Trei timpuri ale mântuiri

Potrivit mesajului Bibliei, fiecare fiinţă umană vine pe lume cu înclinaţie de a merge pe un drum greşit. Asta nu înseamnă că un copil se naşte cu setea de a jefui o bancă, dar toţi suntem predispuşi să facem rău. Cei mai mulţi dintre noi subestimează înclinaţia către păcat a inimii umane – măsura mândriei, încăpăţânarea minţii, lipsa dragostei curate faţă de ceilalţi şi neîncrederea în Dumnezeu când ajungem în situaţii grele în viaţă. Toţi avem nevoie de mântuire, de eliberare de vina şi puterea păcatului.
Cea mai mare minune din Biblie nu este trecerea Mării Roşii sau învierea lui Lazăr din morţi, ci convertirea unei persoane prin puterea lui Dumnezeu, astfel încât acea persoană să devină o făptură nouă în Isus Hristos.
Mântuirea înseamnă eliberare din strânsoarea păcatului. În Vechiul Testament, uneori, cuvântul mântuire se referă la izbăvirea dintr-o primejdie (Ieremia 15:20). Uneori este folosit pentru a descrie eliberarea celui slab de sub puterea asupritorului (Psalm  35:9-10). Alteori, cuvântul este folosit cu referire la o izbăvire naţională de sub ameninţare militară (Exod 14:13). Dar cuvântul mântuire îşi găseşte înţelesul cel mai profund în domeniul spiritual. Ideea că fiecare fiinţă umană are nevoie de mântuire este una dintre cele mai specifice învăţături ale Bibliei.
Există în Scripturi alţi termeni asociaţi cu conceptul de mântuire. Naşterea din nou se referă la a fi viu în Hristos (Ioan 3:3). Răscumpărarea se referă la semnificaţia mântuirii - un preţ plătit pentru ca o persoană să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu. Împăcarea indică o schimbare în relaţia cu Dumnezeu. Jertfa anulează mânia lui Dumnezeu. Toţi termenii aceştia sunt folosiţi pentru conceptul mai larg de mântuire.
Mântuirea este procesul complet prin care Dumnezeu dezleagă fiinţele umane păcătoase din legăturile păcatului şi le transformă complet din interior în afară. Mântuirea are loc în trei timpuri: trecut, prezent şi viitor. Oamenii care Îl acceptă pe Isus Hristos prin credinţă, se pocăiesc de păcatele lor şi încheie un legământ de ascultare faţă de Isus Hristos prin botezul creştin, pot să spună împreună cu ceilalţi credincioşi:
„Am fost mântuiţi de pedeapsa păcatului (acţiune numită justificare); suntem mântuiţi de puterea păcatului (acţiune numită sfinţire); vom fi mântuiţi de prezenţa păcatului (acţiune numită proslăvire)”.
Justificarea înseamnă că am fost primiţi de Dumnezeu pe baza neprihănirii perfecte a lui Hristos. Sfinţirea este trăirea unei vieţi curate în fiecare zi a existenţei noastre. Proslăvirea înseamnă perfecţiunea pe care o vom atinge în împărăţia ce va veni. Justificarea se referă la „îndepărtarea vinei”. Sfinţire înseamnă „să fii pus deoparte prin sfinţenie”. Proslăvirea sugerează „recolta finală”.


1. JUSTIFICAREA (ÎNDEPĂRTAREA VINEI)
A justifica înseamnă „a declara neprihănit” sau „a pune pe cineva într-o relaţie corectă”. Justificarea este acţiunea lui Dumnezeu prin care cei ce îşi pun credinţa în Hristos sunt declaraţi neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu şi sunt eliberaţi de vina şi pedeapsa pentru păcat. Romani 5:1 spune: „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”.
Există trei elemente ale justificării:
1. Iertarea de păcate. Fapte 13: 38-39a spune:  „...în El (Isus) vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede, este iertat prin El”.
2. Îndepărtarea vinei. Romani 8:1a spune: „acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus”. (Asta înseamnă - pentru cei care sunt justificaţi).
3. Atribuirea neprihănirii. În Romani 4:6, David descrie cât de fericiţi sunt cei pe care Dumnezeu „fără fapte, îi socoteşte neprihăniţi”. Romani 4:5 arată limpede că este vorba de o persoană justificată prin credinţă.
Cei care sunt justificaţi nu sunt doar iertaţi, ci sunt declaraţi nevinovaţi şi sunt achitaţi. Păcatele lor trecute sunt şterse şi sunt socotiţi ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată.
Există mai mulţi factori legaţi de justificare:
1. Sursa justificării este harul lui Dumnezeu. Romani 3:24 explică: „şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”.
2. Terenul justificării este sângele lui Isus Hristos. Romani 5:9 spune: „deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu”.
3. Condiţia justificării este credinţa în Hristos. Galateni 2:16a arată:  „totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos...”
4. Dovada justificării o reprezintă faptele bune. Efeseni 2:10 susţine: „căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”
Justificarea este rezultatul harului lui Dumnezeu trimis la noi. Justificarea nu este rezultatul faptelor pe care le facem noi. Totuşi, unii oameni izolează acest adevăr, îl împing la limită şi nu înţeleg să-l lege de alte adevăruri înrudite cu conceptul de mântuire.
A.W.Tozer spune: „Pentru a scăpa de eroarea mântuirii prin fapte, unii au căzut în eroarea de a proclama o mântuire fără ascultare”.
Există o diferenţă între „fapte bune” şi „ascultare”. Faptele bune sunt fapte de dragoste, care izvorăsc dintr-o atitudine corectă faţă de Dumnezeu. Faptele bune vorbesc de slujire. Ascultarea este actul de a împlini cu onestitate instrucţiunile pe care ţi le dă cineva. Ascultare înseamnă „încuviinţare”. Justificarea se face prin harul care vine prin credinţă, iar Biblia nu recunoaşte decât acea credinţă care duce la ascultare. În Evrei 5:9 este scris: „şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice”. Cel care spune că este mântuit, dar nu este interesat să asculte, ar trebui să se uite mai bine în Noul Testament.
Ascultarea este una dintre principalele teme biblice. În Ioan 14:21a, Isus spune: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte”. Credinţa mântuitoare implică mai mult decât încrederea în meritele lucrării de ispăşire a lui Hristos pe cruce, ea implică angajamentul de a-ţi organiza viaţa zilnică în acord cu Scripturile. Biblia devine manualul nostru de trăire zilnică. Practicile şi atitudinile lumii trebuie să aibă puţină influenţă asupra deciziilor noastre curente.


2. SANCTIFICAREA (PUNEREA DEOPARTE PENTRU SFINŢENIE)
A sanctifica înseamnă „a pune deoparte” sau „a declara pe cineva sfânt pentru serviciul lui Dumnezeu”. Sanctificarea este procesul prin care credinciosul este din ce în ce mai separat de păcat şi devine din ce în ce mai dedicat standardului de neprihănire al lui Dumnezeu. Tit 2:14 lămureşte: „El s-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune”.
Există trei aspecte ale sanctificării:
1. Sanctificarea instantanee este poziţia pe care o primesc oamenii înaintea lui Dumnezeu în momentul când Îl acceptă pe Isus Hristos prin credinţă. Citim în 2 Tesaloniceni 2:15b că „Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea duhului şi credinţa adevărului”. Iar din 1 Corinteni 6:11 aflăm că: „Aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în numele Domnului Isus Hristos, şi prin duhul Dumnezeului nostru”. Creştinii din Corint trăiseră o viaţă lipsită de evlavie, păgână, dar acum ei erau făpturi noi în Hristos.
2. Sanctificarea progresivă este procesul de creştere în sfinţenie; este ceea ce ne îndreaptă din ce în ce mai sus şi ne eliberează din ce în ce mai mult de puterea păcatului. O asemenea sanctificare presupune umblarea pe cărările neprihănirii, alegerea celei mai  bune căi şi căutarea gândurilor lui Hristos. Ni se spune în 2 Petru 3:18a: „Să creştem în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”. Lucrul acesta se întâmplă atunci când citim cu devotament Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, folosim instrumentele pe care le oferă studiul  biblic şi exersăm în rugăciune, meditaţie şi participarea la slujbele din casa lui Dumnezeu. Există şi un îndemn în 2 Corinteni 7:1b care spune: „să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frică de Dumnezeu”. Apostolul Pavel vorbeşte de accentul pe care trebuie să-l punem pe ţinta reprezentată de premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu (Filipeni 3:13-14). Noul Testament nu sugerează vreo scurtătură pentru a ajunge la sanctificare. Ne încurajează numai, în mod simplu, să ne dedicăm demodatului şi onoratului timp de citire a Bibliei, de  meditaţie, de rugăciune, de închinare şi de autodisciplinare.
3. Sanctificarea finală este starea din urmă, care va fi atinsă numai când vom fi în totalitate şi pe deplin puşi deoparte pentru Dumnezeu în cer.
4. Dorinţa autorului cărţii 1 Tesaloniceni este exprimată în capitolul 5:23 după cum urmează: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru, şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos”. Şi în 1 Ioan 3:2b citim: „şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este”.
Sanctificarea instantanee are de-a face cu poziţia noastră.
Sanctificarea progresivă are de-a face cu creşterea noastră spirituală.
Sanctificarea finală are de-a face cu starea noastră veşnică.
De obicei, când vorbim despre sanctificare, ne referim la acţiunea progresivă care continuă în vieţile noastre pământeşti. Pe de o parte, sanctificarea este lucrarea lui Dumnezeu: suntem sanctificaţi de Dumnezeu Tatăl (Iuda 1:1), suntem sanctificaţi de Dumnezeu Fiul (Evrei 2:9-11) şi suntem sanctificaţi de Dumnezeu Duhul Sfânt (1 Petru 1:2). Apostolul Pavel s-a rugat: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin” (1 Tesaloniceni 5:23a). Pe de altă parte, sanctificarea este lucrarea credinciosului. Romani 8:13 spune hotărât: „dacă trăiţi după îndemnurile firii pământeşti veţi muri; dar dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi”. Apostolul Pavel recunoaşte că numai „prin duhul” avem puterea de a ucide faptele trupului – şi mai spune că trebuie să facem acest lucru! Există numeroase porunci în Noul Testament care vorbesc de responsabilitatea pe care o avem în procesul sanctificării. De exemplu, ni se porunceşte „să fim sfinţi”, (1 Petru 1:15-16). Ni se porunceşte „să fim desăvârşiţi” (Matei 5:48). Ni se porunceşte să facem mădularele trupului nostru „roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră.” (Romani 6:19b)
E de folos să luăm o concordanţă şi să notăm cât de des sunt folosite în Biblie cuvintele: „a se lupta”, „faptă”, „alergare” şi „luptă”, pentru a descrie îndatoririle spirituale ale credinciosului. Trebuie să alergăm cu toată puterea noastră această cursă creştină. Trebuie să ne folosim muşchii şi să ne exersăm puterea voinţei. Nu poate fi vorba de a face la întâmplare lucrurile sau de a-L lăsa pe Dumnezeu să le facă, după cum nu e vorba de a avea încredere, în loc de a încerca. E mai degrabă o chestiune de credinţă şi încercare. Sanctificarea implică fermitate omenească cuplată cu puterea Duhului Sfânt.
Unul din cele mai importante mijloace de sanctificare este studiul şi practicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Ioan 7:17 spune: „sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”. Efeseni 5:26b afirmă că sanctificarea şi curăţirea sunt asociate cu „botezul cu apă prin Cuvânt”. Cuvântul lui Dumnezeu sfinţeşte prin descoperirea păcatului, prin trezirea conştiinţei, prin exemplul lui Hristos şi prin implementarea unor motive şi idealuri spirituale. Mântuirea lui Dumnezeu nu are drept scop primordial să ne facă să credem în Hristos, ca să scăpăm de iad şi să mergem în cer. Scopul lui Dumnezeu este ca fiecare viaţă omenească să reproducă viaţa lui Isus. Dorinţa lui Dumnezeu este ca noi să fim din ce în ce mai aproape de imaginea Fiului Său, (Romani 8:29), iar acest lucru cere alergare, năzuinţă, abţinere şi veghere.
Sanctificarea este esenţială mântuirii. Biblia spune: „urmăriţi ... sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul”. Credinciosul trebuie să umble demn de chemarea cerească ce i-a fost făcută (Efeseni 4:1). Trebuie să căutăm să împodobim învăţătura lui Dumnezeu cu faptele noastre bune (Tit 2:10). Trebuie să ţintim la a face cât mai multe fapte bune care „îi plac lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 4:1).

3. PROSLĂVIREA ( RECOLTA FINALĂ)
Dumnezeu nu justifică doar – eliberează de vina păcatului. Şi nu sanctifică doar – eliberează din ce în ce mai mult de sub puterea păcatului. El proslăveşte – la urmă eliberează de prezenţa păcatului. Proslăvirea este perfecţiunea viitoare care îl va transforma pe credincios în momentul în care acesta ajunge în locuinţa lui din cer şi primeşte pentru eternitate un trup nou.
Romani 8:16-18 afirmă: „copii ai lui Dumnezeu sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El. Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare care are să fie descoperită faţă de noi”. Evrei 1:14 spune că noi suntem moştenitori ai mântuirii. 1 Petru 1:5a afirmă că noi suntem „păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă pentru mântuire”. Romani 13:11 ne aminteşte să ne trezim din somn pentru că „mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut (prima dată)”. Prima dată Hristos a venit să plătească preţul pentru păcatele noastre; a doua oară vine nu ca să aibă de-a face cu păcatul, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă cu nerăbdare (Evrei 9:28).
Ca să înţelegem cuvântul „proslăvire” trebuie să ne gândim la cuvântul „slavă”. Nu folosim foarte des cuvântul „slavă” în conversaţiile zilnice şi sună puţin ciudat urechilor noastre. Cuvântul „slavă” cuprinde însă în el ideea recoltei. Fermierul întâmpină multe dezamăgiri. Seamănă culturi, dar uneori vara este secetoasă, zilele sunt fierbinţi, munca este grea şi sunt mulţi gândaci. Cu toate acestea, timpul recoltei este întotdeauna un timp al bucuriei şi al încântării. Timpul recoltei este un timp glorios pentru fermieri. Ilustraţia aceasta ne oferă o semnificaţie mică a ceea ce se înţelege prin cuvântul biblic „slavă”.
Isus a vorbit de o recoltă la sfârşitul vremurilor. În Matei 13:30 citim: „voi spune secerătorilor: «Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.»”. Proslăvirea este acţiunea prin care Dumnezeu transformă trupul credinciosului şi îl reinvesteşte cu suflet, ducându-l dincolo de porţile cetăţii lui Dumnezeu. Credinciosul proslăvit va fi eliberat pentru totdeauna de prezenţa păcatului (1 Ioan 3:2). Atunci va fi doar bucurie, pace, fericire şi cântare. Suferinţele şi încercările sunt uneori grele şi dureroase aici, în viaţa aceasta, dar suma totală a lor nu înseamnă nimic pe lângă gloria ce se va descoperi (Romani 8:18).
Mântuirea  este darul lui Dumnezeu oferit fiinţelor umane. Cuvântul grec soteria implică mai multe sensuri: eliberare, protecţie, întregire şi trăinicie. Mintea omenească nu poate înţelege în întregime toate faţetele mântuirii, dar dacă vom cântări implicaţiile mântuirii lui Dumnezeu, vom trăi o mai profundă recunoştinţă, o mai mare dragoste şi ne vom ruga mai fericiţi Dumnezeului care ne-a salvat.
Rezumând, mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu (Tată, Fiu şi Duhul Sfânt), prin care păcătosul care se angajează să creadă în Isus Hristos este răscumpărat din blestemul legii (justificare), este eliberat progresiv de dominaţia păcatului (sfinţire) şi va fi în final desăvârşit în imaginea lui Isus Hristos (proslăvire). Nu e de mirare că autorul cărţii Evrei pune o asemenea întrebare pentru examinare: „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa se mare?” (Evrei 2:3a)
Justificarea este un dar (se referă trecut). Isaia 53:5-6 spune: „dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El... Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”.
Sfinţirea este un proces (se referă la prezent). Galateni 2:20 afirmă: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc...dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”.
Proslăvirea este o experienţă cerească (se referă la viitor). În Apocalipsa 3:21 este scris: „celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie.” Proslăvirea include aspectul domniei împreună cu Hristos. Noi nu cunoaştem toate detaliile, dar apostolul Pavel ne vorbeşte în termeni generali despre domnia lui Hristos în 1 Corinteni 15:20-28.
Mântuirea este personală „prin har, prin credinţă” (Efeseni 2:8). Harul este mâna lui Dumnezeu întinsă jos. Credinţa este mâna omului ridicată sus. Dacă niciodată nu ai ridicat-o ca să accepţi oferta de mântuire a lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, aminteşte-ţi aceste trei adevăruri:
1. Trebuie să existe o recunoaştere a stării de păcat (Romani 3:23). Mântuirea este numai pentru păcătoşi şi toţi facem parte din această categorie.
2. Trebuie să existe o recunoaştere a faptului că Dumnezeu a pregătit o cale (Ioan 3:16). Isus Şi-a împlinit misiunea când a murit pe cruce.
 3. Trebuie să existe o acceptare a lucrării săvârşite de Hristos pe cruce (Ioan 1:12). Promisiunea mântuirii este pentru cei care „Îl primesc pe El”. Celor care Îl primesc, Isus le dă dreptul să fie numiţi „fii ai lui Dumnezeu”. Dacă nu eşti încă un copil al lui Dumnezeu prin simpla credinţă în lucrarea pe care a săvârşit-o Isus murind pe cruce, de ce să nu treci de partea Lui astăzi? 

Harold S. Martin