O pildă

De curând stăm la fereastră şi priveam peste un lac mic. Vedeam acolo ceva care mă desfăta şi făcea să se nască în mine fel de fel de gânduri. Un pod de lemn înainta până pe la mijlocul lacului. Nişte oameni mânau din urmă - peste acest pod - o turmă de oi. Se auzeau multe strigăte, lătrat de căini, ba unele oi erau chiar lovite cu toiegele, căci nu voiau să mai meargă. Când ajungeau la capătul podului, oile, una după alta, erau înşfăcate şi aruncate în apa adâncă. După ce ieşeau la suprafaţă, înotau - fireşte, destul de prost - şi se îndreptau behăind spre mal.
În drumul lor spre mal erau aşteptate de oameni în luntre, care afundau cu lopeţile pe acelea pe care puteau să le ajungă; altele erau mânate iarăşi de la uscat pe pod. Culoarea apei arăta cât de necesară era baia pentru turmă.
Când familiile, adică mieii şi mamele lor, au fost iarăşi împreună pe câmpie şi-şi scuturau blana de pe care curgea apa, se auzea un behăit vesel; era însă prea devreme, căci din nou, toată turma a fost mânată pe pod şi fiecare oaie a trebuit să fie încă odată afundată în apă. Era o zi grea pentru bietele oi; mieii n-ar fi visat niciodată aşa ceva. Ele au ieşit toate la uscat ca nişte făpturi al căror necaz părea mai mare decât puterea lor de răbdare şi care nu mai ştiau ce să înţeleagă despre un astfel de lucru.
Păstorul rămăsese aproape rece; scăldatul oilor i se părea o glumă; şi totuşi, am luat seama că era cruţător faţă de oi, ba chiar se purta cu oarecare gingăşie: pe miei a căror lână era mai puţin murdară ca a oilor, nu i-a aruncat a doua oară în apă. În acea împrejurare, el nu-şi ducea turma la păşune verde sau la izvor răcoros, dar, ca un păstor bun, lucra tot aşa de binevoitor ca atunci când îşi ducea mieii în braţe sau mâna turma în staul pentru noapte.
Scăldatul oilor mi-a fost o pildă a necazului curaţilor, prin care trebuie să treacă cei credincioşi. Şi noi am simţit, uneori, cum am fost mânaţi de la spate, cum am fost împinşi şi am auzit lătratul unor câini mult mai răi decât al acelor câini ciobăneşti. Am fost aruncaţi într-o mare de suferinţă şi abia am mai putut să ţinem capul deasupra. După aceea au venit şi alte necazuri, care ne băgau la fund şi ne ţineau acolo, aşa încât ne scufundam în adânc şi talazurile treceau peste noi.
Cât este de greu să ieşi la mal când grijile te trag la fund, cum trage blana udă pe bietele oi! Şi când, cu osteneală şi anevoie, am ieşit din necaz şi credeam că putem să răsuflăm şi să ne bucurăm că am scăpat, am văzut adeseori, spre groaza noastră, că suferinţa începe iarăşi de la capăt, că trebuie să trecem încă odată prin valuri. Am fi pierdut, de bună seamă, curajul, dacă nu am fi ştiut că Bunul Păstor nu pune asupra noastră încercări fără trebuinţă şi că El ştie bine de ce avem nevoie.
Noi nu suntem ca oile care nu ştiu la ce este bun necazul; de aceea nici nu ne vom răzvrăti împotriva mâinii care rânduieşte încercarea. Recunoaştem înclinarea spre rău a fiinţei noastre şi câtă nevoie este de pedepse de îndreptare, ca să fie îndepărtată de la noi tendinţa aceasta. De aceea ne vom bucura în necazuri şi ne vom ruga ca ele să ne fie spre bine. Şi după ce am ajuns la mal, o, de am lepăda acolo mândria noastră, dragostea de lume, trândăvia noastră şi toate obiceiurile noastre rele, pentru ca, prin harul Duhului Sfânt, să fim curaţi ca o turmă de oi de curând spălată!
Copil al lui Dumnezeu, dacă tu cauţi să ieşi din adâncul necazului, nu te uita la suferinţele de acum, ci uită-te mai bine la binecuvântările pe care le aduc ele! Necazul aduce răbdare; răbdarea, experienţă (biruinţă în încercări); experienţa aduce nădejde; nădejdea însă nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inima noastră prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.
„Vă voi mângâia cum mângâie o mamă pe cineva!" (Isaia 66:13)
O, cât de dulce este mângâierea unei mame! Cum ştie ea să ia parte la necazul copilului ei! Cum îl strânge la piept şi caută să primească în inima ei toată durerea lui? Copilul poate să-i spună totul, iar mama îi arată un interes, cum nimeni altul nu-i poate arăta. Dintre toţi mângâietorii, mama este pentru copil cel mai plăcut.
Tot aşa este şi cu omul mare: Dumnezeul nostru Se coboară ca să fie faţă de noi ca o mamă. Aceasta înseamnă o mare iubire şi o mare bunătate, înţelegem cu bucurie că El este Tatăl nostru; dar iată că El vrea să fie şi mama noastră.
Nu ne cheamă oare aceasta la o sfântă şi deplină încredere şi la o fericită odihnă? Dacă Dumnezeu este Mângâietorul nostru, atunci nici o teamă nu mai poate să rămână. Să-I spunem Lui deci nevoia noastră, chiar dacă am face lucrul acesta numai prin suspine şi plâns. El nu ne dispreţuieşte din pricina lacrimilor noastre; nici mama noastră nu ar face aşa ceva. El ţine seama de slăbiciunile noastre, cum a făcut şi mama noastră; şi poate să facă acest lucru şi mai bine şi mai duios decât ea; şi tot El îndreaptă toate cusururile noastre. Nu vom încerca să purtăm singuri durerea noastră; aceasta ar însemna un răspuns neprietenos la iubirea Lui gingaşă. Vom începe numaidecât azi; ziua de astăzi, cu Dumnezeul nostru cel plin de iubire; şi de ce să nu încheiem ziua tot cu El? Pe mame nu le oboseşte niciodată tovărăşia copiilor lor.
„Domnul îndreaptă pe cei încovoiaţi" (Psalmul 146:8)
Sunt încovoiat? Atunci voi ţine înaintea Domnului acest cuvânt plin de milă. Felul Său, obiceiul Său, făgăduinţa Sa este să îndrepte pe cei încovoiaţi. Poate eşti încovoiat din pricină că un simţimânt de păcat îţi apasă inima. Dacă este aşa, atunci să ştii că, în vederea aceasta s-a făcut lucrarea Domnului Isus Cristos; El este gata să te îndrepte şi să-ţi dea odihnă. O, Doamne, îndreaptă-mă!
Ai pierdut pe unul din iubiţii tăi ori ţi s-au schimbat deodată în rău împrejurările tale din afară? Şi în astfel de împrejurări vrea să te mângâie Mângâietorul. Ce bine că unul din Treime este Mângâietorul! Lucrarea de mângâiere trebuie să fie bine făcută, dacă Duhul Sfânt o ia asupra Lui.
Unii oameni sunt aşa de încovoiaţi că numai Domnul Isus Cristos îi poate îndrepta din slăbiciunea lor; dar El poate şi vrea să şi facă lucrul acesta. El poate să ne ridice spre sănătate, spre nădejde, spre fericire. El a şi făcut adeseori acest lucru în încercările de altădată şi îl va face iarăşi, pentru că este acelaşi Mântuitor plin de iubire şi purtare de grijă. Noi, care suntem acum încovoiaţi şi suntem trişti, vom fi ridicaţi; iar cei ce ne batjocoresc acum, vor fie ruşinaţi. Ce cinste să fii ridicat de Domnul însuşi! Ca să ai parte de ridicarea Domnului, presupune - neîndoios - să fii un timp încovoiat.
„De şase ori te va izbăvi din necaz şi de şapte ori nu te va atinge răul" (Iov 5:19)
Putem să avem atâtea necazuri câte zile are o săptămână; dar Dumnezeu, care a lucrat timp de şase zile, va lucra pentru noi până la izbăvirea noastră deplină. În ziua odihnei, ne vom odihni cu El şi în El. Când necazurile vin unele după altele, aceasta este adeseori cea mai grea încercare a credinţei.
Mai înainte de a ne fi venit bine în fire după o lovitură, a doua şi a treia urmează, astfel că ajungem cu totul ameţiţi.
Dar câtă îmbărbătare este, pe de altă parte, când izbăvirile vin repede unele după altele!
Oricum, noi ştim că, dacă Domnul ne-a rânduit şase necazuri, şase vin, nu mai mult. Dacă însă El ne-a rânduit şapte necazuri, nici atunci chiar într-al şaptelea nu ne va atinge răul. Vom sta cu mijlocul încins în faţa celor şase sau şapte necazuri şi groaza de ele o vom lăsa acelora care nu au Tată, nu au Mântuitor şi nu au Mângâietor.

Adevărate comori

Necazurile sunt comori; şi dacă am fi oameni înţelepţi, am socoti durerile noastre drept pietre preţioase.
Peşterile necazurilor sunt mine din care se scot diamante, bunurile noastre sunt argint, dar pentru creştini, necazurile vremelnice pe care le au sunt aur curat.
Putem să creştem în har când ne merge bine, dar negreşit, cele mai mari progrese le facem când suferim.
Vânturile uşoare fac bine corăbioarei vieţii noastre în drumul de călătorie spre cer; însă vânturile mari sunt mai bune pentru ea.
Ne place liniştea, dar calea lui Dumnezeu merge prin furtună.
Cei evlavioşi au mai mare, mult mai mare folos din pagubele pe care le au, decât din câştigurile lor.
Prin boala lor, ei se însănătoşesc; şi prin sărăcia lor, ei se îmbogăţesc.
Prin necazuri ni se taie aripile pământeşti, ca să nu putem zbura din mâna Domnului.
„Cel ce a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi" (Filipeni 1:6)
El va isprăvi lucrarea pe care a început-o în sufletul meu. Domnul Se interesează de tot ce mă priveşte pe mine. Tot ce acuma este bun, dar încă nedesăvârşit, îl va păzi Domnul, îl va păstra şi-l va duce la desăvârşire. Aceasta e o mare mângâiere. Eu n-aş putea să duc la desăvârşire lucrarea harului, căci alunec în fiecare zi şi numai prin ajutorul Domnului am rămas în picioare până acum.
Dacă Domnul m-ar lăsa, toate încercările mele de acum nu mi-ar ajuta la nimic şi aş pieri pe cale. Dar Domnul mă binecuvântează mereu. El desăvârşeşte credinţa mea, dragostea mea, caracterul meu, lucrarea mea la care m-a chemat. El mi-a insuflat grijă pentru sufletul meu şi a făcut să înainteze năzuinţa şi lupta mea.
El nu lasă niciodată o lucrare neterminată. Aceasta n-ar fi spre slava Sa şi nici chiar nu s-ar potrivi cu fiinţa Sa. El poate să împlinească scopurile Sale pline de har şi chiar dacă firea mea rea, lumea şi diavolul s-ar uni toate ca să-L împiedice, nu mă îndoiesc de făgăduinţa Sa. El va duce la desăvârşire buna lucrare din mine, iar eu îl voi proslăvi mereu, îl voi proslăvi în veci. Doamne, Te rog, fă ca şi astăzi să propăşească în mine lucrarea harului Tău!

CHSporgeon