faţă de copil 
 
Încă de mici, copiii au parte de experienţe dureroase datorită atitudinii părinţilor. Zeflemeli sau tachinări din cauza unui defect fizic sau a unui anumit comportament, determină copilul să pună la îndoială propria sa valoare. Mulţi adulţi au prostul obicei de a face în prezenţa copilului remarci dispreţuitoare la adresa acestuia. În anumite cazuri şi învăţătorul se exprimă în mod asemănător, coborându-l pe elev în ochii colegilor şi făcându-l să se simtă ridicol. Toate astea duc la îndoieli de sine, la instaurarea unui sentiment de neputinţă şi la pierderea respectului de sine. Adulţii trebuie să evite să trateze copiii într-un mod lipsit de respect, pretinzând că doar se distrează pe seama lor. În felul acesta, s-ar putea să punem bazele unei atitudini greşite faţă de ei înşişi. Toate lucrurile cu care copilul va fi confruntat de acum încolo, vor fi evaluate conform imaginii deformate pe care o are despre sine. Se vor cumula neputinţa şi insatisfacţia, iar rezultatul îl constituie sentimente profunde de inferioritate, care, la rândul lor, duc la reacţii false.
Dragostea şi acceptarea necondiţionată reprezintă temelia pentru sănătatea sufletească a unui copil. Părinţii pot exprima lucrul acesta şi altfel decât numai prin cuvinte. Felul în care mama îşi ţine copilul, dăruirea şi afecţiunea ei, îi conferă acestuia un sentiment de siguranţă şi încredere. Dacă însă el simte că părinţii sunt cuprinşi de îndoială, îl resping, sunt în tensiune sau îngrijoraţi, el va avea impresia că nu corespunde aşteptărilor. Astfel se naşte o imagine negativă despre sine.
Nu este vorba aici de a accepta şi a aprecia întru totul ceea ce copilul spune sau face. Se pune doar problema respectării personalităţii copilului, pentru ca el însuşi să poată accepta propria valoare ca şi creatură a lui Dumnezeu. Un copil care crede că dragostea părinţilor pentru el depinde de comportamentul său, va crede de asemenea că valoarea sa depinde de judecata altor oameni. Copiii care au fost iubiţi necondiţionat sunt mult mai siguri de sine ca adulţi. Critica nu-i dezarmează imediat, nu le întăreşte sentimentele de inferioritate, ci poate fi evaluată într-un mod mai obiectiv şi raţional. 
YS

Noi Îl adorăm pe Tatăl în duh şi în adevăr

Slavă Creatorului, slavă Răscumpărătorului

În Apocalipsa 4:8, cele patru făpturi vii slăvesc fără încetare pe Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic pentru tot ce este El în sfinţenia şi măreţia Sa veşnică. Cei douăzeci şi patru de bătrâni, care reprezintă pe sfinţii slăviţi sub caracterul lor de împăraţi şi preoţi, îşi aruncă cununile cu care sunt încoronaţi, înaintea scaunului de domnie al „Celui care este viu în vecii vecilor." Ei sunt îmbrăcaţi cu însemnele slavei care le fusese conferită, dar pentru ei era mult mai însemnat să-L slăvească pe Dumnezeul Cel Atotputernic, Creatorul universului, decât să se ocupe de propria lor slavă. Cununile simbolizează o slavă reală care le fusese dată, dar ei socotesc o slavă mult mai bună să-L slăvească pe Acela care i-a iubit: ei nu se gândesc la ei înşişi, ci la Cel care singur este vrednic să fie slăvit. Iar temeiul acestei atitudini este redat în cuvintele: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, pentru că Tu ai creat toate şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost create" (Apocalipsa 4:10). Izvorul şi scopul final a tot ce există este Dumnezeu. Cinstirea Dumnezeului Creator este pentru ceea ce este El şi pentru ceea ce a făcut şi face El. Ce privilegiu să-L ai ca Tată pe acest Dumnezeu Atotputernic şi minunat!
Capitolul 5 din Apocalipsa are ca subiect răscumpărarea. Mielul care a fost înjunghiat a fost găsit vrednic să ia cartea căilor lui Dumnezeu în cârmuire, pentru că a înfăptuit lucrarea de răscumpărare. Iar adorarea este adresată de către răscumpăraţi (cei douăzeci şi patru de bătrâni) direct către Răscumpărătorul lor. În final, tot ce alcătuieşte creaţia universală a lui Dumnezeu slăveşte în cor slava Dumnezeului Celui Preaînalt cu cuvântul „Amin".
Putem înţelege din aceasta unele aspecte care arată cadrul şi caracterul specific al închinării. Să reţinem însă că, în calitate de credincioşi din vremea harului, noi Îl adorăm pe Tatăl în duh şi în adevăr, în fericita încredere pe care ne-o dă calitatea de copii ai lui Dumnezeu, pe care îl iubim, fără să lăsăm la o parte nimic din ceea ce înseamnă măreţia Dumnezeului nostru şi a Răscumpărătorului nostru.
JND 

Aud foarte des printre oameni cuvintele acestea, spuse la suparare:
"Cum sa o traiesti  si sa o iubesti cand, viata asta, iti fura tot ...absolut tot ...iti fura anii ,zambetul ,fericirea, dragostea, increderea, speranta ... "
Oare ...chiar asa sa fie? 
Ce este al nostru sau cum le-am dobandit? Cine ne-a dat viata? Oare este cu putinta ca tote acestea sa existe fara viata in sine? Noi ne-am daruit viata? Daca DA, atunci putem sa ne daruim si timp, fericire, bucurie .... totusi este drept ca fara vointa noastra, chiar daca avem viata, aceste lucruri pot sa lipseasca din sertarul vietii noastre.
Sunt proprietatea mea? Nu! Atunci de ce ma plang? Imi pun  masca nestiintei si arunc toata vina pe viata. Asta este o nebunie. Nebunul zice in inima lui ca nu exista Dumnezeu.
Este adevarat ca viata am primit-o in dar si este foarte adevarat ca, singuri nu putem sa extragem din aceasta nimic bun pentru ca avem nevoie de Cel care ne-a dat viata deoarece El detine toate secretele ei, El are manualul de functionare si garantia acestei vieti. Adevarul este ca El nu ne forteaza la nimic, noi trebuie sa acceptam instructiunile vietii ca aceasta sa functioneze la cote maxime si sa dureze mai mult. 
Deci este drept sa ne plangem de ceva care ne acuza in egala masura? Ce spuneti?

Tweet.Pho.to - Share your photos on Twitter with a smart and appropriate URL shortener.

Tweet.Pho.to - Share your photos on Twitter with a smart and appropriate URL shortener.

Dumnezeu a salvat-o

Japonia e o ţară bântuită de numeroase cutremure. Japonezii s-au obişnuit cu ele şi-şi fac locuinţele din materiale uşoare. Clădirile înalte din oraşe se construiesc, folosind tehnologii speciale, ca să poată rezista la cutremure.

Cu mulţi ani în urmă, într-o suburbie a oraşului Tokio locuia o familie de misionari care se stabiliseră acolo cu scopul de a vesti populaţiei locale despre Cristos. Tatăl familiei întemeie o bisericuţă unde în zilele de duminică predica Evanghelia. Mama cânta la orgă, toată comunitatea cânta imnuri duhovniceşti, iar fetiţa lor, ce nu împlinise încă un an, rămânea de obicei acasă să doarmă în pătucul ei. Părinţii o lăsau pe seama unei vecine care dacă o auzea plângând, o lua la dânsa.

Serviciul divin începea dimineaţa la ora zece. Părinţii se pregăteau ca de obicei să se ducă la biserică, dar fetiţa lor făcea nazuri, se frământa, plângea şi nu voia defel să doarmă. Văzând aşa, părinţii hotărâră să o ia cu dânşii.

Totul mergea bine, mama cânta la orgă, tata predica, lumea asculta. Veni rândul rugăciunii de încheiere... dar deodată pământul fu zguduit de un cutremur. Pretutindeni pereţii caselor crăpau şi se prăbuşeau, stârnind nori de praf care îngreuiau respiraţia...

"CUTREMUR!" - strigară cu . toţii. Japonezii nu mai văzuseră demult un asemenea dezastru.
Predicatorul luă fetiţa în braţe şi se repezi într-un suflet spre casă, împreună cu soţia lui, ca să salveze, pe cât era posibil, câte ceva din lucrurile lor. Tata se repezi în odaia fetiţei să scoată pătucul în care dormea ea de obicei în lipsa lor. h găsi comp1et sfărâmat, cu tavanul prăbuşit peste dânsul. Dacă fetiţa. ar fi rămas în pătucul ei, acum n-ar mai fi fost în viaţă.

Dumnezeu a salvat-o şi aceasta n-a fost o simplă întâmplare. Fetiţa a crescut, a crezut în Dumnezeu Şi mulţi ani la rând I-a slujit cu credinţă pe pământul Japoniei. După mărturia ei multe suflete au venit la Cristos şi au găsit în El veşnica lor mântuire.

Sheckina: Ramas bun, ne vedem acasa

Sheckina: Ramas bun, ne vedem acasa

Eu cred în orice caz?

"Căci Domnul îşi întinde privirile peste tot pământul, ca sa sprijinească pe aceia a căror inima este întreaga a Lui." 2 Cronici 16:9

Recent am citit o serie de reflecţii impresionante ale unui pilot cu privire la credinţă. El susţinea că experienţa este strâns legată de felul în care creşte credinţa, însă credinţa încercată se bazează pe încredere. Credinţa încercată poate spune: "Eu cred în orice caz." Indiferent cât de puţin poate fi prevăzută o anumită situaţie, cât de puţină justificare există pentru credinţă — credinţa încercată continuă să creadă. "Când am învăţat să pilotez un avion după instrumente, mi s-a spus că prima regulă a 'zborului orb' este să ai mai multă încredere în instrumente decât în propriul simţ al echilibrului. Acelora dintre noi care se obişnuiseră cu zborul 'după ureche', le venea greu să dea crezare în mod necondiţionat acelor indicatoare, busolei şi tahometrului, în timp ce urechea internă le spunea să facă cu totul altceva. Răspunsul era: În orice situaţie trebuie crezute instrumentele!"
Motivaţia acestui fapt ne oferă posibilitatea de a pătrunde adevărata natură a credinţei. Credinţa care se bazează pe o experienţă ce se repetă în mod regulat, nu mai este în nici un caz o credinţă corectă, ci pur şi simplu o lecţie învăţată. După atât de multe repetări ştii de fapt la ce te poţi aştepta. Adevărata credinţă nu ştie exact la ce trebuie să se aştepte, are însă încredere că va fi lucrul potrivit, întrucât vine din mâna Tatălui bun din ceruri.
Această credinţă, această încredere necondiţionată, care nu depinde de împrejurări, ne determină ea într-adevăr în mod decisiv viaţa? Fiindcă astfel îşi doreşte Domnul să fie legătura noastră cu El. Insă în viaţa cotidiană nu suntem oare adesea foarte departe de acest lucru? Cineva povestea unui băieţel întâmplarea biblică cu privire la Daniel, care fusese târât împreună cu alţi evrei în robia babiloniană, în timpul acesta, puternicul împărat Nabucodonosor a înălţat un chip de aur în faţa căruia întregul popor trebuia să cadă la pământ pentru a i se închina. Cine se împotrivea urma să fie aruncat într-un cuptor încins. Este impresionant ce au răspuns cei trei prieteni la pretenţia arogantă şi provocatoare a împăratului de a vedea "cine este Dumnezeul care v-ar putea scăpa din mâna mea."
"Nu e necesar ca noi să dăm un răspuns. Dacă Dumnezeul nostru, căruia noi ne închinăm, vrea, ne poate salva din cuptorul încins şi din mâna ta. Şi dacă nu vrea s-o facă, totuşi să ştii că noi n-o să ne închinăm dumnezeului tău şi chipului de aur, care ai poruncit să fie înălţat." Dumnezeu a îngăduit ca cei trei bărbaţi să treacă prin foc. Însă ei au rămas neatinşi - un semn minunat al dragostei, atotputerniciei şi credincioşiei lui Dumnezeu. Băieţelul care asculta această întâmplare a fost întrebat ce ar fi făcut el într-o astfel de situaţie. După o scurtă ezitare, a răspuns: "Aş fi îngenuncheat, dar n-aş fi închis ochii şi nu m-aş fi închinat acelui chip." Uimitor, nu-i aşa? Concluzia la care ajunsese acest băieţel reprezintă unul din punctele noastre dureroase. În situaţii dificile, când suntem apăsaţi, când existenţa sau reputaţia noastră sunt ameninţate, iese la iveală din ce fel de aluat este făcută credinţa noastră: dacă într-adevăr avem deplină încredere că Domnul nu ne vrea decât binele, chiar şi atunci când condiţiile sunt potrivnice, sau dacă undeva în mintea noastră s-a cuibărit o anumită neîncredere cu privire la Dumnezeu.
Astfel, Biblia vorbeşte în multe locuri despre credincioşia şi dragostea cu care Se îngrijeşte Tatăl din ceruri de copiii Săi: "Căci Domnul îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui."
Ce promisiune măreaţă!
Cineva povestea odată: în timpul unei prelegeri, vorbitorul folosea un retroproiector. Pe perete se vedeau doar nişte puncte negre pe care le desenase aparent la voia întâmplării pe hârtie. Nu ne puteam închipui ce puteau să însemne. Apoi însă a tras câteva linii, a desenat o cheie muzicală la începutul acestora, şi abia atunci ne-am dat seama că acele puncte negre însemnau note muzicale. Era melodia "Lăudaţi pe Domnul, măreţul împărat al slavei". În viaţa noastră există de asemenea multe puncte şi pete întunecate de suferinţă şi deznădejde, pe care nu le înţelegem. Nu ştim de ce sunt aceste puncte şi de ce le-a îngăduit Dumnezeu. Dacă însă îl primim pe Domnul Isus în viaţa noastră, ne încredem în El şi îi permitem să ordoneze în mod corect punctele şi să tragă liniile pe care le vrea, să le separe unele de altele şi să aşeze pauzele la locul potrivit - atunci El va face din punctele întunecate ale vieţii noastre o minunată melodie. 
YS 

Regele computerelor, Bill Gates; marele lui scop: Dominaţia lumii

Anul 2005, o zi obişnuită. Dimineata, banca vă comunică închiderea contului pentru neachitarea la timp a unei rate de credit.

Nici o altă bancă nu vă mai poate ajuta, căci toate instituţiile bancare sunt total dependente de programul de computere al unui singur om - Bill Gates. Însă deprimarea ta nu se opreşte aici. La amiază vrei să ceri sfatul unui prieten, dar telefonul îţi este decuplat. Zăvorul I-a pus Bill Gates. Epuizat, seara, deschizi televizorul, sperând că te vei deconecta. Dar în loc de aceasta, aparatul rulează un program de avertizare sonoră: «Plătiţi! Plătiţi!» şi chipul lui Bill Gates. Ceea ce astăzi pare a fi o secvenţă dintr-un scenariu de groază al unui film sciencefiction, curând ar putea deveni o realitate amară. Toate lucrurile au început odată paşnic. Entuziasmat de enormele posibilităţi ale computerului, Gâtes a pornit în anii şaptezeci, pentru a-şi înfăptui viziunea: un computer în fiecare locuinţă, care să-I scutească cât se poate pe om de prea multă muncă.

Pe urmă, americanul a găsit din ce în ce mai multă plăcere în puterea pe care a dobândit-o prin reuşita afacerilor sale. Între timp, cu ajutorul firmei de computere «Microsoft», acest miliardar a făcut totul ca să pună sub control cât mai multe domenii ale vieţii private. Acest fapt are consecinţe înspăimântătoare pentru noi. Chiar şi publicaţia de frunte a mass-mediei americane «Wired», a recunoscut că: «Acest om încearcă totul, pentru ca în viitor să fie stăpânul nostru de toate zilele.»

Semnale de alarmă:
- În câţiva ani, nici o bancă nu va mai putea lucra fără programele de computer «Microsoft», căci Gates va înlătura prin puterea lui financiară toţi concurenţii de pe piaţă. Un exemplu mai recent: sunt în curs negocierile de preluare a firmei «Intuit», firmă producătoare de programe de computer pentru bănci. Un confident al lui Gates ameninţa pe faţă: «Dacă nu ajungem la o înţelegere, vom cheltui un miliard de dolari pentru a vă face zile fripte.»

Urmările unor asemenea practici sunt: dependenţa totală a instituţiilor bancare de un singur om şi de capriciile lui, sau imposibilitatea efectuării vreunui transfer sau vărsământ bancar fără «O.K.»-ul lui Bill Gates.

- Poate în curând, viziunea lui Gates, ca telefonul şi faxul să funcţioneze dependent de computer prin programele «Microsoft» - care desigur sunt produse cu mare grabă, ar putea deveni realitate.

Numai cel care deţine puterea financiară poate să aibă şi puterea de decizie. Urmarea acestui fapt ar fi: dacă cineva ar răspândi, de exemplu, lucruri neplăcute despre Gates,legătura lui telefonică ar fi tăiată în numai câteva secunde. Pentru Steve Case, şeful reţelei de computere «America Online», asemenea presupuneri crează o viziune de groază. «Acest concern se află pe calea cea mai bună pentru a deveni autocratul epocii digitale, a declarat el. Cineva trebuie să tragă în sfârşit frâna.»

- Bill Gates colecţionează firme, aşa cum alţii colecţionează timbre poştale şi se mândreşte când declară: «Eu nu sunt omul care să se odihnească îndelung după succesele lui.» Acum este pe punctul de a investi miliarde de dolari într-o reţea a televiziunii, pentru a controla şi această piaţă. Consecinţa posibilă: fie că e vorba de un film artistic sau de ştiri, în scurt timp există posibilitatea să fie transmise numai emisiuni pe placul lui Gates - şi nimic altceva.

- Între timp Gates încearcă să intre şi în politică. Din biroul senatorului Bob Dole a pornit ştirea că «Microsoft»-ul a oferit sprijin republicanilor în campania electorală - desigur nu fără ca în viitor să ceară un contra serviciu. «Eu vreau să scriu istoria», prevesteşte Gates şi el se află deja pe calea de a orândui lumea după dorinţele lui. Sau ca să ne exprimăm cu cuvintele judecătorului federal american Stanley Sporkin: «Dacă nu oprim îndată "Microsoft"ul, Gates nu va mai putea fi oprit de nici un guvern al lumii» (HZ)

Încă de la început, am dori să vă spunem cu toată claritatea, că noi nu credem că Bill Gates ar fi Anticristul. Însă prin el, avem un exemplu despre ceea ce va fi posibil, când într-o bună zi va apărea Anticristul şi va deţine puterea absolută. Toate lucrurile pe care Biblia le-a prorocit deja cu 2000 de ani în urmă, se află astăzi în sfera posibilului.

Anticristul şi puterea lui sunt descrise în amănunţime în Apocalipsa 13, însă există relatări despre el şi faptele lui în multe alte locuri ale Scripturii. Cuvântul lui Dumnezeu ne atenţionează asupra faptului că lumea, care a refuzat stăpânirea lui Isus Cristos asupra ei, va fi stăpânită într-o bună zi de un om a cărui putere vine de la Satana (Apoc. 13,2). El va obţine mari succese prin înţelepciunea şi inteligenţa lui deosebite (Dan. 9,27; Apoc. 6,2). Mai marii acestei lumi îi vor da toată puterea (Apoc. 17,13). Acest om va exercita o influenţă hotărâtoare şi în privinţa problemelor religioase: «...avea (fiara) două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur.» (Apoc. 13,11). Anticristul va pune stăpânire pe întreaga politică, pe toate afacerile guvernamentale, pe poliţie, armată şi aparatul administrativ. Daniel 3,1-3 ne dă o imagine profetică clară asupra acestor lucruri. Puterea lui va fi transmisă în întreaga lume printr-o imagine audio-vizuală (Apoc. 13,14-15). El va reuşi să amăgească întreaga lume necredincioasă (v.14). Va avea puterea de a-i prigoni pe oameni şi de a-i condamna la moarte pe cei care nu i se închină (v.15). Fiecare domeniu economic îi va fi supus, astfel că va putea să stăpânească întreaga viaţă comercială (v.16-17). Totuşi, sfârşitul lui vafi pecetluit prin apariţia Fiului omului, care îl va nimici cu suflarea gurii Sale (2 Tes.2, 8). Dacă privim evenimentele lumii şi amploarea dezvoltării domeniului tehnic, n-ar trebui să ajungem la concluzia că astăzi, dacă un astfel de om ar intra în arena mondială, totul este pregătit pentru a-i înlesni exercitarea puterii? Deşi noi nu trăim încă în vremea anticristică, totuşi în zilele noastre se pregăteşte scena pentru apariţia Anticristului. Deducem de aici, că Domnul Isus va reveni curând pentru a-i răpi pe ai Lui. 

Shalom

http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/A...

 

Probleme psihice la copii şi tineri

Tot mai mulţi tineri ajung la convingerea că viaţa este o ameninţare continuă şi nu mai merită trăită. Cu privire la această problematică am putut citi următoarele în "Uste und Züri Oberland Nachrichten" (23.12.2002):

"Tot mai multi copii şi tineri au de luptat împotriva problemelor psihice. Mania, depresia şi suicidul în adolescenţă nu mai sunt subiecte care aparţin doar unui segment al populaţiei. În asemenea cazuri, părinţii sunt de cele mai multe ori total depăşiţi, iar tinerii pur şi simplu nu mai ştiu ce să facă pentru ei viaţa devine o povară"
Ameninţarea apare mereu acolo unde este nesiguranţă. Frica apare acolo unde nu există protecţie şi incertitudinea acolo unde nu există o bază solidă. Viaţa în cadrul naţiunilor puternic industrializate le oferă oamenilor multe satisfacţii, deoarece astăzi, celor din clasa mijlocie le merge la fel de bine ca boierilor care au trăit cu secole în urmă. Mâncarea este suficientă şi toată lumea are unde locui. Vacanţa o putem petrece chiar şi în locurile cele mai îndepărtate ale lumii. Majoritatea tinerilor obţin un permis de conducere după împlinirea vârstei de 18 ani şi la puţin timp au şi o maşină. Niciodată nu au existat atâtea posibilităţi pentru a-ţi forma o educaţie şi a urma nişte studii. Avem parte de belşug continuu: recreaţie, sport, relaţii. Oamenii nu au fost niciodată atât de toleranţi şi deschişi ca astăzi. Medicina s-a dezvoltat la un nivel foarte înalt, iar speranţa de viaţă este ca atare la fel de mare.
Totuşi, nu puţini percep viaţa ca o ameninţare. De ce? Pur şi simplu pentru că nu cunosc o altă variantă, şi anume: Cristos öi mântuirea oferită de El. Nimic nu poate înlocui ceea ce doar Dumnezeu ne poate da, aşa după cum toate tuburile de neon din lume nu pot înlocui soarele. Fără Isus nu găsim răspuns la întrebările cele mai importante ale vietii. Cine bea apă din fântâna acestei lumi rămâne însetat. Siguranţa oferită de lume este ca sloiurile de gheaţă plutitoare care încet, dar sigur, se topesc. Avem nevoie de teren solid sub picioarele noastre. Biblia spune: "Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Cristosť (1 Corinteni 3,11).
De fapt oamenii nu sunt independenţi, ci dependenţi de Dumnezeu. Fără El ducem totdeauna lipsă de ceva. Ba mai mult, ne lipseşte Totul, esenţa, însăşi viaţa - deoarece Dumnezeu este viaţa.
E trist că multi nu cred acest lucru. Dar oare problemele "lăuntrice" ale oamenilor nu au glas, nu sunt ele un strigăt al inimii care spune: "Ceva îmi lipseşte"!?, "Nimeni nu mă poate ajuta în problema mea" Ajutorul uman este în acest caz ca un leucoplast pus pe o tumoare.
Dragi cititori, nu percepeti viaţa ca pe o ameninţare, ci ca pe o şansă! Existenţa noastră are un scop mult mai nobil, iar noi avem posibilitatea ca în timpul ei să descoperim şi să trăim adevărata viaţă. Dacă mergi pe calea lui Isus, El va ţine în frâu viaţa ta. Nu irosi această şansă! Vino la Isus, la lumina lumii care va aduce siguranţă şi în viaţa ta. Depune tot efortul să clădeşti o bună temelie pe care El să construiască apoi adevărata viaţă (1 Timotei 6,19)!  

"Bărbaţi muţi"

Multe căsnicii eşuează din cauza neputinţei partenerilor de a vorbi unul cu celălalt şi a se asculta reciproc. Lipsa comunicării duce, inevitabil, la neînţelegeri şi la sentimentul de a nu fi înţeles.
"Soţul meu acasă este mut ca un peşte!" În vocea Lisei se simţea o doză bună de iritare. "Când vine acasă de la serviciu, nu doreşte decât să fie lăsat în pace. Dacă-l întreb cum a fost ziua, nu dă decât nişte răspunsuri monosilabice. De bunăvoie abia dacă povesteşte ceva. Nu ştiu ce-l frământă cu-adevărat, ce gândeşte şi ce simte. Când e între prietenii săi, ei da, când e vorba despre fotbal sau politică, atunci poate discuta ore în şir. Nu ştiu ce se întâmplă cu noi doi. Nu ne certăm, nu ne desparte nimic concret, cu toate astea nu reuşim să discutăm cu adevărat unul cu celălalt."
Lisa nu este singura cu astfel de plângeri. Greutatea de a comunica cu propria soţie o au mulţi bărbaţi. De multe ori ei nici nu sunt cu adevărat conştienţi cât de mult suferă partenera lor din cauza acestui fapt. În special femeile care sunt legate de casă, fiindcă au încă copiii mici, peste zi abia dacă au vreun partener de conversaţie. Ele au o mare nevoie de a schimba intensiv şi regulat diverse păreri. O relaţie se alimentează din conversaţie, dintr-o deschidere serioasă a sufletului şi din ascultare. Când un cuplu mai discută doar lucruri banale, care ar putea fi la fel de bine vorbite cu orice străin, înseamnă că ceva nu mai este în regulă cu relaţia lor. Care sunt motivele pentru care în multe căsnicii există dificultăţi în comunicare?
Temperamente diferite
Diferenţierile între temperamente joacă desigur un rol determinant. De regulă, se alege un partener care este cu totul diferit. Această deosebire este percepută, în funcţie de împrejurări, ca fiind pozitivă sau deranjantă, în general, bărbatul introvertit, reţinut, poate, de exemplu, să preţuiască foarte mult genul debordant şi vioi al partenerei, însă dacă este obosit sau frământat, acest lucru îl va enerva, în acele clipe el nu-şi doreşte decât liniştea lui, să se poată retrage într-o stare de vegetare contemplativă. Această diferenţiere, care se remarcă şi în modul de gândire, de apreciere a unei situaţii, poate fi privită ca o completare sau să dea senzaţia de a nu fi înţeles. De-a lungul anilor de convieţuire, reacţiile partenerului ajung să fie foarte bine cunoscute. Se ştie care-i sunt punctele nevralgice şi când va reacţiona în mod susceptibil.
În judecarea unei situaţii sau a unei persoane pornim întotdeauna de la noi înşine. Există oameni care mai întâi trebuie să prelucreze ceea ce-i preocupă, înainte de a putea vorbi despre aceste lucruri. Alţii trebuie să se destăinuie imediat, şi astfel problema este pe jumătate rezolvată. Dacă eu fac parte dintre aceştia din urmă, atunci tăcerea celuilalt îmi pare de neînţeles.
Să acceptăm că o femeie simte că bărbatul ei este apăsat de o anumită problemă, despre care nu vorbeşte. Plecând de la felul ei de a fi, ea este convinsă că soluţia este ca el să se destăinuie. Astfel că ea-l încolţeşte şi sfredeleşte fără ostenire. Numai că pe moment el nu poate discuta şi insistenţele soţiei îl calcă pe nervi. Deoarece soţul oricum se află sub tensiune din cauza problemei care-l frământă, reacţiile lui sunt mânioase. Astfel că ea ajunge să se plângă că o exclude din viaţa lui.
A discuta despre propriile sentimente
Nouă femeilor ne vine în general uşor să ne exprimăm trăirile ba chiar aceasta este o nevoie a noastră, în cultura noastră, a-ţi arăta sentimentele este un lucru normal şi în general acceptat la o femeie. Dar cum este situaţia în cazul bărbaţilor? Nu au fost ei educaţi să încerce să se stăpânească şi, dacă nu să-şi reprime sentimentele, măcar să nu le facă publice? O femeie care plânge nu sare în ochi, însă când este văzut un bărbat înlăcrimat, lucru acesta trezeşte mai degrabă neînţelegere şi un sentiment de jenă. Un bărbat trebuie să fie întotdeauna puternic - asta este opinia generală. Eu cred însă că reprimarea tristeţii şi a bucuriei este împovărătoare şi sărăceşte o personalitate. Plânsul nu este întotdeauna un semn al slăbiciunii. Şi Isus a plâns pentru Ierusalim. El şi-a arătat durerea cu privire la soarta viitoare a cetăţii. Acest lucru L-a preocupat şi L-a apăsat foarte tare.
De asemenea apostolul Pavel scria romanilor: "Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng." El nu face nici un fel de deosebire între bărbaţi şi femei. A-ţi putea arăta bucuria şi compasiunea nu este un privilegiu al nostru, al femeilor. Nu mă refer aici la o răbufnire de manifestări sentimentale, care pe bună dreptate poate avea un efect penibil, ci la o reacţie sănătoasă la bucurie şi la durere.
Mulţi oameni îşi poartă singuri povara temerilor şi a grijilor lor. De exemplu, un bărbat se ruşinează să-şi arate slăbiciunea, fiindcă nu are nevoie de nimic mai mult decât de respectul şi admiraţia soţiei sale. El vrea să fie eroul ei, astfel că frica şi îndoiala de sine nu par a avea nici un loc. Probabil că în activitatea profesională nu are prea mult succes, poate că nu este decât o rotiţă într-un angrenaj. Este aşadar evident că încearcă să-şi prezinte poziţia sa în afară ceva mai bine decât este ea în realitate. Dacă dintr-o dată are griji la serviciu fiindcă nu se descurcă cu noul aparat sau fiindcă i s-a strecurat o greşeală grosolană, tremurând astfel pentru slujba lui, el nu e capabil să-şi împărtăşească aceste necazuri cu ea. Sentimentul propriei valori a căpătat oricum fisuri. De aceea este insuportabil pentru el să recunoască în faţa soţiei că nu mai face faţă slujbei sale. Să-i dăm aşadar mereu de înţeles soţului nostru cât de mult îl preţuim şi-l iubim, indiferent de ceea realizează. Cu cât mai demn de iubit este, totuşi, un soţ care poate privi în faţă slăbiciunile şi limitele sale. La acest lucru putem contribui noi femeile. Nu este o bucurie împărtăşită o bucurie dublă şi o suferinţă împărtăşită redusă la jumătate? Multe boli ar putea fi evitate, dacă îngrijorările ar fi exprimate deschis.
Momentul potrivit
Uneori, nouă femeilor, ne lipseşte pur şi simplu capacitatea de a distinge când îl batem efectiv la cap pe soţul nostru să ni se destăinuie. Observ acest lucru şi în căsnicia noastră. Soţul meu este adeseori plecat la diferite conferinţe. După o îndelungată călătorie cu maşina, vine acasă obosit şi sătul de atâta vorbire. Aici îl aşteaptă o soţie odihnită şi avidă de noutăţi, pentru a primi o relatare detaliată. Fără a critica cu nimic interesul pe care ea-l manifestă, trebuie subliniat că în acele momente bombardamentul cu întrebări este pur şi simplu nepotrivit, în loc de a-l face să se simtă cât mai bine, pentru ca să se poată destinde, eu doar îl enervez cu întrebările mele. De fiecare dată trebuie să-mi reamintesc cât de important este să aştept, răbdătoare, să putem ajunge la o discuţie constructivă.
Sau situaţia unui soţ care vine seara obosit de la serviciu. A fost o zi stresantă pentru el, cu o mulţime de întâlniri. Copiii îşi întâmpină tatăl plini de bucurie şi foarte gălăgioşi. Mama este bucuroasă că el se ocupă puţin de ei, ceea ce-i permite să-şi tragă o clipă suflarea. După ce copiii au fost trimişi în sfârşit la culcare, ea nu-şi doreşte altceva decât să-i povestească soţului tot ceea ce copiii au pus la cale toată ziua, cine a telefonat, că a lucrat la o nouă rochie şi că va veni soacra în vizită. Ea simte nevoia unei discuţii interesante, fiindcă, de fapt, toată ziua nu s-a ocupat decât de copii. Soţul ei, în schimb, a avut multe întrevederi, reuniuni, a purtat discuţii şi a telefonat. El nu-şi doreşte decât puţină linişte, să se destindă şi să poată citi ziarul.
Ca observatori neutri avem înţelegere pentru ambii parteneri. Dorinţele lor sunt justificate. Dacă însă suntem noi înşine implicaţi, de cele mai multe ori nu reuşim să înţelegem care sunt nevoile de moment ale celuilalt. Soţia crede că soţul se interesează prea puţin de ea şi de copii, iar soţul de asemenea nu reuşeşte să înţeleagă de ce ea nu-l poate lăsa în pace. Se instalează imediat proasta dispoziţie, şi astfel este irosită şi posibilitatea de a se bucura ulterior de timpul petrecut împreună şi de a discuta. Soţia nu va putea înţelege cu nici un chip, când soţul cel atât de taciturn devine apoi dintr-o dată afectuos. Pentru mulţi bărbaţi lucrul acesta nu este o problemă. Ei oricum nu înţeleg de ce soţia lor nu-i poate accepta, reacţionează absentă sau chiar izbucneşte în lacrimi. Ea nu se simte iubită cu adevărat, ca persoană cu trup şi suflet. Aceasta este drama multor cupluri. Acei soţi care abia dacă vorbesc cu soţiile lor despre ceea ce-i frământă, care nu arată nici un interes pentru persoana acestora, care nu le ascultă, se vor afla în curând în faţa unei căsnicii distruse. O femeie iubeşte într-un mod mai complet decât un bărbat şi caută mereu şi mai presus de toate o armonie sufletească. Abia atunci se poate dărui în întregime şi necondiţionat soţului ei. Susţin că nu există femei reci din punct de vedere al sufletului, însă foarte mulţi bărbaţi neînţelegători!
Interese comune
Câte lucruri nu putem învăţa în ziua de astăzi! Există posibilitatea de a frecventa tot felul de cursuri, dar unde sunt pregătiţi bărbaţii şi femeile pentru căsnicie? Exemplul din casa părintească nu este nici el întotdeauna pozitiv; în mod inconştient sunt preluate modelele de comportament ale părinţilor. Unde există posibilitatea pentru soţ şi soţie să înveţe cum să se poarte unul cu celălalt? Cine le spune cum să comunice? Mulţi bărbaţi n-au învăţat niciodată să asculte pe soţiile lor. Spusele lor îi plictisesc de fapt. La un moment dat, ajungi să te întrebi de ce s-au mai căsătorit? Nu derivă multe necazuri din faptul că latura sexuală a jucat rolul esenţial şi interesele comune n-au avut decât o însemnătate secundară? Odată trecută prima îndrăgostire, nu mai rămâne nimic care să-i unească pe cei doi. Ea abia dacă cunoaşte munca lui şi pasiunile lui îi sunt indiferente, iar el, la rândul lui, nu înţelege nevoile ei.
Înainte ca o femeie să se plângă de soţul ei cel "mut", ar trebui să înceapă să se intereseze de el şi de munca lui. De fapt, noi abia atunci ne deschidem cu adevărat faţă de cineva, când simţim că interesul manifestat este real. Dacă pun întrebările numai într-o doară, fără a aştepta răspunsul, nu trebuie să mă mir că partenerul meu va deveni tot mai tăcut. Bărbaţii trebuie să înveţe să se destăinuie soţiilor lor, iar noi femeile să ascultăm cu toată atenţia ceea ce soţii noştri ne comunică.

Yvonne Schwengeler 

Sursa:

http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Articole/picture/Titlu_Articole.gif

http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/A...

  

 

Obisnuiesti sa consulti horoscopul?

"În orice ziar cotidian, revistă sau prospect pe care măcelarul ţi le pune amabil în sacoşă împreună cu cîrnatul şi şunca, peste tot te loveşti de acelaşi lucru: de horoscop. De fapt ce este un „horoscop" şi de ce în zilele noastre se întrebuinţează atît de multă cerneală pentru aşa ceva?
Cuvîntul „horoscop" provine parţial din latină, parţial din greacă şi înseamnă „perspectiva orei" sau „vederea orei". Se cerceta cum era poziţia stelelor, una faţă de cealaltă, în momentul naşterii unui om. De aici se credea că se pot primi lămuriri asupra destinului său. Grecii şi romanii au preluat aceste lucruri obscure de la babilonieni, ai căror preoţi păgîni se ocupau în mod deosebit cu prezicerea viitorului, pe baza studiului corpurilor cereşti -un neologism numit „astrologie", în evul mediu această superstiţie era foarte larg răspîndită, însă, şi aceasta ar trebui să alarmeze cel mai mult, ea a fost în floare nu numai în întunecimea evului mediu, ci astăzi este cu mult mai mult răspîndită. Pare a fi doar o glumă, însă este cruda realitate, în epoca noastră luminată, progresistă, în care dezagregăm atomul şi trimitem în spaţiu nave cosmice, credinţa în horoscop este superstiţia cea mai larg răspîndită.
Cum este posibil acest lucru? Mulţi oameni nu mai cred în Dumnezeu; sau ceea ce este şi mai rău, ei trăiesc aşa ca şi cum n-ar exista Dumnezeu. Ei vor să fie independenţi, să facă sau să lase numai ce le convine lor. De aceea se îndreaptă spre o altă credinţă aproape obligatoriu, şi anume superstiţia. Aceasta este tot o credinţă, chiar dacă ea este îndreptată în sens opus, spre Satana. Cine este superstiţios, cade automat în vraja puterilor întunericului. Iar cine îi întinde Satanei degetul cel mic, aceluia el îi apucă toată mîna. Un astfel de deget mic este horoscopul.
În S.U.A. se cheltuiesc anual aproximativ 800 milioane de euro pentru astrologie. Acolo există nu mai puţin de 30.000 de astrologi, care prin meseria aceasta îşi fac afacerile lor. În Anglia, potrivit statisticilor, două treimi din adulţi citesc sau răsfoiesc horoscoapele. Dar cum este situaţia în Germania Federală? Un institut de cercetări ale opiniilor a întrebat multe persoane asupra părerilor lor despre astrologie. Rezultatul obţinut: 28 % citesc zilnic horoscopul, 25 % citesc din cînd în cînd, 47 % nu-l citesc. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate din concetăţenii noştri citesc zilnic sau ocazional horoscopul.
Oare este adevărat ce stă scris în horoscop? Dacă horoscoapele din ziarele noastre ar spune adevărul, atunci n-ar exista, conform zodiacului, mai mult de 12 grupuri de oameni dintre care fiecare grupă ar trebui să experimenteze zi de zi aceleaşi lucruri. În afară de aceasta, horoscoapele din diferite ziare şi reviste se contrazic unul pe altul, sau sunt redactate într-un fel lipsit de precizie ca să poată fi interpretate în multe feluri cu multe înţelesuri, ca să se potrivească pentru oricine. De asemenea „regulile de joc" ale astrologiei sunt pe deplin arbitrare şi nu au de-a face cu ştiinţa cîtuşi de puţin. Aşa că nu trebuie să ne mirăm cînd adevăraţii oameni de ştiinţă ai astronomiei sunt adversari hotărîţi ai astrologiei cu totul neştiinţifice, într-o depoziţie a societăţii astronomice se spune: „Ceea ce astăzi se prezintă ca astrologie, cosmobiologie ş.a.m.d., nu este altceva decît un amestec de superstiţie, şarlatanie şi afacerism".
Obiectiv deci, nu se poate da crezare horoscopului. Pentru aceasta însă să credem că poate fi doar o prostie, o glumă nevătămătoare? Nu, în nici un caz, nu. Cine îşi pune încrederea în horoscop se aşează cu aceasta în conflict direct cu Dumnezeu. El ajunge în sfera de extindere a puterii Satanei. După Biblie, superstiţia nu este numai un semn de prostie, credulitate şi lipsă de cunoştinţă, ci o punere la dispoziţia puterilor împotrivitoare lui Dumnezeu. „Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori; să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru" (Leviticul 19:31).
Credinţa în horoscop a fost, este şi va fi pînă la sfîrşit o credinţă demonică, drăcească. Urmările acestei credinţe ne înconjoară în tot locul: indiferenţă faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu, deprimare, melancolie. Este un drum ce conduce la pierzare, într-o astfel de viaţă se poate zări adesea de aici înspăimîntatorul foc al gheenei. Nu în zadar spune Dumnezeu despre acela care face astfel de lucruri: „Îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia..." (Leviticul 20:6). De aceea nu trebuie să credem în horoscop. De aceea nu trebuie nici să-l citim. Ca şi toate lucrurile oculte, magia, ghicitul în cărţi, chiromanţia ş.a.m.d., horoscopul este viclenie perfidă ca o pînză de păianjen. Cine ajunge odată în ochiurile ei, fie chiar şi în glumă, se încurcă tot mai adînc în ele.
Cum poţi ieşi afară din această periculoasă pînză de păianjen? Unde se poate găsi eliberare? Mai întîi trebuie să-ţi dai seama că tu singur nu te poţi elibera. Nici un om nu este suficient de puternic ca să poată birui forţele întunericului din această lume. Singurul care este suficient de puternic, este biruitorul de la Golgota, Isus Cristos. El este Fiul lui Dumnezeu care l-a biruit pe cruce pe Satana. Această biruinţă trebuie s-o iei pentru tine în mod personal, ca un drept al tău. De aceea vino la El cu toate păcatele tale şi constrîngerile ce le ai! Mărturiseşte-I vina ta! El te iartă şi-ţi curăţeşte inima, după care Isus Cristos îţi dă şi putere să începi o viată nouă cu El, spunînd NU păcatului.
Atunci nu mai ai nevoie de horoscop. Talismanul poţi să-l arunci la coşul de gunoi. Coşarul privit în legătură cu norocul tău îţi va deveni indiferent. O pisică neagră ce-ţi va tăia drumul poate să-ţi pară frumoasă sau nu, dar norocul sau nenorocul nu depinde de ea. Vinerea în ziua de 13 a lunii îţi vei vedea de treburile tale tot aşa de voios ca şi în celelalte zile. Cuvintele precum „mult noroc" sau „a ţine pumnul strîns", ce nu vin de la Dumnezeu, nu-ţi vor mai aluneca pe buze, iar tu nu vei mai trebui să baţi de trei ori în masă pentru a-ţi asigura viitorul. Cînd Isus Cristos este Domnul tău, atunci El îţi hotărăşte viitorul. Iar viitorul, orice om vrea să-l asigure. Noi nu lîncezim ca un mormoloc. Noi suntem înzestraţi cu daruri spirituale, putînd să cugetăm asupra noastră retrospectiv, în momentul de faţă şi să privim în viitor. Totuşi, despre viitor nu ştiu nimic; nici măcar ce-mi va aduce clipa următoare. Nimeni nu poate spune acest lucru, nici mie, nici ţie. Însă, dacă Isus Cristos este Domnul tău, atunci te ştii călăuzit de El în toate situaţiile din viaţă ajungînd în împrejurări gata pregătite. Atunci noi, tu şi eu, putem spune cu o încredere neclintită că nu ni se poate întîmpla nimica decît ceea ce El a ales pentru noi şi ceea ce nouă ne este de folos. Astfel, viitorul nostru nu se află în stele, ci în voia lui Dumnezeu plină de har şi de îndurare."