Îndrăzneşte!

„În noaptea următoare, Domnul S-a arătat lui Pavel şi i-a zis: „Îndrăzneşte, Pavele!" (F. A. 23:11). Era o mângâiere pentru apostolul Pavel că Domnul i S-a arătat, că El ştia unde se găseşte şi cunoştea starea lui. Odată cineva a vizitat pe John Bunyan în închisoare şi i-a zis: „Prietene, Domnul m-a trimis la tine şi te-am căutat în jumătate din închisorile engleze". - „Nu”, a răspuns Bunyan, „aceasta este cu neputinţă. Dacă Domnul te-ar fi trimis la mine, m-ai fi găsit îndată, pentru că El ştie că de ani de zile eu mă găsesc în închisoarea asta!" Domnul n-a pierdut nici una din pietrele Lui scumpe, nici n-a uitat-o. „Doamne, Tu mă vezi", este un cuvânt de mare mângâiere pentru omul a cărei bucurie este Domnul. Slujitorul Lui era în închisoare şi Domnul ştia.
Slujitorii lui Dumnezeu sunt închişi în felurite închisori de necazuri. Poate că tu, cititorule, zaci în închisoarea durerii, legat de mână sau de picior, printr-o nenorocire să o boală; sau eşti în celula îngustă a sărăciei, sau în odaia întunecoasă a părăsirii iubiţilor tăi, sau în închisoarea apăsării sufleteşti. Domnul însă ştie în ce închisoare se află slujitorul Său şi nu-l dă uitării ca să zacă aşa „ca un mort, de care nu-ţi mai aduci aminte".
Domnul stă alături de Pavel în ciuda uşilor şi zăvoarelor. Ca să intre acolo, El nu avea nevoie de învoirea mai-marelui închisorii, nici să tragă zăvorul la o parte. El era acolo ca tovarăş al smeritului Său slujitor. Domnul poate să viziteze pe ai Săi, chiar dacă nimănui nu i se dă voie să-i vadă, fie din pricina bolilor molipsitoare, fie din pricină că bolnavul este în stare de nelinişte. Dacă ajungem într-o astfel de stare, încât nici un prieten nu se mai gândeşte la noi, pentru că nici unul nu a fost încercat în felul acela, Domnul Isus Cristos înţelege încercarea noastră deosebită şi ia şi parte la durerea noastră deosebită.
El poate să ne ajute, căci în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi.
Ba ceva mai mult: Domnul Isus cunoaşte împrejurările noastre mai bine decât le cunoaştem noi înşine şi ne scapă de primejdii necunoscute nouă. Pavel nu ştia în ce primejdie se găsea: el nu ştia că 40 de Iudei se legaseră cu jurământ ca să-l omoare. Dar Acela care era „scutul lui şi răsplata lui cea mare", a auzit jurământul şi a rânduit astfel încât cei setoşi de sânge să fie dezamăgiţi.
Cititorule, Domnul cunoaşte necazul mai înainte de a te fi lovit şi îl preîntâmpină prin iubitoarea Sa purtare de grijă. Mai înainte de a-şi fi încordat Satana arcul, păzitorul oamenilor duce pe ai Săi la loc sigur. Mai înainte de a fi călită arma în foc şi de a fi pusă pe nicovală, El ne îmbracă cu o platoşă de nepătruns, de care se toceşte sabia şi se rupe suliţa. De aceea, cu sfântă îndrăzneală, vom cânta: „Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă" (Psalmul 27:5).

Adăpost în furtună

„Dar când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!" (Matei 14:30).
Pentru slujitorii lui Dumnezeu, timpurile de „afundare" sunt timpuri de rugăciune. Petru uitase să se roage, când pornise la acel drum primejdios; când însă a început să se afunde, primejdia l-a făcut să se roage; strigătul lui după ajutor a venit, este drept, cam târziu, dar nu prea târziu. Ceasurile noastre de dureri trupeşti şi de nevoi sufleteşti ne mână să ne rugăm, tot aşa după cum valurile mării împing la mal sfărâmăturile corăbiei. Vulpea caută adăpost în vizuina ei, pasărea zboară în pădurea ocrotitoare, iar creştinul care trece prin încercări se grăbeşte să se înfăţişeze înaintea scaunului de har, unde găseşte ocrotire, ajutor.
Rugăciunea este portul ceresc în care ne ascundem de furtunile vieţii. Mii de corăbii mânate de furtună au aflat acolo scăpare; deci, când vine furtuna, nu avem altceva mai bun de făcut decât să fugim repede acolo.
Chiar o scurtă rugăciune este destul de lungă. Petru a scos un strigăt numai de trei cuvinte, dar ele şi-au ajuns ţinta, au ajuns la urechea şi la inima Domnului. Nu de lungime, ci de putere este nevoie când ne rugăm. Simţământul nevoii este un învăţător puternic, de la care învăţăm să ne rugăm scurt. Dacă rugăciunile noastre n-ar avea atâtea pene de podoabă în coadă şi dacă, în locul acestor pene, ar avea aripi mai tari, ar fi cu mult mai bine. Mulţimea de cuvinte şi gândirea adâncă sunt ca pleava şi grâul: cu cât este mai multă pleavă, cu atât este mai puţin grâu.
Tocmai nevoia noastră dă Domnului prilejul de a ne veni în ajutor, îndată ce un simţământ puternic de primejdie ne face să scoatem un strigăt, Domnul Cristos ne şi aude; iar ceea ce pătrunde în urechea Lui, pătrunde şi în inima Lui, şi nici chiar mâna Lui nu zăboveşte. Noi abia în clipa din urmă ne îndreptăm spre Domnul, dar mâna Lui repară iute zăbava noastră, prin ajutorul Lui grabnic. Suntem aproape înghiţiţi de apele necazului care mugesc? Să ne ridicăm sufleteşte spre Domnul şi să fim siguri că nu ne va lăsa să pierim. Dacă noi nu putem nimic, Domnul Isus Cristos poate toate. Să ne asigurăm de ajutorul Său puternic şi atunci toate vor merge bine.

Bizuieşte-te pe făgăduinţele lui Dumnezeu
Îndurăm în viaţă temeri şi griji de zece ori mai multe decât este nevoie, pentru că nu ne bizuim mult pe făgăduinţele lui Dumnezeu, sau ne bizuim mult mai puţin decât am putea să ne bizuim. Dacă am trăi mai mult din făgăduinţele lui Dumnezeu şi mai puţin din simţirile noastre omeneşti, toţi am fi mai fericiţi.
Trebuie să punem mâna pe o făgăduinţă şi să zicem: „De această făgăduinţă mă ţin; poate să zică lumea că nu este adevărată, eu mă ţin totuşi de făgăduinţă lui Dumnezeu." Dacă am trăi totdeauna bizuindu-ne pe făgăduinţele Domnului, săgeţile vrăjmaşului n-ar putea să ne atingă niciodată.

„Dumnezeul meu mă va asculta" (Mica 7:7)

Prietenii pot să ajungă să nu mai ţină unul la altul, însă Domnul nu Se întoarce de la sufletul care este al Lui; dimpotrivă, îi ascultă toate dorinţele. Proorocul zice: „Păzeşte-ţi uşa gurii de acea care îţi stă în braţe; vrăjmaşii omului sunt cei din casa lui" (Mica 7:5-6). Acestea sunt stări lipsite de mângâiere; dar chiar dacă ar fi aşa de rău, Cel Mai Bun Prieten rămâne credincios şi putem să-I spunem toată durerea noastră, absolut tot ce avem pe inimă.
Este lucru înţelept să privim spre Domnul şi să nu ne luăm la ceartă cu oamenii. Dacă ai noştri leapădă iubirea noastră, să nădăjduim în Dumnezeul mântuirii noastre, căci El ne ascultă. El ne ascultă cu atât mai sigur, cu cât alţii sunt răi faţă de noi şi ne asupresc, aşa că în curând vom putea să strigăm: „Nu te bucura de mine, vrăjmaşule!"
Pentru că Dumnezeu este Dumnezeul cel viu, El poate să ne asculte; pentru că El este Dumnezeul iubirii, ne va asculta; pentru că este Dumnezeul legământului, a făgăduit să ne asculte. Dacă noi putem să spunem despre El aşa: „Dumnezeul meu", putem să spunem cu deplină siguranţă şi aceasta: „Dumnezeul meu mă va asculta."
Vino deci, inimă însângerată şi spune tot Dumnezeului tău, spune-I Lui durerea ta!
Îmi voi pleca genunchii înaintea Lui şi îmi voi zice în mine însumi astfel: „Dumnezeul meu mă va asculta!"

Tovarăşi de suferinţă
Creştine, durerile tale cele mai adânci le-au mai simţit şi alţii, ba poate aceia au avut de suferit dureri şi mai adânci şi mai amare. Tu zici că te afunzi ca într-o mocirlă fără fund. Alţii s-au afundat şi mai adânc în ea, aşa de adânc încât au putut să spună: „Toate valurile şi talazurile Tale trec peste mine." Suferinţele tale sunt grele, în adevăr, dar nu sunt ceva deosebit; alţii au îndurat aceleaşi suferinţe ca şi tine; şi dacă aceia au trecut prin ele şi au câştigat cununa, şi tu vei trece prin ele şi vei câştiga fericirea.

Când te chinuieşte nesiguranţa
„El nu se teme de veşti rele, ci inima lui este tare, încrezătoare în Domnul" (Psalmul 112:7).

Nesiguranţa este îngrozitoare. Dacă nu avem nici o veste de la cei iubiţi ai noştri, începem să ne îngrijorăm şi ne vine să credem că lipsa de ştiri nu este semn bun. Chiar şi pentru acest fel de suferinţe, credinţa este un leac sigur, Domnul poate să ne liniştească sufletul şi să ne dăruiască o sfântă voioşie, încât orice teamă pentru timpul de acum şi pentru viitor să se ducă.
Trebuie să năzuim cu râvnă după încrederea în Domnul, încredere care ne aduce mângâiere, cum spune psalmistul; să nu credem numai o făgăduinţă sau alta a Domnului, ci să avem o neclintită încredere în Domnul, încrederea că El nu ne va face nici un rău şi nici nu va îngădui ca alţii să ne facă rău. Această încredere statornică să privească atât ce este cunoscut, cât şi ce este necunoscut în viaţa noastră. Aducă-ne ziua de mâine ce va voi, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu şi peste cele necunoscute. Noi suntem hotărâţi să ne încredem în Domnul Dumnezeu, vină peste noi ce-o veni. Şi chiar dacă vin peste noi cele mai rele lucruri, Dumnezeu este mai presus de toate şi mai bun decât toate. De aceea, nu ne vom teme chiar dacă factorul poştal ne va deştepta la miezul nopţii, aducându-ne o telegramă. Domnul trăieşte, de ce să se teamă copiii Lui?

Bucurie în suferinţă

Dacă priveşti înapoi spre vremurile tale de necaz, nu găseşti oare că, în pofida încercărilor, ai avut o neobişnuită pace în inimă şi o adevărată bucurie? Este o dulce bucurie care ne vine prin suferinţă. Vinul amar al durerii lucrează ca o doctorie întăritoare asupra întregii noastre fiinţe. Băutura dulce a propăşirii când ne merge bine, lasă adesea după ea un gust amar; însă băutura amară a necazului, când el este sfinţit, lasă un gust dulce. Este bucurie chiar şi în durere. Din harfa cu coardele rupte se aude adeseori un sunet pe care nu poate să-l scoată nici cea mai răsunătoare trompetă. Cântecul de jale are o melodie duioasă, blândă, pe care nu poate s-o aibă un cântec de bucurie. Oare acest lucru nu se explică prin faptul că, în necaz suntem mai lingă Dumnezeu, mai aproape de El? Bucuriile noastre sunt ca valurile de la mal, care ne aruncă pe uscat; pe când durerile seamănă cu talazul care ne târăşte în marea nesfârşită a Dumnezeirii. Ni s-ar fi sfărâmat corabia şi am fi zăcut morţi pe mal, dacă n-ar fi fost acel talaz care ne-a tras iarăşi spre Tatăl şi Dumnezeul nostru.
Binecuvântat să fie necazul! El ne-a adus la scaunul de har; el a însufleţit rugăciunea noastră, a aprins iubirea noastră, a întărit credinţa noastră; el a adus pe Domnul Cristos cu noi în cuptorul de foc, ca să putem trăi cu Mântuitorul nostru mai bucuroşi ca înainte.

Stele în noaptea necazului
Ziua nu poţi să vezi stelele, afară doar dacă eşti jos de tot într-o groapă întunecoasă. Tot aşa şi cu stelele făgăduinţei: le vezi dacă Dumnezeu te-a coborât adânc în groapa necazului.

Pe partea din dos, partea neagră a suferinţei, luceşte cu atât mai strălucitor piatra preţioasă a harului.
Pe Domnul Isus Cristos poţi să-L cunoşti numai dacă mergi pe urmele Lui. Sărăcia îţi descopere pe Acela care S-a făcut sărac pentru noi; boala, pe Acela care era om al durerii şi obişnuit cu suferinţa; ocara îţi descopere ocara Lui; suferinţa, suferinţa Lui; şi chiar moartea te duce în moartea Lui, pentru ca să poţi învia împreună cu El.

Privirea la Domnul Isus Cristos
Dacă am privi mai mult la Domnul Cristos, nevoile noastre nu ni s-ar părea nici aşa de mari, nici aşa de dureroase. În cea mai întunecoasă noapte a întristării, privirea la Domnul Isus luminează cerul negru. Dacă întunericul ţi se pare aşa de des ca cel din Egipt -”încât să-l poţi apuca cu mâna" - chiar numai o singură privire la Domnul Isus se arată ca un fulger, atât este de luminoasă; numai că nu piere aşa de repede ca fulgerul.
Dacă priveşti numai puţin la Domnul Isus, această privire îţi face uşoară toată osteneala drumului şi îţi luminează calea cea mai întunecoasă, îmbărbătaţi prin glasul Său, întăriţi prin puterea Sa, suntem gata să stăruim ca şi El în lucrare şi în suferinţă până la capăt. O, voi creştini trudiţi şi împovăraţi, priviţi spre El şi veţi fi uşuraţi!

Fără luptă nu este biruinţă
În adâncul necazului învăţăm că harul ne este de ajuns. Pot să se laude în necazuri numai aceia care au învăţat cele mai însemnate lecţii ale credinţei, care au trăit plinătatea fără margini şi biruinţa sigură a harului. Nu ştiu dacă tuturor soldaţilor le place războiul; mulţi, aceasta este sigur, în loc de război, doresc să cucerească ţinuturi inamice, fără să se ciocnească cu inamicul. S-ar putea să auzi pe un ofiţer plângându-se, cum s-a întâmplat: „Nu mă mai avansează! De-ar mai veni un război, ar fi nădejde să fiu avansat." Cine n-a mirosit praful de puşcă, nu capătă decoraţie.
Nu, fraţilor, dacă voim să progresăm - şi dorim lucrul acesta - trebuie să trecem prin încercări. Cine vrea să ajungă marinar, trebuie să plece pe marea întinsă. Trebuie să înaintăm pe apele adânci, trebuie să întâmpinăm furtuni pe covertă, dacă vrem să vedem lucrările Domnului şi minunile Lui în adânc. Trebuie să coborâm în groapa leilor, trebuie să luptăm când cu o ceată de vrăjmaşi, când cu alta, dacă vrem să vedem puterea izbăvitoare a mâinii drepte a lui Dumnezeu. Luptele aduc cu ele experienţă, iar experienţa aduce cu sine creşterea în har, lucru pe care nu-l dobândim pe altă cale.
C.H.Spurgeon