Cum pot lua decizia corectă?

Pentru a lua hotărâri, avem nevoie de putere de decizie. Adeseori trebuie să decidem între dorinţele proprii şi responsabilitatea faţă de alţii. Revin la exemplul de mai înainte. Deşteptătorul meu sună dimineaţa la şase. Mintea mea nu are nevoie de repetiţie; pentru ea este limpede ce înseamnă acel sunet: scularea. Trupul meu are cu totul alte dorinţe. El vrea să rămână în poziţie orizontală, la căldura de sub pătură! Acum voinţa mea trebuie să ia o decizie. Nu am decât puţin timp la dispoziţie. Trebuie să mă hotărăsc imediat, altfel trupul meu va mai gusta o oră din comoditatea oferită de patul cald. Problema consecinţelor se va pune abia după aceea.
Ce decide voinţa mea? Dă curs înclinaţiei sentimentelor sau vocii raţiunii? De ce anume depinde această alegere? De hotărârea mea şi de conştientizarea responsabilităţii! Dacă îmi este importantă munca, dacă am pe inimă grija pentru familie, atunci mă voi scula la semnalul deşteptătorului. Dacă însă va conta mai mult comoditatea momentană, atunci nu voi lua în seamă ceasul şi voi dormi mai departe.
Copiii care în zilele normale de şcoală pot fi foarte greu făcuţi să se scoale din pat, sar într-o clipă din culcuş în dimineaţa de Crăciun, când aşteaptă cadouri. Cine se bucură de plecarea într-o excursie, se scoală de asemenea uşor. Cine nu este interesat de un lucru, va reuşi cu greu să facă ceea ce trebuie. Aceste exemple simple ne oferă o lecţie importantă: Cine a învăţat de copil să-şi respecte limitele, să-şi îndeplinească conştiincios îndatoririle şi să fie disciplinat, va putea asculta mai uşor de îndemnurile raţiunii. Cine a fost mereu răsfăţat şi educat în mod umanist, este înclinat să aşeze bunăstarea proprie deasupra responsabilităţilor. Apoi voinţa e determinată şi de temperament şi de propria dispoziţie, însă mai hotărâtor decât educaţia şi înclinaţia cumpăneşte faptul că noi, ca păcătoşi, avem tendinţa naturală de a face mai degrabă răul decât binele, în această privinţă toţi suntem la fel (Romani 3:10-11).
Prin credinţa în Isus Cristos şi o viaţă în puterea şi sub călăuzirea Duhului Sfânt, vom fi eliberaţi de influenţele educaţiei, de mediul din jur şi de înclinaţiile fireşti. Lucrul acesta nu se întâmplă în ritm accelerat, ci în cadrul unui proces de creştere spirituală. Punându-ne în întregime la dispoziţia lui Dumnezeu, nu înseamnă că voinţa noastră nu va fi în mod automat deconectată. Purtăm în permanenţă lupte şi trebuie să ne hotărâm dacă voia noastră se decide pentru dorinţele dictate emoţional sau pentru voia lui Dumnezeu. Lupta cărnii, a firii omeneşti, împotriva duhului este un subiect central al Noului Testament (Epistola către romani). Nu mai sunt eu cel ce trăiesc, ci Cristos este Cel care trăieşte în mine. Aceasta este condiţia ca voia mea să fie în concordanţă cu ţelul lui Dumnezeu.
Pentru cel ce crede că viaţa lui este fără sens, pentru acela este indiferent şi felul în care trăieşte. Conştiinţa unei vieţi împlinite ca sens reprezintă condiţia ca noi să tindem în mod hotărât şi disciplinat, cu puterea Duhului Sfânt, către ţelurile pe care Dumnezeu le are pentru noi.
Când reuşim să ducem la bun sfârşit o însărcinare, vom avea şi mulţumire, însă ţelurile temporare oferă numai o satisfacţie de moment. Ele nu ajung pentru o împlinire de durată. Numai nişte valori veşnice pot conferi însemnătate lucrurilor limitate în timp. O maşină nouă, concedii pe tărâmuri exotice sau alte lucruri asemănătoare pot bucura pentru puţin timp, însă vor păli curând. Tânjirea după mai mult, după nou, îşi face curând simţită prezenţa. Biblia nu neagă că putem găsi o satisfacţie de moment în lucrurile trecătoare.
Moise ne-a dat un alt exemplu. Cum a putut el renunţa la dorinţele proprii, refuzând viaţa uşoară şi plăcută de la curtea lui Faraon, fără să-i pară rău? El dorea mai degrabă să îndure ruşinea şi să fie asuprit împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să simtă pentru un timp plăcerea vieţii păcătoase. A considerat ruşinea lui Cristos ca fiind o bogăţie mai mare decât comorile Egiptului, fiindcă privea la răsplătire (Evrei 11:24-27). Moise avea privirea aţintită către lucrurile invizibile, sesizând deosebirea dintre clipă şi veşnicie. Exact acest lucru ne îndeamnă Biblia şi pe noi să-l facem (2Corinteni 4:18).
Astăzi oamenii sunt interesaţi de cu totul alte lucruri: de distracţii, senzaţii, acţiuni, suspans, plăceri neînfrânate. Cui îi pasă ce va aduce ziua de mâine?
Ceea ce rămâne, ceea ce este important, necesarul, toate acestea sunt jertfite pe altarul clipei.
Acesta este un lucru mărginit şi prostesc.
Cine a înţeles dragostea lui Dumnezeu prin Fiul Său, acela are încredere; el este capabil să-şi subordoneze dorinţele voii lui Dumnezeu. Modelul şi exemplul cel mai minunat de ascultare este Isus Cristos însuşi. El S-a smerit, nu din voia Lui, ci pentru a împlini voia Tatălui Său. Acesta era scopul Său, care I-a determinat viaţa şi hotărârile.
Noi avem nevoie de obiective clar definite. Ele ne motivează să acţionăm într-un mod eficient. Cine ştie încotro vrea să meargă, este mai eficient pe drumul către ţintă. Călătoria devine chiar o aventură, însă porniţi o dată la drum fără să ştiţi unde vreţi să ajungeţi. Este un lucru fără sens, o frustrare fără sfârşit! 

sursa

http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/C...