Oameni cu greutate

Soarta omului nu se cunoaşte decât la moarte: viaţa lui este supusă unor necurmate schimbări. Cine umblă cu trăsura poate că va fi pus odată s-o şi curăţe. 

Cei ce taie lemne cu joagărul îşi schimbă locul între ei şi tot aşa: aceluia care este sus, îi vine rândul să se coboare mai jos.

Peste o mie de ani sau poate şi mai curând, vom fi cu toţii cheli şi săraci şi cine ştie ce altceva ni se mai poate întâmpla! Gândul că într-o zi s-ar putea să ne găsim noi înşine sub fereastră, ar trebui să ne facă mai cu băgare de seamă când zvârlim apa murdară pe fereastră. Cu aceeaşi măsură cu care măsurăm, ni se va măsura: de aceea să luăm bine seama cum ne purtăm cu cei nenorociţi.

Nimic nu mă face să-mi fie scârbă de firea omenească aşa ca atunci când văd cum se poartă oamenii cu cel ce a căzut de pe scara norocului. Jos cu el, strigă ei, niciodată n-afost bun de ceva.

Jos cu el printre cei morţi, jos, jos, jos!

Jos cu el printre cei morţi şi lasă-l acolo jos!

Corb la corb nu scoate ochii, însă oamenii se mănâncă unii pe alţii ca nişte canibali şi încă se mai şi laudă cu aşa ceva. În lumea aceasta, sunt mii de oameni gata să se repeadă ca vulturii asupra unui negustor, îndată ce simt că treburile nu-i mai merg bine. Unde este stârvul, acolo se adună şi vulturii. În loc de a-i da puţin ajutor, îl încarcă cu multe răutăţi, strigându-i: Aşa-i trebuie! Pe cel bătut de soartă, îl mai bate şi o lume întreagă. Cum vine peste el o lovitură de sus, bicele oamenilor încep să plesnească.

 Nu-i destul că se îneacă, câinele, mai vin şi alţii să-i toarne găleţi de apă în cap. A căzut copacul şi toţi pun mâna pe topoare. Casa arde, iar vecinii se încălzesc la focul ei. Omului nu-i merge bine şi de aceea şi prietenii îi întorc spatele. S-a poticnit omul şi a căzut în drum, iar ceilalţi trec cu carul peste el. El este în necaz, iar iubirea de sine strigă: Lăsaţi-l acolo jos! Cu atât mai bine: de abia s-a făcut loc pentru cei ce stau în picioare.

Şi ce mişelie este, când cei ce te-au doborât îa pământ îţi mai dau şi cu piciorul, pentru că nu te ridici. Nu e de loc plăcut să auzi că ai fost un mare nătărău, fiindcă s-ar fi găsit cel puţin cincizeci de chipuri să ieşi din greutăţi, dar n-ai fost în stare să le vezi. Jocul nu trebuia pierdut: chiar şi un prost vede ce prostie ai făcut. Ar trebui să închidă uşa grajdului şi aceasta o vede oricine, dar nimeni nu se oferă să cumpere păgubaşului un alt cal. Rău a făcut că s-a dus aşa departe pe gheaţă! Foarte drept, însă cu atâta nu l-ai scăpat de la înec. Când haina ţi-e roasă, nu e greu să-i facă cineva o gaură. Un sfat bun este o slabă hrană pentru o familie sărmană.

Împrumută-mi întâi o bucată de sfoară, ca să-mi leg hăţurile şi acasă poţi să mă cerţi că hamurile îmi sunt vechi. Dă calului bătrân puţin ovăz şi pe urmă poţi să-i ceri să-şi iuţească paşii. Este bine că simţi împreună cu mine, dar să simtă şi punga ta, altfel nu dau un ban pe toată simpatia ta. Mulţi oameni, care coboară dealul, dau de câte un Iuda înainte de a fi ajuns în vale. Aceia cărora le-ai venit în ajutor în zile bune, uită de datoria lor, sau îţi răsplătesc cu nerecunoştinţa. Lăstarul tânăr fură puterea tulpinei bătrâne. Mânzul suge laptele mamei lui şi apoi îi dă cu piciorul. Merge vorba din bătrâni: Pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti şi vorba aceasta se adevereşte de multe ori. Câinele dă din coadă până ce capătă osul şi apoi mârâie şi muşcă pe cel ce i l-a dat. Pâinea mâncată este uitată, iar mâna, care a dat-o, este dispreţuită. Lumânarea luminează pe alţii, dar pe ea însăşi se consumă. De multe ori, nimic nu se uită aşa de uşor ca binele făcut cuiva. Legea, după care se conduce lumea, este ca fiecare să caute folosul său şi cu toţii ştim cine primeşte locul cel mai de pe urmă. Vulpea îşi asigură pielea ei şi nici prin gând nu-i trece să-şi pună coada în joc pentru un prieten care i-a făcut bine.

O inimă aleasă ia totdeauna partea celui slab, dar astfel de inimi nu se întâlnesc pe toate cărările, căci ele sunt rare ca vulturii. Coţofene, ulii, ereţi, găseşti cât pofteşti, dar soiul ales de vultur nu-l întâlneşti odată într-o viaţă de om. Ţi s-a întâmplat vreodată să auzi corbii bocind o oaie moartă înainte de a o mânca? Aceasta se potriveşte de minune cu strigătul vecinilor: Ce nenorocire! Vai! Vai! şi pe urmă se repede fiecare căutând să ia o parte din pradă. Cei mai mulţi oameni sunt gata să ajute pe cei ce n-au nevoie de ajutor şi orice trecător mai aruncă o piatră acolo unde este o grămadă, căci toţi bucătarii se pricep să frigă porcul gras, dar pe cel slab îl lasă să se ardă.

 Când toate îţi merg bine, toţi sunt gata să te ajute. Cât timp ai belşug pe masă, prietenii se îmbulzesc în casă. Linguşitorii însă nu se abat şi pe la bordeie şi unui trandafir pălit, nimeni nu-i face curte. Toţi vecinii sunt veri cu cel bogat, dar pe sărac nici fratele lui nu-l mai cunoaşte. Câtă vreme mai ai o oaie şi un miel, fiecare îţi spune: Bine-ai venit, Stane! Şoapta moşierului se aude de departe, dar strigătul văduvei numită Nevoia nu se aude prin gardul de zăbrele al parcului, oricât de tare ar striga ea. Oamenii toarnă cu bucurie apă într-un butoi plin şi dau mese celor ce nu sunt flămânzi, fiindcă aşteaptă să li se facă şi lor la fel, dacă nu şi mai mult. Dacă ai o gâscă, mai capeţi şi pe a doua. Dacă ai un cal al tău, uşor poţi să împrumuţi încă unul. Când hambarul îi este plin cu grâu, poţi să-i dai cu împrumut orz, dar cine împrumută sau dă cui n-are? Cine în adevăr, afară doar de vreun suflet de modă veche, unul care crede în Biblie şi iubeşte pe Domnul său şi de aceea dă fără să mai nădăjduiască nimic înapoi.

Am luat seama că unii boiernaşi se arată prietenoşi cu negustorul care a început să cadă, fiindcă tot mai găsesc ceva de ros de pe oasele lui. Avocatul şi cămătarul acoperă pe bietul om cu aripile lor, ca apoi să-l ciupească cu ciocurile până nu mai rămâne nimic de el. Când aceşti oameni se arată politicoşi şi plini de atenţie, cei sărmani ar face bine să fie cu ochii în patru. Nu era semn bun când, intrând în coteţ, vulpea zicea: Bună dimineaţa la toţi, prea scumpii mei prieteni!

Cei ce se găsesc în strâmtorări nu trebuie însă să-şi piardă nădejdea, pentru că Dumnezeu este viu încă şi El este prietenul celor fără prieteni. Şi, dacă nici o mână nu se întinde spre cel căzut, mâna Domnului va aduce negreşit scăpare celor ce se încred în El. Omul drept poate să fie băgat în foc, dar nu arde.

Nădejdea lui poate să fie amânată, dar nu înecată. El prinde curaj, înfruntă cu bărbăţie dealul ce se ridică înaintea lui ca un zid şi trece peste drumul pe care alţii cad şi mor. Câtă vreme este viaţă, este şi nădejde. De aceea, prietene, dacă ai fost trântit de pe spinarea belşugului, nu rămânea în şanţ. Ion zice: Nu rămânea în mocirlă, ci scoală-te iarăşi şi încearcă din nou. Iona, după ce s-a cufundat până în adâncul mării, a ajuns iarăşi la mal, folosindu-se de călătoria lui.

Să nu uităm niciodată că tocmai când este omul în greutăţi are prilejul măreţ de a se încrede în Dumnezeu. Credinţa înşelătoare nu pluteşte decât în apă lină, pe când credinţa adevărată, ca şi o barcă de salvare, pluteşte hotărâtă şi în mijlocul furtunii. Dacă religia noastră nu ne sprijineşte în vremea încercării, de ce folos ne este? Dacă nu ne putem încrede în Dumnezeu când împrejurările par potrivnice, atunci nu credem deloc în El. Numai într-un hoţ nu ne încredem decât atâta vreme cât îl avem sub ochi, dar vom îndrăzni să ne purtăm cu Dumnezeu la fel? Nu, nu. Domnul este bun, El Se va arăta iarăşi celor ce-I slujesc şi vom lăuda Numele Lui.

C.H.Sporgeon