Eu sunt acel doctor evreu pentru care s-a rugat Carol al dumitale

Plin de bucurie, m-am ridicat şi am alergat în camera soţiei mele ca să-i vestesc fericirea găsită. Ea dormea, dar lăsase lumina aprinsă. Am început s-o îmbrăţişez şi am trezit-o din somn strigând: "Draga mea soţie, L-am găsit pe Mântuitorul". Ea părea supărată şi m-a întrebat: "Pe cine ai găsit?" "Pe Isus Cristos, Mântuitorul meu", i-am răspuns plin de bucurie. Ca răspuns la cuvintele mele, soţia mea s-a sculat, s-a îmbrăcat şi a părăsit casa în mai puţin de cinci minute, deşi ceasul era două şi noaptea era foarte rece. S-a dus la părinţii ei, care locuiau aproape de noi. Nu m-am dus după ea, ci L-am rugat pe Dumnezeu să-i deschidă şi ei ochii, cum mi i-a deschis mie, apoi m-am culcat.
A doua zi de dimineaţă, socrii au trimis după cei doi copii ai mei şi i-au luat la ei. Nu le mai îngăduiau să mă numească tată şi nici soţia mea nu mai trebuia să mă socotească drept soţul ei, dacă voia să nu fie blestemată şi dată afară din sinagogă.
Cinci zile după hotărârea mea, am primit o poruncă de la mai-marele meu să fac o călătorie în apus. Mi-am dat toată osteneala să-mi pot lua rămas bun de la soţie şi copii, dar în zadar. Cu inima întristată am plecat într-o călătorie de 1300 de mile engleze, fără să-mi fi văzut soţia şi copiii pe care îi iubeam aşa de mult. Trecuseră 54 de zile de când plecasem de acasă şi soţia nu citise nici una din scrisorile mele, măcar că îi scriam zilnic. Rugam pe Dumnezeu s-o înduplece să deschidă măcar o scrisoare, pentru că în toate îi vorbeam despre Isus şi nădăjduiam că ele îi vor da de gândit asupra celor întâmplate şi spuse împotriva mea.
Dumnezeu mă asculta, deşi pe o cale ciudată. Lui nu-I lipsesc nici mijloacele, nici căile. Neascultarea fiicei mele care, deşi era mângâierea mea, totuşi mă părăsise, a făcut ca soţia mea să se hotărască pentru Isus.
Fiica mea a visat în noaptea a 63-a după plecarea mea că mă vede murind. Lucrul acesta a neliniştit-o, deoarece mă iubea foarte mult. Şi-a pus de gând să-l aştepte a doua zi de dimineaţă pe poştaş, să ia scrisoarea mea şi s-o citească. Aşa a şi făcut. Dimineaţa a luat scrisoarea de la poştaş, s-a dus cu ea în camera ei şi a încuiat uşa, ca s-o poată citi în linişte. Conţinutul a mişcat-o foarte mult. Să tacă? Tristă şi cu ochii plânşi, a ieşit din cameră şi mama ei a întrebat-o: "Ce ai?"
— Mamă, nu te-am ascultat. Te vei supăra dacă îţi voi spune totul?
— Ce este, copila mea? a întrebat mama. Fata i-a arătat scrisoarea şi i-a povestit visul, adăugând: Am deschis scrisoarea de astăzi a tatei şi am citit-o. Nu pot să mai cred şi nici nu mai cred că tata e un om rău; poate oricine să spună ce ar vrea. Iat-o, mamă, citeşte-o, te rog, şi dumneata.
Mama i-a luat iute scrisoarea din mână şi a pus-o în sertar. După masă a citit-o în ascuns de cinci ori. Cu cât o citea mai mult, cu atât se simţea mai nenorocită. Acum era rândul ei să plângă. Când s-a întors, toţi au întrebat-o: "Mamă, ce ai? Ai plâns?"
— Copila mea, a spus fiicei sale, îmi este foarte rău, trebuie să mă culc.
Bunica a venit şi i-a făcut un pahar de ceai, dar acesta nu putea fi acum de folos. A trimis apoi după doctorul D., care a venit îndată şi i-a prescris câteva medicamente, dar tot fără folos.
Soţia mea ar fi dorit să rămână singură, pentru că ştia că nu-i putea folosi nici un ajutor omenesc. Şi-a pus de gând ca, îndată ce va fi singură, să îngenuncheze înaintea lui Dumnezeu, cum făcusem eu. Abia pe la ora 11, după ce a plecat soacra mea, ea L-a rugat pe Dumnezeu să-i lumineze sufletul. Şi iată că Dumnezeu, în îndurarea Lui, i-a dat ce-I ceruse! Ea putea să se bucure de Isus Cristos ca de Dumnezeul şi Mântuitorul ei.
A doua zi zbura spre mine următoarea telegramă:
"Dragul meu soţ, vino numaidecât acasă! Credeam că tu greşeşti şi că eu am dreptate. Dimpotrivă! Cristos al tău este acum Mesia şi Mântuitorul meu. Astă-noapte mi-a mântuit sufletul, pe când îngenuncheam pentru întâia dată în viaţa mea".
Ce strigăt de bucurie am scos la primirea acestei telegrame! Mi se părea că lumea din jur nici nu mai există şi fără să-mi isprăvesc lucrul m-am întors cu cel dintâi tren. Trimisesem o telegramă spunând când sosesc şi în faţa casei mele am găsit-o pe soţia mea aşteptându-mă plină de fericire. Când m-am dat jos din trăsură, ea mi-a venit înainte, mi-a căzut în braţe şi m-a sărutat. Din casa învecinată au ieşit sărmanii mei socrii şi ne-au blestemat. Zece zile după ce Domnul a deschis inima soţiei mele, a găsit şi fiica mea pace în Isus. Ea este astăzi soţia unui slujitor al Evangheliei şi tovarăşa lui de lucru în via Domnului.
Singurul meu fiu (să dea Dumnezeu să pot spune şi de el ceva îmbucurător) a primit promisiunea de la bunicii săi că va moşteni toată averea lor dacă nu ne va mai spune "tată" şi "mamă" astfel că până acum ne este încă vrăjmaş.
Soţia mea a mai trăit după hotărârea ei un an şi nouă luni, apoi Domnul a luat-o la El. Pe patul de moarte ar fi dorit să-şi mai vadă o dată fiul, dar el n-a venit, cu toate că trimisesem în mai multe rânduri după el. Un vestitor al Evangheliei din oraş împreună cu soţia lui s-au dus la el să-l cheme la mama lui care era pe moarte, dar el i-a îndepărtat cu vorbe aspre şi răutăcioase.
Într-o joi seara, soţia mea m-a rugat să invit mai mulţi fraţi şi surori în Domnul Cristos, pentru că îşi simţea sfârşitul aproape. Au venit vreo 38. După dorinţa ei am cântat: "O, Mântuitorule". Şi, pe când cântam, ea a spus cu glas stins, dar desluşit: "Da, El este tot ce am şi ce-mi trebuie. Vino, Isuse mult lăudat, şi ia-mă!" Cu aceste cuvinte a adormit liniştită în Domnul. Ceea ce crezuse în viaţă, pentru ea era acum fapt împlinit, era la Isus. Ce frumos e să fii mereu la El!
Fiul meu nu a venit la înmormântare şi nici nu ne-a mai spus "mamă" şi "tată". De trei ori m-am dus din America în Germania, unde a locuit el ulterior, ca să-i pot vorbi şi să-l împac.
Îndată după întoarcerea mea la Dumnezeu am scris bătrânei mele mame, care trăia tot în Germania, că L-am găsit pe Mesia. Cum puteam oare să-i ascund această veste bună! Simţeam ca şi psalmistul, care spune: "Veniţi de ascultaţi, toţi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, şi voi istorisi ce a făcut El sufletului meu" (Psalmul 66:16). Speram că mama îl va crede pe cel mai mare dintre cei paisprezece copii ai săi. Dar cum mă înşelam! Multă vreme mama nu mi-a răspuns nimic. În sfârşit, poştaşul mi-a adus într-o zi scrisoarea mult aşteptată. Am alergat la soţia mea - care trăia pe atunci - şi am strigat: "Draga mea, iat-o în sfârşit!" Dar ce durere când am citit cele câteva rânduri care cuprindeau blestemul mamei mele. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Despărţirea de soţie şi de copii m-au umplut de durere, dar nu m-au doborât într-atâta ca blestemele mamei mele. Dumnezeu mi-a dat însă ca mângâiere cuvintele: "Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte" (Psalmul 27:10). Scumpa mea mamă a murit puţin după aceea. Mi s-a spus că cel din urmă cuvânt al ei înainte de a muri a fost numele meu: Max.
Aceste rânduri le scriu în octombrie 1887. Cu bucurie şi mulţumire pot spune că fiul meu L-a primit şi el pe Isus chiar înainte de întâlnirea mea cu el în iulie a.c. Domnul şi Mântuitorul a început să lucreze în sufletul lui şi să-i neliniştească inima. După paisprezece ani mi-a spus "tată" şi a plâns cu amar. Am călătorit împreună prin Germania câteva zile şi am vorbit asupra multor lucruri. Îi părea rău mai ales că n-a văzut-o pe mama sa înainte de moarte şi şi-a arătat dorinţa s-o vadă în cer. Apoi s-a întors în America, unde luni, 15 august, a văzut iarăşi pe sora sa, după o despărţire de paisprezece ani. Vinerea următoare s-au dus împreună la mormântul mamei lor. Chiar în seara aceea mi-a scris fata mea că inima lui s-a frânt de durere în faţa mormântului. "Tată dragă! Domnul să fie lăudat! Fratele meu recunoaşte că e un păcătos pierdut. Soţul meu şi cu mine, împreună cu câţiva creştini de aici ne rugăm mult pentru mântuirea lui".
Vineri, 26 august, fiul meu s-a dus iarăşi la mormântul mamei sale - de astă dată a mers singur. Acolo i-a dăruit Dumnezeu, în nemăsurata Sa bunătate, pacea, fericirea şi iertarea păcatelor, prin credinţa în Isus Cristos. Îndată a alergat acasă ca să spună vestea îmbucurătoare surorei sale şi mi-a scris şi mie chiar în seara aceea. Fără să ştie, mi-a scris şi fiică-mea şi amândouă scrisorile au plecat odată spre mine.
Rugăciunea mea către Dumnezeu este să-mi îngăduie să-l aud pe fiul meu, care s-a împotrivit atâta timp Domnului, vestind Evanghelia lui Isus Cristos, Mântuitorul său, căci, după cum îmi scria, are de gând să intre în slujba Domnului şi să răspândească Evanghelia.
După ce am putut face o mărturie adevărată despre minunata îndurare a lui Dumnezeu faţă de mine şi casa mea, cred că va fi interesant pentru cititorii mei să afle că mi-a fost dat să mă întâlnesc cu mama lui Carol Culson, toboşarul cel credincios, după un an şi jumătate de la hotărârea mea. Luam parte ca necunoscut la o adunare de rugăciune din oraşul Brooklin. Acolo, o creştină mai în vârstă povestea că suferă şi că a venit pentru cea din urmă dată în acel loc, dar se bucură de moarte, pentru că-l va regăsi pe Carol al ei la Isus. Fiul ei, spunea ea, n-a luptat numai pentru ţară, ci era şi un luptător al lui Isus Cristos. El a fost rănit la lupta din Gettysburg şi a căzut în mâinile unui doctor evreu care i-a amputat mâinile şi picioarele. Cinci zile după operaţie a murit. Un camarad al lui mi-a trimis Biblia sa. În scrisoare mi se spunea că în ceasul morţii lui l-a chemat pe doctor şi i-a spus: "Domnule doctor, înainte de moarte vreau să-ţi spun că, pe când îmi tăiaţi mâinile şi picioarele, cu cinci zile înainte, m-am rugat Domnului Isus ca să te facă să te hotărăşti pentru El".
Îndată ce am auzit aceste cuvinte n-am mai putut să rămân locului, m-am ridicat, m-am îndreptat spre bătrână şi i-am întins mâna, spunându-i: "Dumnezeu să te binecuvânteze, iubită soră! Domnul a ascultat rugăciunea fiului dumitale. Eu sunt acel doctor evreu pentru care s-a rugat Carol al dumitale. Mântuitorul lui este acum şi al meu".