O ADEVĂRATĂ PIEDICĂ

Nu este ceva prea greu să ne încredem în Acela care nu poate să mintă, să credem în El ştiind că poate să ne mântuiască. Totuşi se poate ca să intervină ceva, care să stea în calea sufletului. Piedica aceasta poate fi secretă, tainică; dar nu mai puţin primejdioasă.
O uşă poate fi blocată nu printr-o piatră mare, care poate fi văzută de toţi, ci de un mic zăvor, pe dinăuntrul încăperii. Un om poate să aibă vedere bună şi totuşi, să nu fie în stare să vadă un obiect pentru că ceva îi stă în cale. Nu poate vedea nici soarele, dacă ochii îi sunt legaţi cu o simplă batistă. O, câţi devin orbi acoperindu-şi deseori ochii lor sufleteşti!
Un singur păcat adăpostit şi cultivat în inima omului, îi poate împiedica sufletul să se îndrepte în credinţa spre Cristos. Şi dacă suntem hotărâţi să continuăm a trăi în păcate, sufletul nostru nu va putea trăi niciodată în armonie cu Cristos. Când cineva înghite otravă şi doctorul este chemat să-I salveze, acesta îi va da desigur un medicament care să neutralizeze otrava. Dacă însă bolnavul va stărui să ţină sticla cu otravă la gură continuând să înghită mai departe licoarea ucigătoare, cum îl mai poate salva medicul?
Mântuirea este cuprinsă hotărâtor şi în faptul că omul păcătos se desparte de păcatul său; de aceea, nu putem spune că un om este salvat, atâta vreme cât el continuă a iubi păcatul şi a trăi mai departe în el. Un om nu poate fi albit dar să rămână în acelaşi timp şi negru; al fel nu poate fi un mântuit, totuşi să rămână un iubitor de rele. Un beţiv va fi mântuit prin credinţa în Cristos, astfel va fi salvat de la beţie. Dar dacă el va continua să se îmbete, înseamnă că tot nu este izbăvit, eliberat de păcatul său, şi că nu a crezut cu adevărat în Cristos. Un mincinos poate fi mântuit prin credinţă, din falsitatea trăirii sale, dar atunci el încetează de a mai minţi şi se străduieşte realmente să spună mereu adevărul. Ori care în jurul lui poate să observe de asemeni, dacă omul poate fi mântuit de minciunile sale, şi totuşi el să continue în felul său vechi de înşelăciune şi neadevăr. Cineva care se află cu altul în vrăjmăşie, va fi eliberat de acest sentiment, atunci când crede în Cristos; însă dacă el persistă în cultivarea sentimentului de ură, atunci devine clar că tot nu este mântuit de ura sa, şi la fel de clar că el nu a crezut sincer în Cristos.
Marea lucrare constă în faptul de a fi eliberat de gustul pentru păcat. Acesta este efectul cel mai sigur al încrederii în Mântuitorul - însă când acest efect nu este dorit ci este refuzat, orice discuţie despre încrederea în Mântuitorul pentru mântuire, devine o vorbă goală. Să presupunem că cineva se duce la un birou de voiaj, şi se interesează cum poate face o călătorie. I se spune că zilnic pleacă un tren sau avion - deci poate să-i ia pentru destinaţia dorită. Însă aş vrea să rămân şi acasă, ca să mă ocup de afacerile mele, în timpul călătoriei spune clientul. Atunci, desigur că funcţionarul de la agenţia de voiaj îi va spune omului să-şi vadă mai departe de trebuirile lui şi să nu mai încurce oamenii cu asemenea năzbâtii. A te preface, şi a susţine că te încrezi pe deplin în Cristos, pentru că El te-a eliberat de păcat, în timp ce eşti hotărât să stăruieşti în păcate, înseamnă să-ţi baţi joc de Cristos. Să evităm ca să ne facem vinovaţi de o asemenea hulire a Domnului. Să nu ne închipuim acuma că Isus cel sfânt, e gata să fie ocrotitorul păcatelor noastre - adică noi să le facem şi El să le patroneze.
Ni s-a întâmplat poate să vedem cândva un pom, acoperit în întregime de vâsc - această plantă frumoasă, dar care sufocă pomul, îi suge seva din el şi-l ucide. Poate fi salvat pomul acesta? Grădinarul o crede - vrea să facă tot ce poate în acest scop. Dar mai înainte de a începe să folosească cuţitul, securea sau alt instrument necesar, i se spune că nu are voie să taie vâscul, fiind un frumos ca ornament. Atunci grădinarului nu-i rămâne decât să spună: Este cu neputinţă să mai salvăm pomul. Vâscul este acela care ucide copacul, şi dacă vrem să salvăm copacul, atunci nu putem salva şi vâscul. Nu-i aceasta un raţionament sănătos? Fireşte că da. Nu-i vom încredinţa salvarea copacului acestui grădinar, atâta timp cât nu-i acordăm şi încrederea de a tăia tot ce este ucigător pentru copac. Dacă păcătosul vrea să trăiască mai departe în păcatele lui, va termina sufocat în ele. Dacă însă este gata şi vrea cu toată hotărârea să fie eliberat de păcatele sale, Cristos îl poate elibera şi vrea să-l salveze, dacă se lasă cu totul grijii Sale.
Dar, poate careva spune: dacă renunţ la păcatul care l-am îndrăgit, pot suferi o mare pagubă în afacerile mele, mi-ar ruina ori ce perspectivă şi năzuinţele mele de viitor, mi-ar micşora prestigiul meu! În cazul ăsta este mai bine să intrăm în viaţă cu perspective mai reduse, decât a păstra mai departe nişte speranţe înşelătoare. Mai bine să fii un sfânt şchiop, decât un păcătos care joacă pe amândouă picioare. Mai bine să te afli în ultimele rânduri ale oastei lui Cristos, decât în fruntea luptătorilor sub porunca Satanei. Dacă-L câştigi pe Cristos, puţin importă ce pierzi din această cauză. Nu există cale de mijloc. Cine se întreabă dacă trebuie să fie cinstit sau nu, înseamnă că a şi alunecat de la linia cea dreaptă. Dacă vrem să renunţăm la orice cale rea, atunci Cristos ne va face în stare s-o realizăm. Harul Său schimbă orientarea dorinţelor noastre. De fapt, inima ne este înnoită. De aceea, să ne încredem Lui, pentru că El ne va întări să biruim ispitele care ni se pun în cale, şi să împlinim poruncile lui Dumnezeu zi de zi.
Cristos a putut face ca cel paralizat să-şi ia patul şi să umble. El ne va face în stare să biruim deprinderea rea care ne mai stăpâneşte. El va izgoni chiar şi pe diavolul din noi. Puterea Lui de curăţire şi sfinţire este nemărginită. Şi în momentul când suntem dispuşi să ne însănătoşim, înseamnă că cea mai mare greutate este şi ca dată la-o parte. Domnul nostru, care ne-a pus voinţa pe calea Sa cea bună şi sfântă, poate face rânduială şi în toate celelalte însuşiri ale noastre, şi le poate anima pentru slava Sa cea veşnică. Noi n-am dori câtuşi de puţin să renunţăm la păcatele noastre, dacă El nu ne-ar fi îndrumat în mod tainic, în această direcţie. Deci, dacă începem să ne încredem Lui, e lămurit că El a început în noi o lucrare bună; să fim deci siguri, că tot El o va şi desăvârşi, ducând-o la bun sfârşit. Amin!