Zdrobirea eu-lui

Ce este oare o trezire? Este viaţa Domnului Isus răspândită în inimile oamenilor. Cristos e totdeauna învingătorul. În ceruri răsună neîncetat cântări de laudă pentru biruinţa Sa. Şi, oricât de mari ar fi slăbiciunea, scăderile şi înfrângerile noastre, El nu e niciodată învins. Puterea Sa este nelimitată. Tot ce avem noi de făcut, la rândul nostru, este să punem la punct relaţiile noastre cu El, pentru ca puterea Sa să se poată arăta în viaţa noastră, în slujba noastră. Astfel, viaţa Sa biruitoare ne va umple inimile şi vieţile noastre, revărsându-se şi asupra altora. Iată ce este, de fapt, trezirea.
Totuşi, dacă vrem să cunoaştem aceste raporturi juste cu El, trebuie ca, mai întâi, propria noastră voinţă să f ie zdrobită şi supusă voinţei Sale. Începutul trezirii noastre este, în felul acesta, zdrobirea noastră. Aceasta este, desigur, o cale dureroasă, umilitoare, dar ea este singura cale. „Nu eu, ci Cristos" (Galateni 2:20). Domnul Isus nu va putea trăi în noi pe deplin, nu Se va putea descoperi în noi atâta timp cât „eul" nostru orgolios nu este zdrobit. Aceasta înseamnă de fapt, că acest „eu" al nostru atât de dur şi de nevindecat, care se îndreptăţeşte mereu, care totdeauna se apără pe el şi drepturile sale, care caută totdeauna propria sa slavă, — să se supună în sfârşit voinţei lui Dumnezeu, recunoscându-şi greşelile şi păcatele sale, renunţând la propria sa voinţă, la drepturile sale, la propria sa glorie, pentru ca Isus să-l posede şi să ajungă a fi El, totul, în el. Cu alte cuvinte, a fi zdrobit înseamnă a muri pentru tine însuţi în toate privinţele.
Dacă privim în mod cinstit la viaţa noastră de creştini, vom vedea cât de mult loc ocupă acest „eu" în noi. Atât de adesea este „eul" nostru acela care „se străduieşte" sa trăiască această viaţă de creştin, (însăşi termenul „străduinţă" arată că, la baza acestei străduinţe stă „eul"!) Atât de adesea este el acela care voieşte să-I slujească lui Cristos; şi tot el e acela care se mânie, împins de invidie, de pizmă, de spirit de critică, sau de îngrijorare; tot el e acela care se arată aspru şi neîngăduitor cu alţii, timid, mulţumit de el însuşi, ursuz... Da, cu adevărat că avem nevoie să fim zdrobiţi.
Dumnezeu nu va lucra în noi atâta vreme cât eul nostru ocupă locul de comandant. Căci toate roadele Duhului Sfânt enumerate în Epistola către Galateni (cap. 5. 22) şi cu care Dumnezeu voieşte să ne umple, sunt protivnice duhului dur şi nesupus care locuieşte în noi, şi ele nu se pot manifesta decât numai după ce acest duh este crucificat.
Zdrobirea este, totodată, lucrarea lui Dumnezeu şi a noastră. Dumnezeu exercită o presiune asupra noastră; dar, depinde de noi dacă o acceptăm, sau o respingem. Dacă, în căutarea noastră de părtăşie cu Dumnezeu, suntem cu adevărat gata a ne lăsa convinşi prin lumina Sa, atunci El va demasca negreşit în noi eul dur şi orgolios, care ne face să suferim atât, şi să cauzăm suferinţe şi celor din jurul nostru. Atunci, la presiunea Duhului Său asupra noastră, vom putea să alegem una din două: sau, să ne înţepenim grumazul, refuzând a ne pocăi, sau să ne înclinăm şi să spunem: „Da, Doamne!"
Zdrobirea zilnică înseamnă a accepta cu umilinţă tot ceea ce Dumnezeu voieşte să ne convingă. Aceasta va putea să ne coste scump, dacă socotim toate drepturile şi interesele egoiste la care va trebui să renunţăm, la toate mărturisirile, restituirile pe care le vom avea de făcut...
Această zdrobire se poate produce în noi numai la Cruce. Căci acolo Isus a primit să fie zdrobit, de bună voie pentru noi, iar noi la rândul nostru nu avem nici un motiv să nu acceptăm a fi zdrobiţi. Isus, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi, luând chip de rob, rob al lui Dumnezeu şi al oamenilor. Îl vedem renunţând de bună voie la drepturile Sale, la a avea un cămin sau vreun alt bun pământesc, gata a Se lăsa insultat fără a riposta, a Se lăsa chinuit fără a Se apăra. Şi, pe deasupra tuturora, îl vedem zdrobit pe când urca umil spre Calvar, unde S-a făcut Ţapul nostru Ispăşitor, purtând păcatele noastre în trupul Său, pe lemn.
„Sunt un vierme şi nu un om" — spune El într-un psalm profetic (Psalm 22:6). Cei care au trăit în ţările tropicale, ştiu care e deosebirea dintre reacţia unui vierme atunci când este atacat şi cea a unui şarpe; acesta din urmă, se ridică, şuieră, şi contra-atacă. Aceasta e imaginea eu-lui. Viermele însă, nu opune nici o rezistenţă; poţi face cu el ce vrei, să-l împingi cu piciorul, sau chiar să-l zdrobeşti. El nu se va opune. Aceasta este imaginea adevăratei zdrobiri. Aceasta a primit Isus de bună voie, a deveni pentru noi: „un vierme şi nu un om." El a făcut-o ştiind că din pricina păcatului, noi am pierdut orice drept, şi că merităm, astfel, iadul. Acum El ne învaţă să ne luăm adevăratul nostru loc, adică, să devenim şi noi „viermi" pentru El şi alături de El. Întreaga Sa predică de pe munte, cu învăţăturile ei despre blândeţe, despre nerăzbunare, de a iubi pe vrăjmaşii noştri cu o iubire dezinteresată, toate acestea ne învaţă care este poziţia noastră adevărată. Numai viziunea dragostei care a primit să fie zdrobită în locul nostru, poate să ne ducă la aceasta. În privinţa aceasta, cât de mult ne vorbeşte la inimă minunata poezie:
„Vino, o, Isuse, şi zdrobeşte-mă!
Să-mi plec capul şi să mor,
Precum Tu, pe Golgota,
Ţi-ai plecat capul fi ai murit,
Pentru mine!"
Totuşi, nu vom putea muri faţă de noi înşine o singură dată pentru totdeauna. Căci „zdrobirea" iniţială a eu-lui nostru va fi urmată în mod neîncetat, de noi zdrobiri. Numai astfel va putea Domnul Isus să Se manifeste în noi, în mod constant (2 Corinteni 4:10). În timpul zilei, alegerea aceasta ni se va prezenta în zeci de feluri. Aceasta va însemna: renunţare la planurile noastre, la plăcerile noastre, ba chiar la libera folosire a timpului şi a banilor noştri. Vom căuta atunci necontenit, nu binele nostru, ci al celor din jurul nostru. Căci ceea ce dăruim fraţilor noştri e criteriul cel mai sigur a ceea ce suntem gata să dăruim lui Dumnezeu. Fiecare umilinţă, fiecare jignire pe care suntem chemaţi s-o îndurăm, este mijlocul de care Dumnezeu voieşte să se servească pentru a ne zdrobi, pentru a putea săpa tot mai adânc „canalul" prin care să se poată scurge viaţa lui Cristos în noi. De fapt, singura viaţă care poate plăcea lui Dumnezeu şi care poate aduce totdeauna biruinţa, este viaţa Sa, niciodată a noastră, oricâte ar fi străduinţele noastre. Întrucât viaţa noastră, adică, a eu-lui nostru, este în complectă opoziţie celei a lui Cristos, nu vom putea fi umpluţi cu viaţa Sa decât în măsura în care acceptăm neîncetat ca viaţa noastră să se anihileze, „să moară". Dar aceasta depinde numai de alegerea noastră.