Despre muzica duhovnicească şi cea lumească

În citatele care urmează cântăreţii muzicii Rock confirmă faptul că sunt posedaţi de o altă forţă atunci când îşi compun sau interpretează muzica. Unii dintre ei au caracterizat această influenţă ca una demonică. Următorul articol a fost extras de pe Internet (www.wayoflife.org) şi tradus din limba engleză.


Cântăreţii muzicii rock ca medii spiritiste
Fayne Pridgon, prietena lui Jimmy Hendrix, a afirmat într-un interviu: „Îmi vorbea mereu despre un diavol sau ceva ce se afla în el. Nu ştia ce anume îl determina să se comporte aşa cum o făcea sau să spună lucruri urâte ... în cazul cântecelor ... toate ieşeau pur şi simplu din el. Poate că s-a distrus atât de mult şi a fost măcinat pe dinăuntru din cauză că, într-adevăr, a fost posedat de un duh rău".
Robert Plant şi Jimmy Page, membri ai formaţiei Led Zeppelin, afirmă că nu ştiu cine le-a scris cântecul ocult „Stairway to Heaven" (trepte spre ceruri). Plant a confirmat: „Pagey (Jimmy Page) a avut deja compusă melodia şi mi-a arătat-o. Aveam hârtie şi creion în mână, dar, dintr-un anumit motiv eram prost dispus. Dintr-o dată, mâna mea a început să scrie singură ... Stăteam şi mă uitam la cuvinte; acestea efectiv m-au făcut să sar de pe scaun".
„De fapt, eram totdeauna convins că avem capacitatea de a funcţiona ca un canal pentru o putere; această putere venea dintr-o altă sursă, ca un fel de fiinţă superioară, care ne-a preluat munca. Mi se părea că noi, nişte pământeni, interpretăm doar muzica, deoarece de multe ori tot ceea ce se întâmpla era atât de înspăimântător" (Bill Ward din formaţia Black Sabbath).
Angus Young, chitaristul formaţiei AC/DC, este poreclit «demonul chitarei». El a recunoscut că în timpul concertelor o altă putere preia controlul asupra lui: „... de fapt totul seamănă cu imaginea şoferului unui autoturism. Când ajung la jumătatea primului cântec sunt dirijat de altcineva. Eu sunt doar pasagerul. Sunt posedat atunci când cânt pe scenă".
„Noi primim cântecele prin inspiraţie, ca la o şedinţă de spiritism" (Keith Richards de la Rolling Stones).
„Ei (Beatles) erau ca nişte medii. Nu erau conştienţi de ceea ce spuneau, erau doar unelte" (Yoko Ono, soţia lui John Lennon, într-un interviu).
John Lennon, unul dintre membrii formaţiei Beatles, spunea despre muzica lor: „Este o posedare, exact ca în cazul unei persoane care dispune de puteri transcendentale sau a unui mediu ... Este ciudat că melodia In My Life a venit printr-un vis. De aceea, afirm că eu nu ştiu nimic. Cred că muzica este o chestiune mistică ... Mă simţeam ca un templu gol, care a fost umplut cu numeroase duhuri. Fiecare dintre ele a rămas un timp scurt; apoi m-au părăsit şi altele i-au luat locul".
Într-un interviu, Paul McCartney, un alt membru al formaţiei Beatles, a afimat: „Melodia Yesterday a venit printr-un vis. Întreaga muzică era deja compusă. Aşa ceva funcţionează numai dacă crezi în vrăjitorie. Eu nu pot să citesc sau să scriu note muzicale".
Idolul muzicii pop, Michael Jackson, a afirmat: „Mă trezesc din visele mele şi îmi spun: măi, omule, scrie melodia aceasta! Totul este ciudat. Auzi cuvintele, totul este înaintea ochilor. Sunt de părere că fiecare detaliu este deja pregătit undeva, iar eu sunt doar curierul care îl introduce în lumea aceasta ... Când sunt pe scenă, de undeva apare un vrăjitor; duhul intră în mine, aşa că eu însămi nu mă mai pot controla ... Totul se întâmplă în subconştient. Muzica mă constrânge la aceasta. Nu te gândeşti la ceea ce se întâmplă, totul se derulează de la şine. Sunt un rob al ritmului".
Ginger Baker, bateristul cunoscutei şi îndrăgitei formaţii Cream din anii '60, spunea: „Lucrul acesta se întâmplă destul de des - se pare că nu eu sunt cel care cântă la instrument, ci altcineva. Şi acest altcineva cântă pe toate instrumentele noastre. Sunt de părere că uneori lucrul acesta este înfricoşător. Poate cântăm cu toţii aceeaşi melodie care vine de undeva".
Perry Farrell, solistul formaţiei Jane's Addiction, compară extazul său de pe scenă cu transa şamanilor: „Atunci când cânt şi am contact cu energia pe care o produc, nici nu mai ştiu unde sunt. Eul meu dispare şi eu însămi dispar împreună cu cei care mă înconjoară ... din acest motiv fac muzica-vreau să trăiesc sentimentul acesta".
David Bowie afirmă: „Muzica rock a fost întotdeauna muzica diavolului nu mă voi lăsa convins de alte păreri. Cred cu fermitate că rock and roll-ul este periculos ... Cred că noi suntem doar mesagerii cuiva care este mai întunecat decât noi".
„Vreau să ştiu de ce am făcut de-a lungul anilor lucrurile aşa cum le-am făcut şi nu altfel. Nu ştiu dacă sunt un mediu pentru o altă putere. Orice ar fi, îmi doresc ca această putere să nu fie cea la care mă gândesc - şi anume Satan" (Ozzy Osborne, într-un interviu)».

---

Sursa: David Cloud, Fundamental Baptist Information Service, Port Huron, Michigan, USA 

---

Aleister Crowly (1875-1947) este considerat cel mai mare satanist al secolului XX. E1 a conceput un program în trei puncte care să ducă la seducerea cât mai eficientă a tinerilor şi la deschiderea acestora faţă de lumea demonică:
1. Printr-o muzică bazată pe ritmuri cu volum tare şi repetitive
2. Prin droguri
3. Prin proclamarea sexului liber.
Biblia spune: «Îi veţi cunoaşte după roadele lor» (Matei 7,16). În magazinele de muzică sunt puse în vânzare multe CD-uri cu imagini urâte, chiar demonice sau pornografice. Ocultismul este larg răspândit în muzica rock.
Volumul puternic determină glanda suprarenală să producă un hormon de stres care nu mai poate fi neutralizat de organism. Datorită muzicii care este ascultată prea tare se produce o stare de ameţeală, care te face să te simţi bine, dar te şi ajută să îţi pierzi autocontrolul. Repetarea continuă a ritmului - afirmă un medic specialist - poate duce la depersonalizare. Astfel se explică şi stările anormale ale ascultătorilor şi ţipetele. Cântăreţul Eric Clapton a afirmat: «Un cântăreţ rock fără droguri este doar jumătate de om». Psihologul Jean-Martin Büttner a scris «că întreaga scenă muzicală este îmbibată de droguri». După o predică m-a căutat un tânăr ca să vorbească cu mine. Era creştin, însă a mărturisit că muzica a devenit un viciu pentru el. Nu mai putea trăi fără ea. Din momentul în care se trezeşte trebuie să asculte muzică; altfel devine nervos şi neliniştit. Ziua continuă în acest fel până se culcă din nou.
Ţinând cont de aceste lucruri trebuie să ne întrebăm dacă muzica «Rock creştină» poate contribui la promovarea vieţii spirituale. Muzica Rock nu este «neutră» din cauza stilului ei, chiar dacă facem abstracţie de text. Biblia ne îndeamnă să cântăm cântări duhovniceşti, care zidesc biserica şi sunt spre lauda lui Dumnezeu: «... Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului» (Efes. 5,18-19).
«Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră» (Col. 3,16). Bob Larson, fost cântăreţ de muzică rock, astăzi un creştin, spunea: «Muzica rock are un duh care provine din surse întunecate şi tulburi. Acest duh nu se lasă curăţit şi folosit pentru vestirea Evangheliei».
Duhul Sfânt vrea să ne umple ca să cântăm cântări duhovniceşti. Aceasta nu înseamnă că trebuie cântate doar cântări vechi şi nu cântări noi, chiar vioaie. Cântările trebuie să fie inspirate de Duhul lui Dumnezeu, să-L onoreze pe El şi să zidească Biserica. Astfel, cântările duhovniceşti sunt comparabile cu o predică. Despre marele cor de leviţi al împăratului David se spune: «David şi căpeteniile oştirii au pus de o parte pentru slujbă pe aceia din fiii lui Asaf, Heman şi Iedutun, care proroceau întovărăşiţi de arfă, de alăută şi de chimvale» (1 Cron. 25,1). O altă traducere sună astfel: «David şi căpeteniile oştirii au pus de o parte din fiii lui Asaf, Heman şi Iedutun câţiva pentru slujire, care proroceau cu arfa, alăuta şi chimvalul».
Cântările duhovniceşti conţin un mesaj care Îl onorează pe Dumnezeu, care îi mângâie şi îi zideşte pe oameni. Nu este permis ca ele să ameţească ascultătorii prin melodiile şi ritmurile lor. Dacă cântările duhovniceşti sunt prorociri pline de duh, atunci nu pot fi amestecate cu stilul de muzică al unei lumi care face exact contrariul a ceea ce spune Biblia. Cântările acestei lumi servesc de regulă celor care le interpretează, aşează oamenii în centrul atenţi ei şi nasc îngâmfare. Cântările duhovniceşti Îl au în centrul atenţiei pe Isus Cristos. Psalmul 45,1-2 spune foarte clar lucrul acesta: «Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă, şi zic: Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul! Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba! Tu eşti cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele tale: de aceea te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie».
N.L.

O pildă

De curând stăm la fereastră şi priveam peste un lac mic. Vedeam acolo ceva care mă desfăta şi făcea să se nască în mine fel de fel de gânduri. Un pod de lemn înainta până pe la mijlocul lacului. Nişte oameni mânau din urmă - peste acest pod - o turmă de oi. Se auzeau multe strigăte, lătrat de căini, ba unele oi erau chiar lovite cu toiegele, căci nu voiau să mai meargă. Când ajungeau la capătul podului, oile, una după alta, erau înşfăcate şi aruncate în apa adâncă. După ce ieşeau la suprafaţă, înotau - fireşte, destul de prost - şi se îndreptau behăind spre mal.
În drumul lor spre mal erau aşteptate de oameni în luntre, care afundau cu lopeţile pe acelea pe care puteau să le ajungă; altele erau mânate iarăşi de la uscat pe pod. Culoarea apei arăta cât de necesară era baia pentru turmă.
Când familiile, adică mieii şi mamele lor, au fost iarăşi împreună pe câmpie şi-şi scuturau blana de pe care curgea apa, se auzea un behăit vesel; era însă prea devreme, căci din nou, toată turma a fost mânată pe pod şi fiecare oaie a trebuit să fie încă odată afundată în apă. Era o zi grea pentru bietele oi; mieii n-ar fi visat niciodată aşa ceva. Ele au ieşit toate la uscat ca nişte făpturi al căror necaz părea mai mare decât puterea lor de răbdare şi care nu mai ştiau ce să înţeleagă despre un astfel de lucru.
Păstorul rămăsese aproape rece; scăldatul oilor i se părea o glumă; şi totuşi, am luat seama că era cruţător faţă de oi, ba chiar se purta cu oarecare gingăşie: pe miei a căror lână era mai puţin murdară ca a oilor, nu i-a aruncat a doua oară în apă. În acea împrejurare, el nu-şi ducea turma la păşune verde sau la izvor răcoros, dar, ca un păstor bun, lucra tot aşa de binevoitor ca atunci când îşi ducea mieii în braţe sau mâna turma în staul pentru noapte.
Scăldatul oilor mi-a fost o pildă a necazului curaţilor, prin care trebuie să treacă cei credincioşi. Şi noi am simţit, uneori, cum am fost mânaţi de la spate, cum am fost împinşi şi am auzit lătratul unor câini mult mai răi decât al acelor câini ciobăneşti. Am fost aruncaţi într-o mare de suferinţă şi abia am mai putut să ţinem capul deasupra. După aceea au venit şi alte necazuri, care ne băgau la fund şi ne ţineau acolo, aşa încât ne scufundam în adânc şi talazurile treceau peste noi.
Cât este de greu să ieşi la mal când grijile te trag la fund, cum trage blana udă pe bietele oi! Şi când, cu osteneală şi anevoie, am ieşit din necaz şi credeam că putem să răsuflăm şi să ne bucurăm că am scăpat, am văzut adeseori, spre groaza noastră, că suferinţa începe iarăşi de la capăt, că trebuie să trecem încă odată prin valuri. Am fi pierdut, de bună seamă, curajul, dacă nu am fi ştiut că Bunul Păstor nu pune asupra noastră încercări fără trebuinţă şi că El ştie bine de ce avem nevoie.
Noi nu suntem ca oile care nu ştiu la ce este bun necazul; de aceea nici nu ne vom răzvrăti împotriva mâinii care rânduieşte încercarea. Recunoaştem înclinarea spre rău a fiinţei noastre şi câtă nevoie este de pedepse de îndreptare, ca să fie îndepărtată de la noi tendinţa aceasta. De aceea ne vom bucura în necazuri şi ne vom ruga ca ele să ne fie spre bine. Şi după ce am ajuns la mal, o, de am lepăda acolo mândria noastră, dragostea de lume, trândăvia noastră şi toate obiceiurile noastre rele, pentru ca, prin harul Duhului Sfânt, să fim curaţi ca o turmă de oi de curând spălată!
Copil al lui Dumnezeu, dacă tu cauţi să ieşi din adâncul necazului, nu te uita la suferinţele de acum, ci uită-te mai bine la binecuvântările pe care le aduc ele! Necazul aduce răbdare; răbdarea, experienţă (biruinţă în încercări); experienţa aduce nădejde; nădejdea însă nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inima noastră prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.
„Vă voi mângâia cum mângâie o mamă pe cineva!" (Isaia 66:13)
O, cât de dulce este mângâierea unei mame! Cum ştie ea să ia parte la necazul copilului ei! Cum îl strânge la piept şi caută să primească în inima ei toată durerea lui? Copilul poate să-i spună totul, iar mama îi arată un interes, cum nimeni altul nu-i poate arăta. Dintre toţi mângâietorii, mama este pentru copil cel mai plăcut.
Tot aşa este şi cu omul mare: Dumnezeul nostru Se coboară ca să fie faţă de noi ca o mamă. Aceasta înseamnă o mare iubire şi o mare bunătate, înţelegem cu bucurie că El este Tatăl nostru; dar iată că El vrea să fie şi mama noastră.
Nu ne cheamă oare aceasta la o sfântă şi deplină încredere şi la o fericită odihnă? Dacă Dumnezeu este Mângâietorul nostru, atunci nici o teamă nu mai poate să rămână. Să-I spunem Lui deci nevoia noastră, chiar dacă am face lucrul acesta numai prin suspine şi plâns. El nu ne dispreţuieşte din pricina lacrimilor noastre; nici mama noastră nu ar face aşa ceva. El ţine seama de slăbiciunile noastre, cum a făcut şi mama noastră; şi poate să facă acest lucru şi mai bine şi mai duios decât ea; şi tot El îndreaptă toate cusururile noastre. Nu vom încerca să purtăm singuri durerea noastră; aceasta ar însemna un răspuns neprietenos la iubirea Lui gingaşă. Vom începe numaidecât azi; ziua de astăzi, cu Dumnezeul nostru cel plin de iubire; şi de ce să nu încheiem ziua tot cu El? Pe mame nu le oboseşte niciodată tovărăşia copiilor lor.
„Domnul îndreaptă pe cei încovoiaţi" (Psalmul 146:8)
Sunt încovoiat? Atunci voi ţine înaintea Domnului acest cuvânt plin de milă. Felul Său, obiceiul Său, făgăduinţa Sa este să îndrepte pe cei încovoiaţi. Poate eşti încovoiat din pricină că un simţimânt de păcat îţi apasă inima. Dacă este aşa, atunci să ştii că, în vederea aceasta s-a făcut lucrarea Domnului Isus Cristos; El este gata să te îndrepte şi să-ţi dea odihnă. O, Doamne, îndreaptă-mă!
Ai pierdut pe unul din iubiţii tăi ori ţi s-au schimbat deodată în rău împrejurările tale din afară? Şi în astfel de împrejurări vrea să te mângâie Mângâietorul. Ce bine că unul din Treime este Mângâietorul! Lucrarea de mângâiere trebuie să fie bine făcută, dacă Duhul Sfânt o ia asupra Lui.
Unii oameni sunt aşa de încovoiaţi că numai Domnul Isus Cristos îi poate îndrepta din slăbiciunea lor; dar El poate şi vrea să şi facă lucrul acesta. El poate să ne ridice spre sănătate, spre nădejde, spre fericire. El a şi făcut adeseori acest lucru în încercările de altădată şi îl va face iarăşi, pentru că este acelaşi Mântuitor plin de iubire şi purtare de grijă. Noi, care suntem acum încovoiaţi şi suntem trişti, vom fi ridicaţi; iar cei ce ne batjocoresc acum, vor fie ruşinaţi. Ce cinste să fii ridicat de Domnul însuşi! Ca să ai parte de ridicarea Domnului, presupune - neîndoios - să fii un timp încovoiat.
„De şase ori te va izbăvi din necaz şi de şapte ori nu te va atinge răul" (Iov 5:19)
Putem să avem atâtea necazuri câte zile are o săptămână; dar Dumnezeu, care a lucrat timp de şase zile, va lucra pentru noi până la izbăvirea noastră deplină. În ziua odihnei, ne vom odihni cu El şi în El. Când necazurile vin unele după altele, aceasta este adeseori cea mai grea încercare a credinţei.
Mai înainte de a ne fi venit bine în fire după o lovitură, a doua şi a treia urmează, astfel că ajungem cu totul ameţiţi.
Dar câtă îmbărbătare este, pe de altă parte, când izbăvirile vin repede unele după altele!
Oricum, noi ştim că, dacă Domnul ne-a rânduit şase necazuri, şase vin, nu mai mult. Dacă însă El ne-a rânduit şapte necazuri, nici atunci chiar într-al şaptelea nu ne va atinge răul. Vom sta cu mijlocul încins în faţa celor şase sau şapte necazuri şi groaza de ele o vom lăsa acelora care nu au Tată, nu au Mântuitor şi nu au Mângâietor.

Adevărate comori

Necazurile sunt comori; şi dacă am fi oameni înţelepţi, am socoti durerile noastre drept pietre preţioase.
Peşterile necazurilor sunt mine din care se scot diamante, bunurile noastre sunt argint, dar pentru creştini, necazurile vremelnice pe care le au sunt aur curat.
Putem să creştem în har când ne merge bine, dar negreşit, cele mai mari progrese le facem când suferim.
Vânturile uşoare fac bine corăbioarei vieţii noastre în drumul de călătorie spre cer; însă vânturile mari sunt mai bune pentru ea.
Ne place liniştea, dar calea lui Dumnezeu merge prin furtună.
Cei evlavioşi au mai mare, mult mai mare folos din pagubele pe care le au, decât din câştigurile lor.
Prin boala lor, ei se însănătoşesc; şi prin sărăcia lor, ei se îmbogăţesc.
Prin necazuri ni se taie aripile pământeşti, ca să nu putem zbura din mâna Domnului.
„Cel ce a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi" (Filipeni 1:6)
El va isprăvi lucrarea pe care a început-o în sufletul meu. Domnul Se interesează de tot ce mă priveşte pe mine. Tot ce acuma este bun, dar încă nedesăvârşit, îl va păzi Domnul, îl va păstra şi-l va duce la desăvârşire. Aceasta e o mare mângâiere. Eu n-aş putea să duc la desăvârşire lucrarea harului, căci alunec în fiecare zi şi numai prin ajutorul Domnului am rămas în picioare până acum.
Dacă Domnul m-ar lăsa, toate încercările mele de acum nu mi-ar ajuta la nimic şi aş pieri pe cale. Dar Domnul mă binecuvântează mereu. El desăvârşeşte credinţa mea, dragostea mea, caracterul meu, lucrarea mea la care m-a chemat. El mi-a insuflat grijă pentru sufletul meu şi a făcut să înainteze năzuinţa şi lupta mea.
El nu lasă niciodată o lucrare neterminată. Aceasta n-ar fi spre slava Sa şi nici chiar nu s-ar potrivi cu fiinţa Sa. El poate să împlinească scopurile Sale pline de har şi chiar dacă firea mea rea, lumea şi diavolul s-ar uni toate ca să-L împiedice, nu mă îndoiesc de făgăduinţa Sa. El va duce la desăvârşire buna lucrare din mine, iar eu îl voi proslăvi mereu, îl voi proslăvi în veci. Doamne, Te rog, fă ca şi astăzi să propăşească în mine lucrarea harului Tău!

CHSporgeon 

Priveşte!

Creştine, în toate nevoile tale, priveşte spre Dumnezeu şi vei fi scăpat! În încercările şi în durerile tale, priveşte la Domnul Isus Cristos şi vei fi izbăvit! Îndreaptă-ţi ochii şi inima spre cer! Priveşte la Domnul Isus Cristos -Mântuitorul tău - şi nu te teme!
Nu vei aluneca, dacă, în timp ce mergi, ochii îţi sunt îndreptaţi spre Domnul Isus.
Cine priveşte în continuu spre El, acela merge în siguranţă pe drum, acela nu se va poticni în călătoria de pe acest pământ!

Taci înaintea Domnului!

Încrede-te în Domnul în toate durerile tale! „În lume veţi avea necazuri!" Învaţă, prin credinţă, că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele tău şi apoi supune-te pe deplin voii Domnului. Uită-te la oaie când este tunsă. Dacă stă liniştită, foarfecă nu-i face rău; dar dacă dă din picioare sau numai se mişcă, va fi înţepată.
Supună-te sub mâna lui Dumnezeu şi necazul îşi pierde ascuţimea lui. Îndărătnicia, murmurul şi văicăreala îţi fac de o sută de ori mai multe dureri decât necazul însuşi. Tu crede că voia Domnului tău este mult mai bună decât voia ta; supună-te Lui şi rămâi în această supunere!

În cuptorul de foc

Cuptorul de foc este foarte folositor pentru copiii lui Dumnezeu, căci în el ei capătă mai multă lumină ca oriunde. Dacă vei călători în timp de noapte printr-un ţinut unde sunt multe cuptoare în care se topeşte fierul, te vei minuna de lumina care străluceşte din toate cuptoarele de topit.
Sunt încredinţat că nicăieri nu învăţăm atât de mult şi nu primim atât de multă lumină asupra Scripturii Sfinte ca în cuptorul de foc al necazului. Citeşte un adevăr din Biblie în pace, în odihnă, într-o stare bună; nu-ţi va face poate o impresie deosebită. Dar ia intră în cuptorul de foc - nimeni nu ştie câtă lumină este acolo decât acela care a trecut prin acel cuptor -; şi vei pricepe atunci cuvinte grele din Scriptură şi vei înţelege mai mult decât dacă ai fi rămas afară.

O inimă largă

Nimic nu este aşa de potrivit ca să dea unui om o inimă mare şi largă, ca o încercare grea. Oamenii mici la suflet n-au trecut prin multe încercări.
Cei ce nu au milă de semenii lor şi nu plâng niciodată cu cei ce plâng, de obicei nu au avut ei înşişi multe de suferit. Numai o suferinţă mare dă naştere la o inimă mare.

CHSporgeon 

În boală şi în primejdie de moarte

În caz de boală 
 
„Boală aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea" (Ioan 11:4).
 
Acesta a fost un răspuns mângâietor pentru cel trimis de surorile pline de teamă ale lui Lazăr, ca să spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav."
Da, Domnul Isus Cristos a trimis celor întristaţi, pe care-i iubea, cea mai bună întărire a inimii.
Nimic nu ne ajută să purtăm necazul aşa de bine ca siguranţa că el este trimis cu un scop bun şi această mângâiere o au toţi adevăraţii creştini.
Din cuvintele Domnului nostru învăţăm:

1. Orice boală este aşezată cu măsură şi cu scop. Lazăr a trebuit să treacă chiar prin moarte, dar nu moartea era sfârşitul bolii sale. În orice boală, Domnul zice valurilor de durere: „Până aici, şi mai departe nu!". Gândul Lui nu este nimicirea, ci zidirea copiilor Săi. Satana a avut voie să chinuiască pe Iov până la o anumită margine, dar mai departe nu avea voie să treacă. Dacă Dumnezeu voieşte, boala poate să ne ducă jos de tot, dar nu poate să ne şi omoare; ea poate să ne ducă în oboseala trupului, dar nu şi în slăbirea sufletului; în nelinişte, dar nu şi în nefericire; în gemete, dar nu şi în cârtiri; în mâhnire, dar nu şi în deznădejde. Înţelepciunea lui Dumnezeu este aceea care fixează termometrul la gura cuptorului şi regulează căldura. Suntem în mână lui Dumnezeu, nu în mâna lui Nebucadneţar. El ne aruncă în cuptor, dar nu din mânie şi din răzbunare; aceasta ar fi cu neputinţă, pentru că El însuşi voieşte să intre în cuptor cu noi.
Dumnezeu a stabilit măsura şi ţinta, durata timpului, a gravităţii, repetării şi urmărilor tuturor bolilor noastre. El a hotărât orice tresărire, orice oră de nesomn, orice întoarcere a bolii. El ştie de mai înainte înrâurirea sfântă a bolii. Chiar lucrurile mici sunt puse la locul lor în planul Său; de aceea, nici din pricina lor nu se cade să murmurăm, pentru că aceasta ar fi un murmur împotriva Domnului. Şi tot aşa sunt şi suferinţele noastre mari rânduite de El; de aceea nu trebuie să ne temem de ele. Nici ce este mic nu scapă de sub mână Aceluia care a numărat şi perii de pe capul nostru.
Durata bolii este măsurată cu înţelepciune, după puterea noastră; scopul este mai dinainte rânduit, cum şi harul care trebuie să vină din belşug peste noi.
Necazul nu vine la întâmplare: fiecare lovitură de nuia este rânduită de Dumnezeu. Acela care nu face greşeli când cântăreşte norii şi măsoară cerurile, nu greşeşte nici când cântăreşte părţile din care este pregătită şi doctoria pentru suflet. Nu putem să suferim prea mult sau să fim izbăviţi prea târziu de suferinţă.
Dumnezeu este acela care potriveşte sarcina pentru umerii slabi.
O iubire duioasă estimează bine marginea. Doctorul ceresc nu taie niciodată mai adânc decât trebuie. „El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor." Inima mamei strigă: „Cruţă-mi copilul!"
Dar nici o mamă nu este mai cu milă decât prea milosul nostru Dumnezeu. „Domnul scapă sufletul robilor Săi, şi nici unul din cei ce se încred în El, nu este osândit" (Psalmul 34:22).
Dacă ne gândim cât de îndărătnici suntem, trebuie să ne mirăm că nu suntem struniţi cu nişte zăbale mai tăioase. Atât de multă rugină cât este în noi, cere multă pilire; dar iubirea o face cu o mână domoală. Slavă Domnului: Acela care a însemnat marginile existenţei noastre, pune margini şi necazului nostru.

2. Putem să ne mângâiem la gândul că Domnul Isus Cristos cunoaşte starea noastră. El a trimis vorbă Martei şi Mariei că boala fratelui lor nu este spre moarte. Ca Dumnezeu singur înţelept şi Mântuitor, El are ştiinţă şi preştiinţă, cunoştinţă deplină şi necurmată, cu privire la ai Săi şi la tot ce ţine de ei. Nu este oare o mângâiere că Prietenul iubitor al sufletelor noastre cunoaşte toate, absolut toate în viaţa noastră?
El este doctorul şi este destul că El cunoaşte starea bolnavului. Bolnavul nu are nevoie să ştie toate. Atunci taci, inimă nechibzuită, curioasă şi fricoasă! Ceea ce nu ştii acum, vei afla după aceea; deocamdată Domnul Cristos, doctorul iubit, cunoaşte sufletul tău în necazul lui. Bolnavul n-are nevoie să ştie toate leacurile din care este alcătuită doctoria şi să înţeleagă toate semnele bolii. Aceasta este treaba doctorului; bolnavul n-are decât să se încreadă în doctor. Chiar dacă nu pot să citesc semnele ciudate de pe reţeta Lui, aceasta nu mă nelinişteşte; eu mă las în seama iscusinţei Lui, care nu dă greş, care mă va vindeca, deşi într-un chip tainic.
El este Domnul şi noi trebuie să ne supunem Lui, fără să judecăm faptele Lui. „Robul nu ştie ce face stăpanul lui." Arhitectul nu poate să explice oricărui salahor planul clădirii; este destul că îl ştie el. Oala nu zice olarului: „Ce faci?" Eu, om neştiutor, mărginit, nu trebuie să descos pe Domnul meu asupra gândurilor Lui. El este capul, în cap este şi priceperea şi puterea. Mădularele trebuie să facă ceea ce porunceşte capul; ele n-au pricepere, ele nu văd scopul şi ţinta. Dacă eşti bolnav, mângâie-te cu gândul acesta: „Tu nu vezi scopul şi sfârşitul, dar Domnul Isus îl vede."

3. Domnul Isus Cristos ne spune: „Boala asta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu; pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea!" Boala nu nimiceşte, ci ea este spre slava lui Dumnezeu. Ea nu ne păgubeşte şi nu ne distruge bucuria, cu toate că poate ne răpeşte tot binele trupului, căci bucuria inimii creştinului curge dintr-un izvor pe care nu-l îngheaţă frigul năprasnic al iernii dinafară. Boala nu nimiceşte nici pacea noastră, deoarece inima noastră poate să fie liniştită când trupul este în chinuri. Asupra păcii noastre, carnea şi sângele n-au nici o putere. Chiar şi lucrarea noastră nu este de tot oprită prin boală. Slavă Domnului, chiar şi o mână slabă poate să împrăştie sămânţă, iar un pat de boală poate să ajungă un amvon de predică. Câştigurile pe care le căpătăm prin încercările de pe patul de suferinţă alcătuiesc o comoară din care putem să împărţim şi altora mai târziu, tot aşa după cum un ogor poate să fie părăsit un timp, pentru ca după aceea să fie şi mai roditor.
Boala nu înseamnă moartea nici unei virtuţi creştine, ci ea, ca şi un vânt aspru, scutură la pământ numai fructele putrede, în timp ce fructele vii ale harului nu sunt vătămate; ele rămân să se coacă şi ajung din ce în ce mai gustoase. Cât de nechibzuit lucru din partea noastră este să ne temem de suferinţa trupească, căci ea doar nu omoară, ci are amândouă mâinile pline de binecuvântări.
Ne temem de har şi tremurăm de ceea ce ne îmbogăţeşte sufletul; ne ferim de un prieten, pentru că nu-l socotim prieten; căutăm să alungăm pe înger, pentru că-l socotim drept un diavol.
O, de am vedea totdeauna vorba: „Nu spre moarte", scrisă pe scutul necazului nostru! Atunci l-am primi cu un simţimânt de voioşie.
Da, boala este spre slava lui Dumnezeu. Cât ţine ea, Dumnezeu primeşte câte un cântec de laudă de la pasărea închisă, cântec pe care pasărea slobodă, care zboară, nu-l cântă. Înainte de toate însă, Dumnezeu este proslăvit prin roadă unei suferinţe sfinţite: prin liniştea, blândeţea şi râvna creştinului încercat. Evlavia nu este ca planta care are nevoie de căldură; ea propăşeşte mai bine pe vreme aspră. În calea noastră spre cer înaintăm mai repede prin vânturi; o vreme liniştită este, negreşit, plăcută, dar nu este şi folositoare.
Dumnezeu este proslăvit când lumea vede cum un creştin îndură necazul. Virtuţile credincioşilor Săi care suferă slujesc la proslăvirea Lui tot atât de mult cât slujesc faptele slujitorilor Lui care lucrează. Cea mai frumoasă podoabă a credinţei adevărate este răbdarea bolnavilor şi biruinţa celor ce mor. Dacă putem să nădăjduim că prin durerile noastre vom proslăvi pe Domnul, atunci vom cădea în genunchi şi-I vom mulţumi cu lacrimi pentru aceste dureri. Şi de ce să nu fie aşa? Duhul lui Dumnezeu poate să înfăptuiască acest lucru în noi; şi vom cere întotdeauna, tot mai insistent, puterea Sa.

În nopţile de nesomn

Câteodată, Domnul vizitează pe ai Săi în timpul nopţii, când ei numără orele de nesomn. Când porţile lumii acesteia se închid, porţile cerului se deschid. Noaptea este linişte; nici un om nu se află lângă noi; lucrul este isprăvit; grija este uitată; atunci vine Domnul la noi. Poate că zăcem pe un pat de dureri; capul ne doare; inima bate neliniştită. Dacă, însă, ne vizitează Domnul Isus, atunci patul durerilor ajunge un tron al bucuriei, un loc unde putem intona cântări de mulţumire.
Domnul Isus Cristos dăruieşte adesea şi somn alor Săi, dar câteodată le, dă ceva şi mai bun: prezenţa Sa şi plinătatea bucuriei care este în El. Noaptea, pe patul meu de boală, am văzut, câteodată, pe Cel Nevăzut; câteodată chiar m-am silit să nu adorm, aşa de mare îmi era bucuria părtăşiei mele cu Domnul.

Silit să nu lucrezi

„Pecetluieşte mâna tuturor oamenilor, pentru ca toţi să se recunoască de făpturi ale Lui" (Iov 37:7).

Când Domnul închide mâna cuiva, omul acela nu-şi mai poate face lucrul său. Domnul are un scop, anume: ca oamenii să înveţe ce poate să facă El. Dacă ei nu mai pot să-şi facă lucrul lor, trebuie să ia seama la lucrarea lui Dumnezeu.
Cei mai mulţi oameni ajung uneori în starea că nu pot să-şi vadă de ocupaţia lor obişnuită. Mai curând sau mai târziu vin zile de durere şi de slăbiciune, în care mersul obişnuit al îndeletnicirilor este întrerupt şi cel mai harnic om trebuie să stea în repaus. În odaia de boală, Dumnezeu ţine adesea în inactivitate mâna cea mai sârguitoare şi omul cel mai ocupat înainte, are acum timp să se mai gândească. Atunci când lucra, nu-şi lua vreme să se gândească la Dumnezeu; poate chiar că ocolea o astfel de gândire. Boala însă îi face timp şi-l pofteşte să se ridice deasupra greutăţilor şi grijilor de toate zilele. Este ca şi cum Tatăl ţi-ar vorbi aşa: „Stai aici liniştit; veghează noaptea; gândeşte-te la viaţa ta trecută şi unde te duce ea. Ascultă bătăile ceasornicului şi gândeşte-te cum trece vremea, până vei învăţa să-ţi numeri zilele şi să - ţi întorci inima spre înţelepciune. Acum trebuie să-ţi laşi lucrul tău; de aceea, gândeşte-te la lucrarea Dumnezeului şi Mântuitorului tău, până capeţi binecuvântarea care vine din gândirea aceasta sănătoasă şi în folosul tău.
Acesta este scopul bolii şi al inacţiunii silite; iată pentru ce mâna nu-şi mai poate vedea de lucrul ei; pentru ca inima să ni se deschidă pentru Dumnezeu, cer şi veşnicie.
Poate că Dumnezeu mai opreşte mâna ta, ca să-ţi faci timp să înveţi să-ţi cunoşti lucrarea; să vezi cât de nedesăvârşită este ea; să înveţi să judeci drept şi să nu te lauzi cu ea; să vezi cât de mărginit este câmpul tău de lucru şi cât de sărăcăcioase şi slabe sunt toate silinţele omeneşti fără ajutorul puternic al lui Dumnezeu.
Este o mare binecuvântare să-ţi cunoşti lucrarea şi să te smereşti, dar şi mai mare binecuvântare este să înveţi să cunoşti lucrarea Domnului şi să te încrezi în totul în El.

De ce sunt pus de o parte?

Nu înţelegem totdeauna ce rost are boala care vine peste noi. Dacă Dumnezeu foloseşte pe un om spre slava Sa, nu face oare să ne întrebăm de ce adeseori îl pune deodată la pat şi-i face cu neputinţă orice lucrare? Fără îndoială, Domnul are bune temeiuri, dar ele nu sunt la suprafaţă. Păcătosul care întinează şi vătăma pe cei din jur, trăieşte adesea ani de-a rândul în sănătate şi putere; el este mereu la postul lui şi-şi duce lucrarea de nimicire. De ce inima care doreşte să lucreze spre slava lui Dumnezeu şi spre binele oamenilor, este împiedicată de un trup bolnăvicios? Putem să punem această întrebare, dacă întrebăm fără să cârtim; dar cine ne va răspunde?
Pentru a fi fericiţi, este bine să nu căutăm să înţelegem neapărat providenţa lui Dumnezeu. Mai bine să lăsăm nedezlegate mii de întrebări decât să ne îndoim de bunătatea şi înţelepciunea Tatălui nostru ceresc. Boala care ne scoate din luptă, poate tocmai atunci când păream cei mai trebuincioşi pe câmpul de luptă, este un trimis din partea iubirii lui Dumnezeu; să ştim bine acest lucru, chiar dacă nu cunoaştem bine pricina.
Tocmai faptul că nu ştim pricina este adesea un mare bine pentru noi; aceasta ne face să umblăm prin credinţă.
Ar fi oare bine pentru noi dacă toate ar fi rânduite astfel încât am vedea temeiul oricărui lucru care vine peste noi? Ar fi oare planul de iubire al lui Dumnezeu aşa de înalt şi aşa de înţelept dacă l-am putea măsura cu priceperea noastră scurtă? N-am rămânea noi, oare, proşti şi trufaşi ca nişte copii răsfăţaţi, dacă toate ar fi rânduite cum ni s-ar părea nouă mai bine? O, este foarte bine dacă adeseori nu vedem pricina şi trebuie să înotăm în apele iubirii atotputernice. Este o fericire să lepădăm cu totul eul nostru, să jertfim dorinţele şi părerile noastre, şi să ne lăsăm încrezători în mâna lui Dumnezeu.
Trebuie să rămânem smeriţi şi totuşi suntem gata să ne socotim foarte însemnaţi. Dacă Domnul ne-a întrebuinţat odată în slujba Sa, îndată ne şi închipuim că, fără noi, lucrarea nu mai merge şi nici n-ar putea să meargă mai departe. Oameni mult mai buni ca noi au fost puşi în mormânt, iar noi suntem amărâţi şi ne tânguim că trebuie să zăcem un timp pe patul de boală, tocmai atunci când, după părerea ce avem despre noi, eram foarte necesari; dar trebuie să învăţăm tocmai lucrul acesta: că Dumnezeu n-are nevoie de noi. De aceea vom suferi cu răbdare să trecem şi printr-o astfel de şcoală aspră, căci este lucru foarte însemnat ca eul nostru să fie ţinut jos, iar Domnul să fie înălţat şi preamărit.
Poate că Domnul nostru bun are în vedere o îndoită cinste pentru noi, dacă ne trimite o îndoită încercare.
Este o mare cinste să lucrezi mult, dar mai mare cinste este să suferi cu răbdare!
Unii creştini au lucrat mult, dar pe celălalt câmp de luptă, al răbdării în pace încă nu s-au încercat. În lucru sunt veterani, dar în răbdare sunt încă recruţi şi de aceea abia au ajuns la jumătatea vârstei creştine.
Nu poate oare Domnul să lucreze spre a face pe slujitorii Săi desăvârşiţi în amândouă direcţii, pentru a-L urma? Orice om ar trebui să ajungă să se slujească deopotrivă de amândouă mâinile, dar de obicei nu se întâmplă aşa. Credinţa este mâna dreaptă a duhului nostru, iar răbdarea mâna stângă. Vom lepăda noi harul Domnului când vrea să ne întărească mâna stângă? Mai de grabă ne vom gândi că, pentru o îndoită luptă, avem nevoie de un îndoit har, pentru că avem o răspundere îndoită.
Câteodată ni se face un foarte mare bine că ni se schimbă încercările vieţii noastre duhovniceşti. Cei ce fac călătorii în munţi, spun că în câmpie ar obosi foarte repede; când însă suie munţi şi coboară văi, muşchii cresc, iar schimbarea încordării micşorează oboseala. Tot astfel, cei ce călătoresc spre cer vor putea să mărturisească şi ei că aşa este. Câteodată deprinderea într-o anumită virtute este de laudă şi este impusă de împrejurări; dar dacă alte virtuţi creştine sunt lăsate să dormiteze, sufletul pierde echilibrul şi nu este departe primejdia ca virtutea să ajungă nevirtute. A lucra pentru Domnul este o parte de binecuvântare, pentru o parte a fiinţei noastre, dar alte părţi ale omului nostru dinlăuntru nu vin sub această înrâurire. Este bine pentru om când poartă jugul slujirii, dar nu pierde nimic dacă i se pune şi jugul suferinţei.
Adeseori trebuie să suferim ca să putem să mângâiem pe alţii care suferă. Cum să mângâiem pe cei ce trec prin încercări când noi nu am avut parte de încercare? Chiar şi Domnul Isus Cristos numai prin suferinţă a fost înarmat în chip desăvârşit pentru chemarea Sa. Aşa vor fi înarmaţi şi aceia care, ca şi El, doresc să panseze pe cei cu inima zdrobită şi să dea drumul celor închişi.
Din nefericire sunt şi pricini care ne umilesc foarte mult când este vorba de suferinţa trupească. Domnul vede poate în noi lucruri care-L întristează şi de aceea întrebuinţează câteodată nuiaua. Trebuie să ne întrebăm: nu este oare nici o pricină? Smerirea şi cercetarea de sine sunt totdeauna bune; într-adevăr, chiar dacă nu găsim un păcat anume care să ne fi adus suferinţa, sunt totuşi o mulţime de păcate din neglijenţă, de care ar trebui să roşim. Astfel, ar trebui să fim mult mai sfinţi în purtarea noastră, mult mai stăruitori în rugăciunea noastră.
Totuşi nu este bine să punem orice boală pe seama unui anumit păcat. Mai ales nu se cade să facem acest lucru când este vorba de alţii. Să nu socotim că cine sufere cel mai mult este cel mai păcătos. Şi dacă este nedrept şi necreştinesc să judecăm astfel pe semenii noştri, atunci o regulă falsă ca aceasta să n-o aplicăm la noi înşine; deci, să nu ne osândim dacă Dumnezeu nu ne osândeşte.
Când trupul îndură chinuri şi dureri, sufere adesea şi duhul nostru, până acolo că nu mai este în stare să judece drept starea noastră. De aceea, adeseori este mai bine să amânăm sentinţa asupra noastră înşine.
Cel mai bun lucru ar fi să ne aruncăm cu lacrimi şi cu o mărturisire sinceră înaintea Tatălui nostru ceresc, să privim în faţa Lui şi să credem că El ne iubeşte cu o iubire nesfârşită. „Chiar de m-ar omorî, eu tot voi nădăjdui în El" - aceasta să fie hotărârea noastră neclintită.
O, de ar lucra Duhul Sfânt în noi o deplină potrivire cu voia lui Dumnezeu, Tatăl nostru plin de dragoste şi îndurare, oricare ar fi această voie!

Pentru câte lucruri avem să mulţumim

Dacă ai cere celor nerecunoscători să înşire toate binefacerile lui Dumnezeu, ar număra două sau trei lucruri şi ar crede că au şi sfârşit. Cei mai mulţi n-ar avea nevoie de multă hârtie ca să facă această listă. Aceasta vine însă numai din distracţia noastră şi din cunoştinţa foarte mărginită pe care o avem acum când puterile duhului nu sunt dezvoltate şi sfinţite, aşa cum vor fi în ţara celor desăvârşiţi; dar dacă ne vom trezi numai puţin din somn, ne vom mira câte binefaceri vom găsi. Câteva lacrimi sărate curăţă ochiul, care, după aceea, vede sute de lucruri pe care mai înainte nu le vedea.
Ia seama la acest lucru, cititorule! Acum de curând am părăsit patul de suferinţă şi însemnez aici ce m-a mişcat în boala mea. Este o mare binefacere când poţi să schimbi poziţia în pat. Râzi de această vorbă? Pentru mine acest lucru este însă ceva foarte serios. Ţi s-a întâmplat vreodată să vrei să te întorci şi să vezi că nu ai putere să faci acest lucru? Alţii te-au ridicat atunci, iar ajutorul lor ţi-a descoperit numai faptul trist că au fost nevoiţi să te aşeze iarăşi în poziţia de mai înainte, poziţie care deşi destul de rea, totuşi este mai bună ca aceea în care voiau să te aşeze. Nu râde iarăşi, ci ascultă-mă mai departe. Este o mare binefacere când cineva poate să doarmă o oră pe noapte. Tu te sui poate în pat şi nu deschizi ochii decât după şapte sau opt ore de somn; dar altul ştie ce înseamnă ca, noapte după noapte, să aştepte somnul în zadar. O, cât de mult face o oră de somn când ne este dată între zile şi nopţi pline de dureri! Este o fâşie de cer albastru între norii negri, aducători de furtună. Eu am mulţumit lui Dumnezeu pentru aceste scurte ore de odihnă mai mult decât pentru săptămâni întregi de bună stare. Ce binefacere era adeseori pentru mine când aveam dureri mari numai la un genunchi şi nu la amândoi genunchii deodată! Când puteam să pun piciorul în pământ - deşi numai pentru o clipă - şi ce binecuvântare simţeam când puteam să merg de la pat până la scaunul cu rezemătoare şi de la scaunul cu rezemătoare iarăşi în pat!
Dar nu este oare, în adevăr, lucru copilăresc să te apuci să numeri, la întâmplare, binefacerile lui Dumnezeu? După care regulă ne vom apuca să facem acest lucru? Noi numim binefaceri lucrurile care ne sunt plăcute sau ne fac plăcere. Acelea sunt, negreşit, binefaceri; dar nu mai puţin sunt binefaceri şi lucrurile care merg împotriva vederilor noastre, care ne pricinuiesc dureri şi ne aruncă la pământ. Iubirea care ne pedepseşte, care ne face dureri şi care ne aruncă jos, - n-o recunoaştem aşa de uşor ca binefacere; totuşi, adeseori, este tot atâta iubire din partea lui Dumnezeu în durere, ca şi în bucurie, în lovitură, ca şi în mângâiere.
Dacă voim să înşirăm toate binefacerile lui Dumnezeu., atunci trebuie să trecem la numărul lor şi suferinţa, durerea, boala. Ar fi om înţelept acela care ar putea să ne spună care binefacere este mai mare: a fi pedepsit sau a rămânea fără pedeapsă. Amândouă trebuie să fie spre binele celui credincios, dar eu nu las ca suferinţa să-mi fie defăimată. Ea este amară, în adevăr, aşa zic şi eu; dar este şi foarte dulce.
Suntem înconjuraţi numai de îndurare şi de binefaceri. După cum o livadă este împodobită cu fel de fel de flori şi noi mergem pe lângă ele fără să încercăm să le numărăm, tot aşa este şi viaţa noastră în Cristos: este har, mare har, este plină de binefaceri. Viaţa noastră este ca o pădure plină cu tufe de mărăcini. Dar ia ascultă o clipă în acei mărăcini, acolo nu sunt oare şi păsări care cântă ca şi păsările din paradis?
Dumnezeu este bun faţă de noi în absolut toate privinţele, foarte bun.
Calea către cer este calea iubirii lui Dumnezeu, pietruită cu pietrele de cristal ale harului. În pustie, este un drum drept pentru cei aleşi; toate văile sunt înălţate şi toţi munţii şi înălţimile sunt înălţate şi toţi munţii şi înălţimile sunt pogorâte. 
„Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, şi cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip" (Psalmul 139/17-18).

Notă:
*) În anul 1867, Spurgeon a fost foarte rău bolnav şi mult timp a trebuit să zacă stând mereu culcat pe spate. Aşa culcat pe spate, a scris această meditaţie.

M-a_aflat_al_meu_Pastor_Bun

M-a_aflat_al_meu_Pastor_Bun

Un hoţ deosebit -TV-ul

Nici n-aş fi visat că el ar putea fi un hoţ! Ne împrietenisem de scurtă vreme. "Un comic a devenit comis voiajor", au fost cuvintele cu care m-a întâmpinat zâmbind. M-am interesat în legătură cu originea sa. A spus că avusese legături cu diferite distilerii de rachiu. De asemenea, era în relaţii cu o firmă producătoare de ţigări. "În prezent sunt reprezentantul unei reviste", continuă el.
Astfel că l-am lăsat să intre în sufragerie.
"În viaţa mea alcoolul şi tutunul nu au nici un loc", i-am spus în mod expres. "Deoarece sunt credincios, trupul meu este templul Duhului Sfânt." Convingerile mele l-au lăsat absolut rece. El voia să-şi păstreze părerile lui, iar eu puteam să le ţin pe ale mele.
Vă imaginaţi că m-am îndoit de autenticitatea unora dintre povestirile sale. Şi totuşi, trebuie să admit că am găsit captivante multe dintre experienţele sale. L-am invitat să vină din nou seara următoare. "Poate că voi reuşi să am o bună influenţă asupra lui", mă gândeam.
Soţia mi-a amintit că noua sa vizită se suprapune timpului de rugăciune de miercuri seara. "Da, ar fi trebuit să merg acolo", am admis eu, "însă nu pot retrage invitaţia pe care am făcut-o acestui prieten." Soţia nu a fost încântată de această vizită. Ea a zis: "Pur şi simplu nu am încredere în el." Ea a devenit tot mai îngrijorată, pe măsură ce el consuma tot mai mult timpul nostru.
Ziua îmi părea plictisitoare în comparaţie cu serile în care ne vizita acest ins. El a avea o fantezie captivantă. Stăteam acolo şi râdeam când îşi povestea aventurile. Conflictele lui cu legea erau de-a dreptul palpitante.
Povestirile sale aveau un farmec deosebit. De obicei ele aveau şi scene murdare şi de aceea trebuia să-l reduc mereu la tăcere.
După aceea a început să-i influenţeze pe fiul meu care e adolescent şi fiica mea care are nouă ani. Abia aşteptau să audă ultimele sale glume şi poveştile sale incitante. Ar fi fost gata să-l asculte ore în şir, dacă le-aş fi permis. Toate aceste diversiuni i-au împiedecat pe copii să înveţe şi i-au afectat şi din punct de vedere al sănătăţii. Până la urmă, am început să mă îngrijorez şi eu din cauza prezenţei acestui tip în căminul nostru.
Şi atunci s-a întâmplat ceva! A fost exact "picătura care a făcut să se reverse paharul". Într-o zi am constatat că-mi lipseau mai multe cărţi. "Poate că tipul este un hoţ", m-am gândit eu, "şi dacă este aşa, atunci cine ştie câte alte lucruri nu ne-a mai luat?".
El arăta suspect. Eram atât de pornit, încât m-am hotărât să-i contactez şi pe vecinii mei. Am descoperit împreună că şi de acolo a sustras multe lucruri. M-am minunat de modul şiret în care a acţionat. În orice caz, s-a confirmat temerea pe care soţia mea a avut-o de la început.
Într-o altă familie s-a prezentat drept profesor de religie. Un alt vecin, om de afaceri, l-a considerat specialist în eficienţă. "El are ceea ce îi este necesar unui om de afaceri de succes." Le-am propus acestor oameni să-şi controleze averea. Cei mai mulţi au descoperit că le lipsea ceva.
Am remarcat că dintr-o casă lipseau revistele creştine. În alta a dispărut Biblia. Am fost uimit să aud că ei au discutat acasă cu acest tip tocmai în timpul serviciului divin de duminică dimineaţa şi al orei de rugăciune de miercuri seara.

În cele din urmă, mi-am dat seama că vizitatorul meu era un hoţ împătimit. El a furat cărţile, revistele şi timpul meu. Însă cel mai mult mi-a părut rău de faptul că prietenia mea lăuntrică cu Isus Cristos a fost afectată ca şi serile în care aveam părtăşie cu familia şi cu prietenii mei.
Unii oameni au pierdut lucruri de valoare, nu doar mărunţişuri. Experienţele spirituale şi părtăşia familială au fost înlocuite cu o distracţie scurtă, superficială.
Acest ins nu mai vine în casa noastră. El ar fi de fapt inofensiv, dacă aş putea să-l ţin în frâu. Oamenii care fură nu sunt întotdeauna răi. Chiar şi acesta ar putea, uneori, să aducă veşti folositoare. În tot cazul, ar trebui să ţinem ochii deschişi, pentru că altfel ne va fura mereu câte ceva.
Din când în când îl mai văd pe la vecinii mei. El îi ţine în tensiune oră de oră. Am încercat să-mi aduc aminte de numele lui, ca să vă atenţionez şi pe dumneavoastră. Din nefericire l-am uitat. Însă iniţialele sale nu le voi uita niciodată. Ele sunt T.V.
Aş fi curios să ştiu ce ţi-a furat ţie TV. Timp? Timpul de părtăşie cu Dumnezeu? O lectură bună? Discuţii folositoare? Frecventa-rea serviciilor divine? Participarea la orele de religie din biserica ta? Controlează-ţi încă o dată lista! Vei fi probabil uimit de ceea ce vei constata că-ţi lipseşte.
Acest tip şiret îmi aduce aminte de un cal sălbatic. Trebuie să stai foarte bine pe el şi să ţii strâns de hăţuri, altfel o ia razna. Dacă nu-l stăpâneşti tu, atunci te stăpâneşte el pe tine.
Dacă vei învăţa să tratezi TV-ul - adică televizorul - aşa cum Pavel a tratat lumea, el va rămâne în limitele sale. Dar vei reuşi? Cu puterea ta, în mod sigur nu - însă întreabă-te dacă Domnul doreşte cu adevărat influenţa lui în casa ta! Ce faci dacă T.V-ul Îl pune pe Isus Cristos pe locul doi? Gândeşte-te la responsabilitatea pe care o ai faţă de familia ta!
D.H.

Un dar

Creştine, Domnul Isus Cristos este Acela care îţi dă crucea ta; şi ea nu este un dar rău.

Pe aripi de vultur

„Se vor ridica pe aripi ca vulturii." Ca o săgeată ţâşnită din arc, aşa se înalţă pasărea măiastră în cele mai de sus înălţimi şi acolo respiră aerul curat. Tot aşa se pot înălţa şi credincioşii, prin puterea Duhului, în apropierea lui Dumnezeu, unde respiră un aer în care nu pot să pătrundă păcatele şi grijile. De acolo, în credinţă veselă, vedem toate cele pământeşti mult înapoia noastră şi nu le mai judecăm din punct de vedere pământesc, ci ceresc. O, cât de mici ajung, în astfel de înălţări ale sufletului, toate grijile pământului!
Pe vulturul care zboară în înălţime nu-l sperie nici furtuna care răscoleşte marea, nici tunetul care cutremură stâncile. Tot aşa, dacă trăim în Dumnezeu, ne ridicăm cu sufletul la El şi înfruntăm grijile trecătoare de pe pământ. Dacă vrem să scăpăm de grijile de pe pământ, trebuie să ne ridicăm deasupra lor şi să trăim în El, unde găsim o odihnă care nu este tulburată niciodată. Noi însă nu ne folosim îndeajuns de aripile noastre. Gândurile noastre nu sunt îndreptate, cum ar trebui să fie, numai la lucrurile de sus, unde se află Domnul Isus Cristos, stând la dreapta lui Dumnezeu. Cât de jalnic ar fi dacă un vultur ar voi să umble încoace şi încolo pe pământ, cum umblă o cloşcă în ţarcul ei închis cu sârmă. Pasărea măiastră îşi are împărăţia deasupra norilor. „Voi nu sunteţi din lume" a zis Domnul Isus. O, de ne-am ridica deasupra acelor lucruri neînsemnate, trecătoare şi văzute şi care ne încurcă totdeauna când trăim sub ele!
Chiar şi creştinii se ocupă adeseori cu lucruri fără însemnătate, sunt apăsaţi de nimicuri şi se bucură de fleacuri.
Sus, în înălţime! Dacă nu poţi să lupţi cu grijile zilnice, ridică-te deasupra lor! Dacă lumea îţi dă târcoale, dacă inima ta doreşte, vrea să se dea prinsă în vraja lumii, suie-te în înălţime, până vei putea să vezi bine înşelăciunea lumii şi să te uiţi de sus la momelile ei. Nu aici pe pământ este partea şi cetatea ta. Să nu te mulţumeşti să rămâi aici; tu nu faci parte din lumea de aici şi, abia când locuieşti în înălţime, la Dumnezeu, găseşti adevăratul tău loc.

CHSporgeon 

MARIANA SOMESAN & FLORIN DEZNAN

GANDURI DESPRE VIATA SI MOARTE

La batranete majoritatea ajungem la concluzia asta. Se apropie moartea ...
"Omul a separat viaţa de moarte. Intervalul dintre a trăi şi a muri este frica;

A trăi, înseamnă chinul nostru zilnic, blestemul nostru zilnic, suferin­ţa şi confuzia zilnică şi, din când în când, anumite deschideri către zări fermecătoare.
Aceasta numim noi a trăi şi ne este teamă de moartea care pune capăt acestor nenorociri.
Mai curând ne agăţăm de cunoscut, decât să facem faţă necunoscutului - cunoscutul însemnând casa noastră, mobila noastră, familia noastră, caracterul nostru, munca noastră, ştiinţa noastră, singurătatea noastră, zeii noştri.
Noi am acceptat că viaţa înseamnă agonie şi suferinţă, ne-am obişnuit cu acest lucru şi ne gândim că moartea este ceva ce trebuie evitat cu grijă.
Şi totuşi, când ştim să trăim cu adevărat, moartea este extraordinar de asemănătoare cu viaţa.
Nu se poate să trăim fără ca, în acelaşi timp, să nu murim.
Nu putem să trăim dacă nu murim psihologic în fiecare clipă. Acesta nu este un paradox intelectual.
Ca să trăim complet, total, ca şi cum fiecare zi ar fi o nouă frumuseţe, trebuie să murim pentru ziua de ieri, altminteri trăim mecanic, iar o minte mecanică nu poate cunoaşte niciodată ce este iubirea
Pe noi, în general, ne înfricoşează moartea pentru că nu ştim ce înseamnă cu adevărat viaţa.
Nu ştim cum să trăim şi de aceea nu ştim cum să murim.
Câtă vreme ne va fi frică de viaţă, ne va fi frică de moarte.
Omul pe care viaţa nu îl înspăi­mântă, nu se teme că se va găsi intr-o nesiguranţă totală, căci el ştie că lăuntric, psihologic, nu există siguranţă.''
J.K.

O ADEVĂRATĂ PIEDICĂ

Nu este ceva prea greu să ne încredem în Acela care nu poate să mintă, să credem în El ştiind că poate să ne mântuiască. Totuşi se poate ca să intervină ceva, care să stea în calea sufletului. Piedica aceasta poate fi secretă, tainică; dar nu mai puţin primejdioasă.
O uşă poate fi blocată nu printr-o piatră mare, care poate fi văzută de toţi, ci de un mic zăvor, pe dinăuntrul încăperii. Un om poate să aibă vedere bună şi totuşi, să nu fie în stare să vadă un obiect pentru că ceva îi stă în cale. Nu poate vedea nici soarele, dacă ochii îi sunt legaţi cu o simplă batistă. O, câţi devin orbi acoperindu-şi deseori ochii lor sufleteşti!
Un singur păcat adăpostit şi cultivat în inima omului, îi poate împiedica sufletul să se îndrepte în credinţa spre Cristos. Şi dacă suntem hotărâţi să continuăm a trăi în păcate, sufletul nostru nu va putea trăi niciodată în armonie cu Cristos. Când cineva înghite otravă şi doctorul este chemat să-I salveze, acesta îi va da desigur un medicament care să neutralizeze otrava. Dacă însă bolnavul va stărui să ţină sticla cu otravă la gură continuând să înghită mai departe licoarea ucigătoare, cum îl mai poate salva medicul?
Mântuirea este cuprinsă hotărâtor şi în faptul că omul păcătos se desparte de păcatul său; de aceea, nu putem spune că un om este salvat, atâta vreme cât el continuă a iubi păcatul şi a trăi mai departe în el. Un om nu poate fi albit dar să rămână în acelaşi timp şi negru; al fel nu poate fi un mântuit, totuşi să rămână un iubitor de rele. Un beţiv va fi mântuit prin credinţa în Cristos, astfel va fi salvat de la beţie. Dar dacă el va continua să se îmbete, înseamnă că tot nu este izbăvit, eliberat de păcatul său, şi că nu a crezut cu adevărat în Cristos. Un mincinos poate fi mântuit prin credinţă, din falsitatea trăirii sale, dar atunci el încetează de a mai minţi şi se străduieşte realmente să spună mereu adevărul. Ori care în jurul lui poate să observe de asemeni, dacă omul poate fi mântuit de minciunile sale, şi totuşi el să continue în felul său vechi de înşelăciune şi neadevăr. Cineva care se află cu altul în vrăjmăşie, va fi eliberat de acest sentiment, atunci când crede în Cristos; însă dacă el persistă în cultivarea sentimentului de ură, atunci devine clar că tot nu este mântuit de ura sa, şi la fel de clar că el nu a crezut sincer în Cristos.
Marea lucrare constă în faptul de a fi eliberat de gustul pentru păcat. Acesta este efectul cel mai sigur al încrederii în Mântuitorul - însă când acest efect nu este dorit ci este refuzat, orice discuţie despre încrederea în Mântuitorul pentru mântuire, devine o vorbă goală. Să presupunem că cineva se duce la un birou de voiaj, şi se interesează cum poate face o călătorie. I se spune că zilnic pleacă un tren sau avion - deci poate să-i ia pentru destinaţia dorită. Însă aş vrea să rămân şi acasă, ca să mă ocup de afacerile mele, în timpul călătoriei spune clientul. Atunci, desigur că funcţionarul de la agenţia de voiaj îi va spune omului să-şi vadă mai departe de trebuirile lui şi să nu mai încurce oamenii cu asemenea năzbâtii. A te preface, şi a susţine că te încrezi pe deplin în Cristos, pentru că El te-a eliberat de păcat, în timp ce eşti hotărât să stăruieşti în păcate, înseamnă să-ţi baţi joc de Cristos. Să evităm ca să ne facem vinovaţi de o asemenea hulire a Domnului. Să nu ne închipuim acuma că Isus cel sfânt, e gata să fie ocrotitorul păcatelor noastre - adică noi să le facem şi El să le patroneze.
Ni s-a întâmplat poate să vedem cândva un pom, acoperit în întregime de vâsc - această plantă frumoasă, dar care sufocă pomul, îi suge seva din el şi-l ucide. Poate fi salvat pomul acesta? Grădinarul o crede - vrea să facă tot ce poate în acest scop. Dar mai înainte de a începe să folosească cuţitul, securea sau alt instrument necesar, i se spune că nu are voie să taie vâscul, fiind un frumos ca ornament. Atunci grădinarului nu-i rămâne decât să spună: Este cu neputinţă să mai salvăm pomul. Vâscul este acela care ucide copacul, şi dacă vrem să salvăm copacul, atunci nu putem salva şi vâscul. Nu-i aceasta un raţionament sănătos? Fireşte că da. Nu-i vom încredinţa salvarea copacului acestui grădinar, atâta timp cât nu-i acordăm şi încrederea de a tăia tot ce este ucigător pentru copac. Dacă păcătosul vrea să trăiască mai departe în păcatele lui, va termina sufocat în ele. Dacă însă este gata şi vrea cu toată hotărârea să fie eliberat de păcatele sale, Cristos îl poate elibera şi vrea să-l salveze, dacă se lasă cu totul grijii Sale.
Dar, poate careva spune: dacă renunţ la păcatul care l-am îndrăgit, pot suferi o mare pagubă în afacerile mele, mi-ar ruina ori ce perspectivă şi năzuinţele mele de viitor, mi-ar micşora prestigiul meu! În cazul ăsta este mai bine să intrăm în viaţă cu perspective mai reduse, decât a păstra mai departe nişte speranţe înşelătoare. Mai bine să fii un sfânt şchiop, decât un păcătos care joacă pe amândouă picioare. Mai bine să te afli în ultimele rânduri ale oastei lui Cristos, decât în fruntea luptătorilor sub porunca Satanei. Dacă-L câştigi pe Cristos, puţin importă ce pierzi din această cauză. Nu există cale de mijloc. Cine se întreabă dacă trebuie să fie cinstit sau nu, înseamnă că a şi alunecat de la linia cea dreaptă. Dacă vrem să renunţăm la orice cale rea, atunci Cristos ne va face în stare s-o realizăm. Harul Său schimbă orientarea dorinţelor noastre. De fapt, inima ne este înnoită. De aceea, să ne încredem Lui, pentru că El ne va întări să biruim ispitele care ni se pun în cale, şi să împlinim poruncile lui Dumnezeu zi de zi.
Cristos a putut face ca cel paralizat să-şi ia patul şi să umble. El ne va face în stare să biruim deprinderea rea care ne mai stăpâneşte. El va izgoni chiar şi pe diavolul din noi. Puterea Lui de curăţire şi sfinţire este nemărginită. Şi în momentul când suntem dispuşi să ne însănătoşim, înseamnă că cea mai mare greutate este şi ca dată la-o parte. Domnul nostru, care ne-a pus voinţa pe calea Sa cea bună şi sfântă, poate face rânduială şi în toate celelalte însuşiri ale noastre, şi le poate anima pentru slava Sa cea veşnică. Noi n-am dori câtuşi de puţin să renunţăm la păcatele noastre, dacă El nu ne-ar fi îndrumat în mod tainic, în această direcţie. Deci, dacă începem să ne încredem Lui, e lămurit că El a început în noi o lucrare bună; să fim deci siguri, că tot El o va şi desăvârşi, ducând-o la bun sfârşit. Amin!

Inundaţia

Anul 1882 se terminase cu ploi şi vijelii, iar noul an nu părea să aducă altceva mai bun. Ploaia curgea neîncetat pe pământul plin de apă, care părea că nu mai poate absorbi nimic. Toate pâraiele şi râurile crescuseră şi inundară ţara. Chiar şi marele fluviu Rin, care nu se ridica aşa de uşor, acum încetul cu încetul îşi ieşise din matcă. Numeroşii săi afluenţi din împrejurimi îşi măreau zilnic apele şi oricât ar fi împins masele mari de apă, curând Rinul nu le-a mai putut primi: ele au inundat malurile lui şi au pustiit ţara de jur-împrejurul său aducând numai frică şi sărăcie. Unele sate erau părăsite de locuitorii lor şi lăsate pradă puhoiului sălbatic, în oraşe se înmulţea zilnic numărul refugiaţilor care căutau adăpost.

Aproape de oraşul Mannheim se afla satul Rheinsdorf, care era aşezat chiar lângă Rin. În ziua de 2 ianuarie în acel sat era zarvă mare. Masele mari de apă, care creşteau mereu, prevesteau ruperea digului, singurul care mai adăpostea satul de groaznicele valuri. Plini de spaimă, locuitorii se strânseră să hotărască dacă se mai putea rămâne sau nu o noapte în satul ameninţat de ape.
Deodată se auziră strigăte. Pe o stradă veneau din satul vecin mulţi bărbaţi, femei şi copii, pe jos şi în căruţe, şi anunţau că au scăpat cu greu de apele, care intraseră cu mare putere în sat şi în faţa cărora nu poate sta nici un dig. Grăbiţi, alergau mai departe spre oraş. Cuprinşi de spaimă, locuitorii de pe Rin se pregătiră să fugă şi ei. Au luat cu ei numai strictul necesar, în căruţe au fost puşi bătrânii şi bolnavii. Animalele au fost scoase din grajduri şi în mare grabă mulţimea porni la drum, căci se apropia noaptea şi toţi se întrebau dacă vor mai găsi un adăpost în noaptea rece de ianuarie, în satul părăsit se aşternu o linişte deplină.
Dar nu plecaseră toţi. Câteva familii, care locuiau în partea de sus a satului, gândeau că pot risca să rămână pe loc. Printre aceştia era şi negustorul satului, domnul Iordan. Casa lui mare şi puternică a mai înfruntat multe inundaţii şi i se părea mai sigur, în caz de nevoie, să se adăpostească cu ai săi la ultimul etaj decât să plece la drum într-o astfel de vreme, mai ales cu soţia şi plăpândul sugar, şi să caute adăpost în aglomeratul oraş Mannheim.
Pe ajutoarele din casă, Christine şi Karl, i-au lăsat să aleagă dacă doresc să plece sau să rămână cu ei. Christine răspunse cu hotărâre: „Doar n-o voi părăsi pe doamna Iordan şi pe copii chiar acum"; şi aşa a rămas şi Karl cu ei.
Mulţumiţi de această credincioşie şi cu sentimentul că aparţin unul altuia, se apucară de lucru pentru a fi pregătiţi în caz de nevoie. Lenjeria, lemnele, alimentele şi lumina au fost duse la ultimul etaj al clădirii. Cele două fetiţe ale familiei ajutau şi ele cu veselie la această lucrare, a cărei însemnătate ele n-o înţelegeau. Lipsit de orice griji, micuţul Gottlieb dormea în leagănul lui.
După ce totul a fost pregătit, domnul Iordan plecă să se intereseze de cele două familii care au rămas în sat. Între timp se întunecase şi nimeni nu mai era prin case ca să aprindă luminile. O ploaie rece cădea mereu, iar apa de pe stradă îi ajunse până la glezne. Domnul Iordan încercă să înainteze, dar aproape de cele două case, la care dorea să ajungă, venea un pârâu care îi tăia calea. Domnul Iordan privi cu atenţie la ferestre, dar jos era întuneric peste tot, doar la ferestrele de la pod se zărea o lumină. „Bătrânul Metz nu mai are nici el încredere în digul nostru şi s-a urcat în pod", gândi domnul Iordan. Se întoarse la casa lui şi închise uşa casei, prin care apa intrase în coridor; apoi urcă sus la ai săi.
- Te şi întorci? întrebă doamna Iordan mirată. Cum e cu vecinii noştri?
- Este cu neputinţă să ajungi acolo. De pe deal vine un pârâu cu mare repeziciune, încât te apucă frica. Nu poate nimeni să-l treacă.
- Dar ar trebui să le facem cumva de cunoscut că şi noi suntem aici, zise doamna Iordan.
- Poate printr-o împuşcătură de pistol, propuse Karl.
-  S-ar putea ca bătrânii să se sperie, dar putem să ne aşezăm la fereastră şi să cântăm o cântare.
S-au strâns cu toţii la fereastra deschisă şi au cântat în noaptea întunecoasă:
„Deci ia-mi, Tu, Doamne, mâna
Şi mă condu, De-acum şi-ntotdeauna
Precum vrei Tu. Eu singur nu pot face
Măcar un pas. Deci spune-mi unde-ţi place
Să merg eu azi."
Apoi au ascultat cu atenţie în caz că vor primi un răspuns. Dar nu se auzea decât ploaia şi vuietul apei, iar în depărtare vâjâitul puternic al valurilor Rinului.
- Nu au auzit nimic din cauza zgomotelor, spuse domnul Iordan închizând fereastra. Dar totuşi Unul ne-a auzit şi Lui vrem să ne încredinţăm pentru noaptea aceasta şi pentru următoarele zile. Acum haideţi să mergem cu toţii la culcare.
După ce Christine duse copiii la culcare în camera de alături şi se făcu linişte, o auzi pe doamna Iordan spunând soţului ei:
-  Mă întreb dacă am făcut bine când le-am permis Christinei şi lui Karl să rămână cu noi, în loc să-i trimitem împreună cu ceilalţi refugiaţi. Dacă se înrăutăţeşte starea vremii, va trebui să ne facem reproşuri.
- Dar noi am cumpănit bine înainte şi am cercetat înaintea lui Dumnezeu cum ar fi mai bine şi aşa am lucrat. Noi ca oameni nu putem face mai mult. Urmările stau în mâna lui Dumnezeu.
După ce se rugă din toată inima lui Dumnezeu, adormi şi Christine, dar foarte îngrijorată în acea noapte. Pentru toţi a urmat o noapte de spaimă.
La scurt timp după miezul nopţii, se treziră toţi într-o larmă mare şi acum ştiau ce s-a întâmplat: digul s-a rupt! Alergară cu toţii la fereastră şi priveau cu groază masele mari de apă care curgeau cu repeziciune, iar din minut în minut apa se ridica tot mai sus. Dar mai înspăimântătoare, decât priveliştea din faţa ochilor lor, erau trosnetele şi zgomotele care se auzeau în încăperile de jos ale casei. Apa ajunse la jumătatea primului etaj trântind de pereţii casei bucăţi mari de lemne şi părţi din mobilă, care făceau să se zguduie ferestrele casei. A fost o noapte înspăimântătoare. Când s-a luminat de ziuă, s-au putut vedea stricăciunile aduse de ultimele ore. Toţi se îngroziră. Aproape toate casele de pe strada lor dispăruseră; o parte din ele erau acoperite de ape, iar altele erau duse de la locul lor. Şi apa continua să se ridice, iar casa se cutremura de loviturile puternice, încât locatarii se întrebau cu frică de moarte: Cât timp se va mai putea împotrivi casa noastră acestor lovituri?
Domnul Iordan încerca să-i liniştească pe ai săi. Dar cele două fetiţe, speriate de groaznica privelişte, plângeau, iar frica pentru copiii ei o birui şi pe mama lor. Tremurând, luă pe cel mic în braţele ei şi-l sărută cu ochii în lacrimi: „Oare să ne fi ascultat Dumnezeu rugăciunea pentru acest fiu, pentru ca acum să îngăduie să ne fie luat într-un mod atât de groaznic?"
- Ce se vede acolo? strigă în acel moment Karl care privea pe fereastră. E o barcă şi în ea sunt soldaţi! încearcă să o conducă spre strada noastră!
Privi şi domnul Iordan.
-  Repede, un semnal de alarmă! Trebuie să ne facem văzuţi! strigă domnul Iordan.
Îndată a fost legată o batistă colorată de coada măturii şi au început să o fluture la fereastră. Atunci barca se îndreptă spre casa domnului Iordan. Cu respiraţia întretăiată, cei din casă urmăreau cum barca se apropia de ei cu mare greutate. Erau soldaţi din Mannheim trimişi să dea o mână de ajutor în locurile inundate. Sub ameninţarea morţii, a-ceşti viteji salvaseră mulţi oameni din marele pericol. Veniră până la Rheinsdorf ca să dea o mână de ajutor, căci aflaseră că nu toţi părăsiseră acel loc. Afară de cei cinci bărbaţi, care alcătuiau echipajul bărcii, mai luaseră încă şase persoane, încât barca era aproape plină şi se întrebau plini de spaimă dacă scapă luând şi pe alţii.
Între timp soldaţii reuşiră să ajungă la casa negustorului. Bărbaţii au dat de înţeles că vor încerca să ajungă de partea cealaltă a clădirii, unde viitura apelor nu era aşa de puternică. Acolo era unul din dormitoarele familiei şi toţi alergară acolo. Au desprins din balamale canalele ferestrei, iar soldaţii au înfipt două cârlige în parapetul acesteia şi au tras barca chiar sub fereastră.
- Câte persoane sunteţi? strigă comandantul.
- Patru adulţi şi trei copii! răspunse negustorul.
-  Doi adulţi şi copiii, mai mult nu putem lua, barca este deja supraîncărcată, răspunse comandantul. Repede, hotărâţi cine vine cu noi; pe ceilalţi îi vom lua mai târziu! Dar repede că nu mai e timp de zăbovit! Apa creşte tot mai tare!
- Copiii şi femeile mai întâi! hotărî domnul Iordan. Karl, tu şi cu mine vom rămâne şi ne vor lua mai târziu.
-  Nu, nu, strigă doamna Iordan, fără tine nu îndrăznesc să cobor în barcă! Te rog, lasă-mă pe mine aici, te rog...
-  Pentru numele lui Dumnezeu, hotărâţi-vă odată! strigară soldaţii, când o bucată mare dintr-un acoperiş lovi uşor barca. Trebuie să plecăm de aici, altfel nu ajunge nici unul cu bine la ţărm!
- Mai întâi soţul, apoi soţia, dădu ordin comandantul. Iar apoi cei doi tineri vor coborî şi pe copii! Repede!
Domnul Iordan sări în barcă şi apoi îi ajută soţiei să coboare.
- Dar numai cu Gottlieb! striga descurajată doamna Iordan. Dar Christine îi spuse că nu trebuie să-şi facă griji că micuţul va fi adus şi el, iar ea să se îngrijească de fete să le ajute la coborâre. Fetele au coborât fără să se lovească, apoi Christine alergă la leagănul micuţului Gottlieb şi, acoperindu-l cu o pătură, îl aduse la fereastră. Se îngrozi! Barca se depărtase cam doi, trei metri de peretele casei fiind purtată cu putere de valuri. Chiar când Christine alergase la leagăn, Karl fu cuprins de panică şi se aruncă în barcă. Fiind acum deplin supraîncărcată, barca începu să se legene aşa de puternic, încât soldaţii de-abia puteau s-o mai ţină în echilibru, şi astfel a fost dusă departe de casa negustorului.
Îngrozită, Christine privea în urma bărcii care era ameninţată să se răstoarne în orice moment. După câteva clipe, dispăru din ochii ei.
Micuţul Gottlieb începu să plângă. „Biet copilaş", încerca Christine să-l mângâie, în timp ce şi ochii ei erau plini de lacrimi, „poate ţi-e frig. - Vino şi te voi aşeza iarăşi în pătucul tău cald." Plecă cu micuţul din camera rece; dar ce privelişte groaznică avea în faţa ochilor!
O parte a casei se prăbuşise, casa de alături dispăruse, iar prin găurile mari din ziduri se vedea apa. Podeaua camerei şi a bucătăriei se lăsase într-o parte şi în unele porţiuni căzuse cu totul. La parter apa vuia şi arunca într-o parte şi alta mobila şi toate lucrurile din camere.
Plină de spaimă, Christine îşi întoarse privirea de la groaznica privelişte şi alergă după lemne şi alimente, în cazul că trebuia să aştepte mai mult timp întoarcerea bărcii pentru salvarea lor. Nu mai îndrăznea să intre în bucătărie de teamă să nu se prăbuşească podeaua. Cu ajutorul unei mături a reuşit să tragă câteva bucăţi de lemne şi a făcut foc în camera din spate. La căldura camerei, copilaşul se simţi bine şi curând adormi.
„Când se va trezi îi va fi foame", gândi Christine şi alergă înapoi în bucătărie unde cu o seară înainte domnul Iordan pusese un dulăpior cu tot felul de alimente. Dar cum să ajungă acolo? Dulăpiorul era într-o parte a camerei care se lăsase destul de mult. Cu mătura nu avea ce face aici. Îi veni o idee. Aduse o sfoară din pod şi legă de ea un cârlig. Cu multă răbdare încerca să arunce cârligul după dulăpior, dar greşea de fiecare dată. La o nouă încercare cârligul se prinse de dulăpior şi reuşi să-l tragă aproape ca să-l prindă cu mâna. Dar în ultima clipă podeaua se prăbuşi şi dulăpiorul îi scăpă din mâini.
Îngrozită, Christine privea în adânc unde dulăpiorul dispăru împreună cu podeaua. Ce să facă acum? Deplin descurajată, se întoarse la micuţul Gottlieb care se trezise şi aştepta laptele. Ce să-i dea? Cum îl va putea linişti până la întoarcerea bărcii? Şi dacă nu se întoarce, ce va face? Ce gând groaznic! Alergă prin camerele, prin care se mai putea umbla fără grijă, să caute ceva de mâncare; poate va găsi o bucăţică de prăjitură, un ou, puţin lapte... Găsi o bucată de pâine şi puţină şuncă rămase de seara pe masă; dar ce putea să-i dea micuţului Gottlieb? Cu acel dulăpior pierduse orice speranţă.
Până la urmă se ridică şi încercă să coboare câteva scări, în mână a-vea o oală, o umplu cu apă murdară apoi o puse la foc. Ce altceva putea să-i dea de băut? între timp Gottlieb deveni neliniştit şi începu să plângă. După ce apa a fiert, a luat oala jos şi cu linguriţa i-a dat copilului câteva picături. Flămând, copilul înghiţi neobişnuitul lichid. Dar începu din nou să plângă. Christine îl mângâia şi îi şoptea cuvinte frumoase, dar copilului îi era foame căci îi lipsea laptele obişnuit. Ea se apropie de fereastră şi privi peste ape. Nu se arăta nici o barcă.
Ca printr-o minune, barca supraîncărcată, care luase cu sine şi pe familia Jordan, cu toate loviturile primite, ajunse cu bine la mal. După ce ajunse pe pământ, rugăciunea doamnei Jordan a fost: „O, Tată ceresc salvează pe micuţul Gottlieb şi pe credincioasa noastră Christine!" Dar barca fusese deja zile de-a rândul folosită şi suferise aşa de multe lovituri, încât nu mai era posibilă o nouă călătorie. Soldaţii primiseră, de altfel, un alt ordin pentru o lucrare mare. Pentru o nouă călătorie la cei rămaşi în casa domnului Jordan nu mai era timp.
Doamnei Jordan i se rupea inima de tristeţe. Negustorul şi-a condus soţia şi cele două fiice la casa fratelui său unde au fost primiţi cu dragoste. După ce ajunse la ţărm, Karl se despărţi de familia negustorului şi se făcu nevăzut.
După ce domnul Jordan îşi aşeză familia, porni să caute un cunoscut barcagiu. Domnul Jordan a insistat să meargă cu alţi bărbaţi curajoşi să salveze şi pe cei doi care rămăseseră în casă. Dar omul a refuzat. El spunea că Rinul nu se va mai ridica, cerul se va lumina, iar ce nu s-a prăbuşit până acum, va rămâne în picioare şi mai departe.
Când domnul Jordan l-a rugat să-l ajute să salveze viaţa copilului, barcagiul a rămas mai departe nepăsător.
După mai multe încercări nereuşite, domnul Jordan se întoarse acasă şi încercă să-şi liniştească soţia care căzuse la pat.
Între timp Christine petrecuse ore groaznice şi privea cu spaimă la noaptea care se apropia. Când s-a întunecat, a ştiut că nu mai era nici o speranţă de scăpare. Se îngrijora pentru copil. Singurătatea, larma, frica prăbuşirii întregii case n-o nelinişteau aşa de mult ca grija pentru micuţul Gottlieb. Spre seară plânse nespus de tare, iar peste noapte deveni fără putere, încât nu mai putea să bea nici măcar o picătură de apă. Plânsul lui obosit îi străpungea inima, încât ea pierduse orice curaj. Plângând cu amar, s-a rugat lui Dumnezeu pentru ajutor.
În noaptea aceea nu avusese somn. Când se crăpă de ziuă, urcă în pod ca să privească de acolo după ajutor. Era o privelişte groaznică! In lung şi în lat nu se vedea altceva decât apă, doar ici-colo se putea zări câte un vârf de pom, un turn de biserică sau un acoperiş înalt.
Apa ducea cu ea tot felul de lucruri: mese, scaune, paturi, coşuri, podele şi multe altele. Christine privea dezamăgită peste valuri, când deodată ceva îi atrase atenţia: o masă cu picioarele în sus pe care stătea liniştită o pisică. „Tu ţi-ai ales un locşor sigur", gândi Christine.
„Masa va fi luată la următorul pod cu alte lucruri şi vei scăpa."
Nu, aici nu era nici o scăpare! Christine alergă la micuţul Gottlieb. Între timp se luminase bine de ziuă. Se sperie când se aplecă peste pătuc şi văzu cât de mult se schimbase micuţul, îngenunchie lîngă el şi plânse cu suspine: „O, ce să fac, ce pot să fac pentru tine, comoara mea?'
Deodată îi veni un gând. Se ridică repede de pe genunchi. Se gândi să-i facă micuţului o barcă pentru a-l pune în ea - ca şi pisica pe care o văzuse plutind pe apă! Cu siguranţă vor descoperi copilul şi-l vor duce într-un loc sigur! Foarte fericită de ideea ei, luă masa şi o întoarse cu picioarele în sus, aduse un coş de rufe din pod, puse coşul pe masă şi îl legă bine cu o sfoară de cele patru picioare în aşa fel, încât să nu alunece sau să se răstoarne. Cu toate că mâinile îi tremurau, scrise mare şi clar pe un carton:
„Gottlieb Iordan din Rheinsdorf. Fie-vă milă de copil, daţi-i ceva de mâncare şi duceţi-l la negustorul Iordan din Mannheim."
Acest carton îl prinse bine de coş. Apoi aşeză micuţul în coşul pregătit. Îi mai dădu câteva picături de apă pe care micuţul le înghiţi într-un plâns aproape stins.
Acum însă, când Christine a vrut să-l scoată pe copilaş cu vaporaşul său, parcă nu mai îndrăznea. Se gândea la pericolul la care îl expunea pe micuţul Gottlieb şi la răspunderea care şi-o lua asupra ei. Nedumerită, îndoielnică, stătea şi se gândea. Să renunţe oare la planul ei? Cel puţin mai târziu nu i-ar putea face nimeni reproşuri! Dar oare de frica reproşului să lase pe micuţul Gottlieb să moară? Şi nu se părea că orele îi sunt numărate? Cu siguranţă, curând va muri de foame!
Cu sufletul plin de spaimă, Christine îngenunchie încă o dată lângă micuţ şi-L rugă pe Dumnezeu să-i arate ce să facă şi să-i dea izbândă în lucrarea de salvare. Atunci îi reveni curajul şi încrederea, îşi aminti de cuvintele domnului Iordan: „Noi oamenii nu putem face mai mult decât să cercetăm şi să reflectăm înaintea lui Dumnezeu şi să lucrăm după aceste îndemnuri, iar urmările sunt în mâna Lui." Mai sărută o dată faţa micuţului, apoi ridică masa cu toată puterea ei peste fereastră şi o lăsă încet în jos. Mai trebuiau însă vreo două, trei palme până la apă şi astfel ea lăsă să cadă masa în apă. În câteva minute masa era în mijlocul valurilor.
Christinei i se rupea inima. Ce făcuse? Cât ar fi dorit să întoarcă totul, dar era prea târziu! Cum a putut ea să încredinţeze copilul valurilor sălbatice? Dar se putea vedea cum coşul se legăna ca un leagăn, iar cartonul prins de coş se zărea din depărtare. L-a urmărit cu privirea până nu l-a mai văzut.
Christine se retrase de la fereastră. Acum, când nu mai putea face nimic pentru copil, simţea cât era de obosită. Abia se mai ţinea pe picioare. Căzu în patul, în care ultima noapte aproape nu dormise deloc, şi închise ochii. Nu mai dorea să vadă acele valuri groaznice. Nu mai dorea să se gândească dacă a lucrat bine sau nu. Totul era în mâna lui Dumnezeu. „Facă-se voia Ta", spuse ea din adâncul inimii. Christine fu cuprinsă de o mare încredere şi în curând adormi adânc, cu toate că vuietul valurilor scutura casa din temelii.
La podul din Mannheim era strânsă în zilele acelea o mulţime de oameni care privea cu uimire la viitura puternică a apei, dar şi la muncitorii ocupaţi cu strângerea lucrurilor.
- Aşa de dimineaţă iarăşi la lucru? strigă unul dintre spectatorii de pe pod la bărbaţii care lucrau din zorii zilei.
- Atât timp cât apa aduce ceva, trebuie să lucrăm şi noi, răspunse unul dintre muncitori.
- Cum este nivelul apei faţă de ieri seară?
- Nu s-a ridicat, dar nici n-a scăzut.
- Ce se vede acolo plutind? întrebă deodată o femeie arătând spre un obiect care se îndrepta spre pod.
- Poartă un steag - poate un semnal de alarmă?
- E o masă răsturnată, zise unul dintre muncitori.
Toate privirile s-au îndreptat spre micul vehicul. Cu prăjini lungi, reuşiră să tragă masa la mal.
-  Un copil într-un coş! Uitaţi-vă! Mulţi oameni se strânseră, mirân-du-se de o astfel de minune.
- Cu adevărat, un copil mic!
- Cu siguranţă este mort!
- Dar de unde vine oare?
Repede a fost desfăcută sfoara şi coşul a fost pus pe mal. O femeie se apropie şi îl luă pe micuţ, apoi îl înveli în şalul ei mare de lână.
-  Trăieşte, spuse ea mulţimii care se adunase. Eu mă pricep la aşa ceva. Copilul este pe jumătate mort de foame şi de frig, are nevoie de căldură şi de mâncare.
Descoperiră pe carton numele micuţului. Numele Iordan avea în oraşul Mannheira un răsunet bun şi cei mai mulţi îl cunoşteau.
- Daţi copilul, doamnă, şi-l vom duce numaidecât domnului Iordan!
- Bine, bine, oameni buni, dar lăsaţi-mă pe mine să-l duc! Voi îmi zdrobiţi puişorul cu palmele voastre aspre, îl duc eu mai bine acolo. Luaţi voi masa şi coşul! Ce se vor mira când vom ajunge cu un întreg alai!
Şi într-adevăr o mulţime de oameni se puse în mişcare spre casa domnului Iordan. In faţă mergea femeia cu copilul înfăşat în şalul de lână. Apoi veneau doi muncitori cu masa, al treilea ducea coşul, al patrulea semnalul de atenţionare. Păşeau tot mai repede.
Alergând, femeia urcă scările şi sună îndelung.
O fată, care slujea în casă, deschise şi întrebă mirată:
- Ce doriţi?
- Lapte cald pentru micuţul Gottlieb, dar repede că este aproape mort de foame!
Fata zăbovi o clipă, dar privirea femeii cu legătura în braţe o făcu să alerge înapoi în cameră, împreună cu servitoarea, apăru în cadrul uşii şi una din surorile micuţului „Moise", curioasă să vadă cine îndrăznise să sune aşa de îndelung. Copila nu putea să-şi vadă frăţiorul deoarece era complet învelit în şal, dar deodată văzu perniţa cu floricele a lui Gottlieb care era în coş. Se întoarse şi strigă cu putere:
- Mamă, a venit frăţiorul nostru!
Femeia merse după fetiţă şi acum era la patul doamnei Iordan.
-  Doamnă Iordan, fiul dumneavoastră..., şi mai mult nu putu spune văzând marea mirare şi bucurie din ochii mamei.
- Este adevărat, este posibil? strigă ea cu îndoială şi întinse mâinile şi luă copilul în braţele ei.
Aproape nu mai era de recunoscut micul omuleţ şi doamna Iordan se temea că nu va mai trăi. Îl luă în braţe şi-l strânse la piept. Deodată micuţul deschise ochişorii. Ce fericire pentru mamă când a putut să-şi strângă copilaşul părăsit la pieptul ei! Ce bucurie! Abia atunci se gândi să întrebe de unde vine copilul şi cui trebuie să-i mulţumească pentru salvarea lui.
-  Mie nu, răspunse scurt femeia. Poate oamenii care sunt afară ştiu, şi, până să-i spună doamna Iordan un cuvânt de mulţumire, femeia aceea dispăru din casă.
Între timp oamenii cu masa şi coşul ajunseră în coridor, unde se strânse toată familia şi bărbaţii povesteau despre salvarea minunată a copilului. Domnul Iordan, care în acel timp era pe drumuri căutând un mijloc de deplasare în satul lui, aflase din toate părţile vestea sosirii micuţului. Alergă acasă, în curte era o mulţime de oameni care îi relatară amănunţit totul cum se petrecuse. Apoi alergă repede în camera soţiei care îi arătă, cu ochii în lacrimi de bucurie, pe micuţul Gottlieb care, după ce-şi linişti foamea, adormise. Pentru părinţi era o clipă de nespusă fericire după o aşteptare groaznică. Şi oamenii care ajutaseră la salvarea copilului s-au bucurat împreună cu ei şi au primit mulţumirile familiei negustorului.
Domnul şi doamna Iordan se gândeau acum la Christine. De ce încredinţase ea oare copilul apei? Ce se întâmplase cu ea? Li se părea că le-ar lipsi unul din proprii lor copii, atât timp cât nu o aveau pe Christine lângă ei. Unde o fi?
Cu siguranţă a existat un acut pericol de moarte, altfel ar fi fost imposibil să se despartă de micuţul Gottlieb. Însă ea o fi scăpat de pericol? Sau s-a înecat în valurile de sub dărâmăturile casei?
Bărbaţii, care aflaseră de salvarea neobişnuită a copilului, au promis că vor merge în aceeaşi zi la Rheinsdorf. Domnul Iordan dorea să-i însoţească.
Christine se trezi din somnul bun de câteva ore şi prima ei privire s-a îndreptat spre apă. Cu bucurie, constată că nivelul apei nu se mai ridicase. Dar de ce nu venea nici o barcă ca s-o salveze? Groaznica posibilitate ca barca cu iubiţii ei să nu fi ajuns la ţintă o neliniştea tot mai mult. Şi micuţul copilaş? Din nou o năpădiră îndoieli cu privire la hotărârea ei de a se despărţi de micul băieţel. Ce va spune domnul şi doamna Iordan dacă îi va întâmpina fără copil?
Auzi deodată plesniturile unei vâsle şi strigăte puternice. Alergă la fereastră. Nu departe de casa lor, venea o barcă condusă de ţăranul Metz în care era soţia şi fiul lui. Christine strigă şi dădu din mâini ca s-o ia şi pe ea. Lucrul acesta nu era aşa de uşor. Barca făcută de Metz era greu de condus în direcţia dorită. Până la urmă reuşiră s-o aducă aproape de una din fereastrele casei domnului Iordan, şi astfel Christine izbuti să sară în barcă.
Şi-au împărtăşit unii altora evenimentele ultimelor zile de groază. La început Christine nu le-a spus nimic despre cele întâmplate cu micuţul Gottlieb. Numai după ce barca ajunse la mal, le spuse şi despre încercarea de salvare a copilului. Toţi trei ascultau curioşi vorbele ei. Dar când terminase, doamna Metz spuse:
- Aşa ceva nu as fi putut face! Să laşi un copil în voia valurilor apei? Mai bine I-aş fi lăsat să adoarmă pentru totdeauna în pătucul lui.
- Aşa gândesc şi eu, dădu din cap bărbatul. Poate o viaţă întreagă îţi vei face reproşuri..., spuse ţăranul, dar amuţi după ce privi faţa Christinei.
Fata se sperie atât de tare, încât aproape nu mai putea merge. Când se apropiară de oraş, se despărţiră cu un salut scurt. Christine ştia unde locuieşte fratele domnului Iordan. Cu orice preţ trebuia să afle cât mai curând posibil dacă Gottlieb a fost găsit. Aproape de casă se întâlni cu o consăteană, una din mulţii refugiaţi care găsiră în oraş un loc de scăpare. Christine o salută şi o întrebă:
- Ştii ceva despre domnul Iordan şi familia lui?
- Christine, tu? O, aproape nu te recunoşteam! Arăţi foarte rău! Ce-i cu tine? Palidă ca peretele, udă, murdară... Copilo, ce s-a întâmplat?
- Trebuie să ştiu ceva despre domnii mei! Poţi să-mi spui sau nu?
- Nu ştiu nimic mai îndeaproape; erau aproape să se înece şi apoi, în ultimul moment au fost salvaţi. Acum au ajuns cu bine şi locuiesc aici în Mannheim la fratele domnului Iordan. Nu ai mai fost ultimele zile pe la ei?
- Nu - dar trebuie să merg repede la ei, îţi voi povesti altă dată mai mult - am numai încă o întrebare: Ai auzit ceva despre micuţul Gottlieb?
- Nu, Christine; noi avem necazurile noastre prin care am trecut şi nu ne-am mai putut interesa de ceilalţi oameni, vaca noastră bună...
-  Îmi pare rău, răspunse Christine, căreia îi ardea pământul sub picioare de nerăbdare. Grăbită, o luă la fugă. Cealaltă fată o privi clătinând din cap.
Cu cât se apropia de casa unde locuia domnul Iordan, cu atât îi venea mai greu. Ce va răspunde când va fi întrebată de copil? Ce jale va începe când se va înfăţişa în faţa lor fără Gottlieb! Acolo era casa. Se îndreptă spre uşă. Stătea şi asculta. Auzi deodată râsul celor două fetiţe. Tocmai dorea să bată la uşă, când din altă cameră se auzi vocea micuţului. Inima începu să-i bată cu putere. Nu mai era în stare să aştepte nici o clipă şi deschise fără a mai bate. Domnul Iordan stătea lângă soţia lui care privea cu un zâmbet fericit la micuţul Gottlieb. În grabă Christine intră în cameră şi se aşeză alături de doamna Iordan şi începu să plângă.
Domnul şi doamna Iordan aproape nu ştiau ce să mai spună de bucurie. Prin câte o fi trecut Christine! A trebuit să treacă un timp până când a fost în stare să se liniştească şi să-şi povestească întâmplările. Christinei i se luă parcă o piatră de pe inimă, când află că felul cum a acţionat ea a fost corect, salvând astfel viaţa lui Gottlieb. Doamna Iordan o strângea mereu în braţe.
- Tu ai salvat viaţa copilului nostru! Tu ne eşti tot atât de dragă ca şi unul din copiii noştri!
- Tu ţi-ai arătat curajul! Lui Dumnezeu să-I fie aduse mulţumiri că a dat binecuvântare în tot ce-ai făcut! De câtă durere ne-a scăpat El!
-  Pentru aceasta doresc să-I mulţumesc toată viaţa mea, răspunse Christine strălucind de bucurie.
-  După cum ne-a spus medicul, băieţelul nu mai rezista mult fără hrană. Era prea slăbit şi trebuie să-l îngrijim bine ca să prindă iarăşi putere, spuse doamna Iordan.
-  O, cît de mult doresc să vă ajut în acest scop, o asigură Christine, abia aştept să-l văd că bea lapte pe săturate!
Micuţul deschise ochii privind-o pe Christine care îl ţinea în braţe, apoi zâmbi şi adormi din nou într-un somn liniştit.
Christine era fericită. Zilele de groază ale inundaţiilor o legaseră intim de familia Iordan şi îi conduse pe toţi mai aproape de Dumnezeu, a cărui bunătate şi ajutor le-au simţit cu toţii în astfel de încercări grele.