Cupa care se revarsă

Cu toate acestea, zdrobirea nu este decât începutul trezirii. Trezirea însăşi înseamnă de fapt, a fi umplut cu Duhul Sfânt până la revărsare, este a duce o viaţă biruitoare.
Dacă am fi întrebaţi acum: „Sunteţi voi umpluţi cu Duhul Sfânt?" — ce am răspunde? Trezirea este să poţi răspunde „da" la această întrebare la orice oră din zi. A afirma acest lucru nu este mândrie sau orgoliu, aceasta este în întregime lucrarea lui Dumnezeu şi nu a noastră. Ea este pur Har. Tot ceea ce avem noi de făcut este să aducem lui Dumnezeu o inimă frântă, pentru ca El să o poată umplea şi menţine în plinătate. Murray spunea: „După cum apa, în drumul ei, umple locurile cele mai joase, văile, tot aşa Dumnezeu ne poate umple cu slava şi puterea Sa numai atunci când ne găseşte umili, goliţi de noi înşine." Un tablou foarte sugestiv e acela al cupei (reprezentând inima noastră), pe care noi o ţinem îndreptată spre Isus, pentru ca El s-o umple cu Apa Vie. Isus e arătat ţinând în mână un ulcior de aur. Când trece pe lângă noi, El priveşte la cupa noastră. Dacă ea e curată şi golită, atunci o umple până la revărsare, întrucât El trece mereu, cupa noastră poate fi totdeauna în această stare de plinătate. Aceasta este ceea ce spune psalmistul (Psalm 23): „Paharul meu este plin de dă peste el."
Trezirea vine atunci când tu şi cu mine ne lăsăm umpluţi până la revărsare cu această Apă Vie, care se va revărsa şi asupra altora, şi ne va umplea inima cu o pace desăvârşită şi constantă.
Nouă ni se pare, câteodată, că a accepta ca eul nostru să moară, înseamnă a deveni nefericiţi. Dimpotrivă! Refuzând ca eul nostru să moară, devenim nefericiţi. Cu cât vom accepta să murim de bună voie cu Cristos, cu atât vom cunoaşte viaţa şi puterea învierii Sale şi cu atât pacea şi bucuria noastră vor creşte. Viaţa Sa în noi se va revărsa şi asupra aproapelui nostru. Un dor fierbinte de a vedea cum sufletele pierdute vin la Cristos, o dorinţă arzătoare de a vedea cum fraţii şi surorile noastre primesc şi ei o binecuvântare cât mai deplină, ne vor mistui...

Sub sânge
Un singur lucru împiedică pe Domnul Isus să umple cupa noastră în clipa când trece pe lângă noi: păcatul, sub o formă sau alta. Isus nu umple niciodată o cupă necurăţită şi negolită. Tot ceea ce vine de la firea mea, oricât de neînsemnat ar părea, este păcat. Mila de sine în încercări şi greutăţi, căutarea propriilor interese, (fie în afaceri, fie chiar în slujirea lui Dumnezeu!), risipirea timpului liber într-un mod deşert, sensibilitatea, susceptibilitatea, ura, apărarea drepturilor proprii, justificarea sau îndreptăţirea de sine când suntem acuzaţi sau ofensaţi, egocentrismul, retragerea în noi înşine, îngrijorările, temerile de tot felul, etc., toate acestea sunt fapte ale eu-lui, ale firii noastre vechi, şi ele întinează cupa noastră.
(Unii creştini se întreabă dacă este just să numeşti păcate, lucruri ca: dorinţa de-a place, retragerea în tine însuţi, teama, etc. „Numiţi-le, mai degrabă, slăbiciuni, căci a le numi ‚păcate’ pe acestea, ar însemna să te bagi singur sub un jug!” — ni se reproşează adesea. Totuşi, adevărul este de partea contrarie! Căci, dacă aceste lucruri nu sunt păcate, atunci va trebui să le purtăm toata viaţa noastră, fără a putea fi dezrobiţi de ele. Dar, dacă ele sunt în adevăr păcate, atunci există un izvor care ne poate curaţi de ele în clipa când, recunoscându-le ca atare, le punem sub sângele lui Isus. Căci cu adevărat sunt păcate acestea, fiindcă ele provin din necredinţă, sau dintr-o formă sau alta a mândriei. Ele au împiedicat de atâtea ori pe Domnul să lucreze în noi; şi, drept consecinţă, am ajuns apoi, cu timpul, să fim separaţi, izolaţi de prezenţa Lui.)
Dar, Domnul fie lăudat! Toate aceste păcate se aflau în cupa pe care El, în Ghetsimani, deşi a ezitat pentru o clipă a o goli, o sorbi totuşi până la fund, pentru noi. Dacă îl vom lăsa să ne descopere conţinutul cupei noastre şi I-o vom preda Lui, El o va curaţi negreşit cu sângele Său preţios, care şi astăzi curge încă pentru păcat. Nu este vorba aici numai de curăţirea păcatului, ci şi a întinăciunii cugetului, pe care păcatul o aduce după sine. Da, toate acestea El le va curaţi în aşa fel, încât nu va mai rămânea nici o urmă în noi! Curăţind astfel cupa noastră, El o va umplea cu Duhul Sfânt. Astfel vom putea experimenta în fiecare zi din nou puterea acestui sânge preţios.
Să presupunem că, după ce am lăsat pe Domnul să curăţească şi să umple cupa noastră, cedăm deodată vreunei impulsiuni, unui gând rău de invidie, sau de mânie. Ce se va întâmpla atunci? Cupa noastră, din nou întinată astfel, încetează îndată a se mai revărsa. Şi, dacă vom rămâne aşa cum suntem, biruiţi de păcat şi trântiţi jos, ea nu se va mai revărsa în continuare...
Pentru a cunoaşte o trezire permanentă, trebuie să ne deprindem a păstra cupa noastră curată. Voia lui Dumnezeu nu este nicidecum ca o trezire în vreun loc să înceteze după un anumit timp, fiind cunoscută de aici înainte sub numele de „trezirea din cutare sau cutare loc, din anul cutare sau cutare"! Dacă însă aşa e, — din nefericire, în zilele noastre, printre creştini — atunci aceasta e numai datorită păcatului, sau păcatelor, pe care diavolul are grijă să le toarne în cupa noastră. Revenind însă imediat din nou la Calvar, şi experimentând din nou clipă de clipă, puterea curăţitoare a sângelui lui Isus care poate curaţi păcatul îndată ce el apare, vom învăţa atunci taina sfinţeniei şi a plinătăţii, a unei cupe neîncetat curăţită şi mereu plină până la revărsare.
De îndată ce aţi constatat că o rădăcină de invidie, de pizmă, de mânie sau orice alt păcat s-a strecurat în inima voastră, faceţi imediat lucrul acesta: predaţi-l îndată lui Isus, cerându-I să-l şteargă cu sângele Său. Veţi constata atunci, că reacţia voastră firească va dispare, şi pacea va reveni în inima voastră; da, cupa va începe să se reverse din nou. Cu cât veţi urmări mai mult această curăţire, cu atât veţi vedea mai puţin în voi reacţia eu-lui vostru.
Dar curăţirea aceasta nu este posibilă decât numai dacă lăsăm pe Dumnezeu să ne „zdrobească" asupra punctului în chestiune. Spre exemplu, să presupunem că caracterul cuiva ne revoltă. Nu va fi atunci de ajuns să aducem la Cruce mânia noastră împotriva acelui om; ci va fi nevoie ca, mai întâi, să fim zdrobiţi şi să cedăm pe toată linia, acceptând felul de a fi al aceluia ca fiind voia lui Dumnezeu pentru noi. Numai atunci vom putea aduce la Isus reacţia noastră egoistă, căci numai atunci sângele Său ne va curaţi de acest păcat. Odată curăţiţi de un păcat, să nu continuăm a ne mai plânge, să ne ferim a mai fi preocupaţi de propria noastră persoană. Să privim mai degrabă la Salvatorul nostru cel biruitor, binecuvântându-L pentru faptul că biruinţa Sa poate fi totdeauna şi a noastră.
Există în Cuvântul lui Dumnezeu, o călăuză absolut sigură, o „busolă" după care putem îndrepta cu precizie umbletul nostru cu Isus, şi a semnala în noi imediat apariţia păcatului. Aceasta este cuprinsă în Epistola către Coloseni 3:15: „Pacea lui Dumnezeu să domnească în inimile voastre." Tot ceea ce tulbură pacea lui Dumnezeu din noi, este păcat, chiar dacă acesta ni se pare neînsemnat. Căci această pace trebuie să „domnească" în inimile noastre. Iar, după o traducere mai veche, ea trebuie să „arbitreze" în noi. Aţi observat vreodată pe arbitru la un meci de fotbal? În clipa când el fluieră, jocul trebuie să se oprească; a fost comisă pe undeva, o greşeală. Tot aşa, atunci când ne pierdem pacea din inimă, este pentru că „arbitrul" lui Dumnezeu a semnalat o greşeală! Să ne oprim atunci pe loc, cerând lui Dumnezeu să ne arate ce anume nu merge. Să-I mărturisim Lui păcatul pe care El ni-l va arăta ca fiind cauza pentru care ne-am pierdut pacea, iar sângele lui Isus ne va reda atunci iar pacea de mai înainte, şi ne vom putea relua din nou drumul cu o cupă care se revarsă.
Dacă totuşi, Dumnezeu nu ne-a redat încă pacea după toate acestea, e semn sigur că nu suntem încă zdrobiţi în mod real în punctul acela. Poate va fi nevoie atunci să cerem iertare vreunui om, sau lui Dumnezeu. Sau, poate, continuăm să credem că celălalt e de vină, iar nu noi! S-o ştim bine: dacă noi suntem aceia care ne-am pierdut pacea, aceasta e de ajuns pentru a ne indica clar cine este vinovatul... Căci păcatul altuia nu ne poate răpi pacea noastră! Dumnezeu voieşte să ne arate vinovăţia reacţiei noastre. Numai atunci când ne vom lăsa zdrobiţi de El în acel punct, pacea Sa ne va fi redată, ea va începe din nou să „domnească" în inimile noastre.
Ce lucru simplu, şi totuşi profund este a fi sub controlul păcii lui Dumnezeu, care nu este altceva decât însuşi Duhul Sfânt! Acest fel al nostru egoist de a fi, care altădată nu ne tulbura, ne este de acum înainte dezvăluit ca păcat, şi nu vom mai putea continua să rămânem în el fără ca „arbitrul" nostru să nu dea alarma. Dacă suntem gata a ne lăsa conduşi de această „busolă" — pacea lui Dumnezeu, atunci supărarea, autoritarismul, neglijenţa până în cele mai mici amănunte, ne vor fi descoperite ca păcate. Vom trebui atunci ca, de multe ori pe zi, şi uneori chiar pentru cele mai mici lucruri, să recurgem la sângele lui Isus. Vom recunoaşte atunci mai bine ca oricând calea frângerii, în cursul căreia Isus Se va putea manifesta în noi, în tot harul Său minunat.
Mulţi creştini neglijează atât de adesea avertismentele „arbitrului" lor încât ajung, cu timpul, nici să nu le mai audă! Urmează zile care se scurg fără a găsi prilejul de a fi zdrobiţi, ba chiar fără a mai simţi nevoia de a fi curăţiţi!
Starea aceasta este, în general, mult mai gravă decât cei mai mulţi dintre noi o credem! E nevoie să dorim cu ardoare regăsirea comuniunii cu Dumnezeu, înainte de a striga la El ca să ne arate din nou în care punct anume avem trebuinţă de curăţirea sângelui lui Isus. La început, El ne va arăta, poate, numai un singur lucru, dar ascultarea şi zdrobirea pe care o vom dovedi în punctul acela vor constitui primul pas spre trezire pentru noi.

de Roy şi Revel Hession 

Drumul Calvarului (Roy şi Revel Hession)