În boală şi în primejdie de moarte

În caz de boală 
 
„Boală aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea" (Ioan 11:4).
 
Acesta a fost un răspuns mângâietor pentru cel trimis de surorile pline de teamă ale lui Lazăr, ca să spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav."
Da, Domnul Isus Cristos a trimis celor întristaţi, pe care-i iubea, cea mai bună întărire a inimii.
Nimic nu ne ajută să purtăm necazul aşa de bine ca siguranţa că el este trimis cu un scop bun şi această mângâiere o au toţi adevăraţii creştini.
Din cuvintele Domnului nostru învăţăm:

1. Orice boală este aşezată cu măsură şi cu scop. Lazăr a trebuit să treacă chiar prin moarte, dar nu moartea era sfârşitul bolii sale. În orice boală, Domnul zice valurilor de durere: „Până aici, şi mai departe nu!". Gândul Lui nu este nimicirea, ci zidirea copiilor Săi. Satana a avut voie să chinuiască pe Iov până la o anumită margine, dar mai departe nu avea voie să treacă. Dacă Dumnezeu voieşte, boala poate să ne ducă jos de tot, dar nu poate să ne şi omoare; ea poate să ne ducă în oboseala trupului, dar nu şi în slăbirea sufletului; în nelinişte, dar nu şi în nefericire; în gemete, dar nu şi în cârtiri; în mâhnire, dar nu şi în deznădejde. Înţelepciunea lui Dumnezeu este aceea care fixează termometrul la gura cuptorului şi regulează căldura. Suntem în mână lui Dumnezeu, nu în mâna lui Nebucadneţar. El ne aruncă în cuptor, dar nu din mânie şi din răzbunare; aceasta ar fi cu neputinţă, pentru că El însuşi voieşte să intre în cuptor cu noi.
Dumnezeu a stabilit măsura şi ţinta, durata timpului, a gravităţii, repetării şi urmărilor tuturor bolilor noastre. El a hotărât orice tresărire, orice oră de nesomn, orice întoarcere a bolii. El ştie de mai înainte înrâurirea sfântă a bolii. Chiar lucrurile mici sunt puse la locul lor în planul Său; de aceea, nici din pricina lor nu se cade să murmurăm, pentru că aceasta ar fi un murmur împotriva Domnului. Şi tot aşa sunt şi suferinţele noastre mari rânduite de El; de aceea nu trebuie să ne temem de ele. Nici ce este mic nu scapă de sub mână Aceluia care a numărat şi perii de pe capul nostru.
Durata bolii este măsurată cu înţelepciune, după puterea noastră; scopul este mai dinainte rânduit, cum şi harul care trebuie să vină din belşug peste noi.
Necazul nu vine la întâmplare: fiecare lovitură de nuia este rânduită de Dumnezeu. Acela care nu face greşeli când cântăreşte norii şi măsoară cerurile, nu greşeşte nici când cântăreşte părţile din care este pregătită şi doctoria pentru suflet. Nu putem să suferim prea mult sau să fim izbăviţi prea târziu de suferinţă.
Dumnezeu este acela care potriveşte sarcina pentru umerii slabi.
O iubire duioasă estimează bine marginea. Doctorul ceresc nu taie niciodată mai adânc decât trebuie. „El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor." Inima mamei strigă: „Cruţă-mi copilul!"
Dar nici o mamă nu este mai cu milă decât prea milosul nostru Dumnezeu. „Domnul scapă sufletul robilor Săi, şi nici unul din cei ce se încred în El, nu este osândit" (Psalmul 34:22).
Dacă ne gândim cât de îndărătnici suntem, trebuie să ne mirăm că nu suntem struniţi cu nişte zăbale mai tăioase. Atât de multă rugină cât este în noi, cere multă pilire; dar iubirea o face cu o mână domoală. Slavă Domnului: Acela care a însemnat marginile existenţei noastre, pune margini şi necazului nostru.

2. Putem să ne mângâiem la gândul că Domnul Isus Cristos cunoaşte starea noastră. El a trimis vorbă Martei şi Mariei că boala fratelui lor nu este spre moarte. Ca Dumnezeu singur înţelept şi Mântuitor, El are ştiinţă şi preştiinţă, cunoştinţă deplină şi necurmată, cu privire la ai Săi şi la tot ce ţine de ei. Nu este oare o mângâiere că Prietenul iubitor al sufletelor noastre cunoaşte toate, absolut toate în viaţa noastră?
El este doctorul şi este destul că El cunoaşte starea bolnavului. Bolnavul nu are nevoie să ştie toate. Atunci taci, inimă nechibzuită, curioasă şi fricoasă! Ceea ce nu ştii acum, vei afla după aceea; deocamdată Domnul Cristos, doctorul iubit, cunoaşte sufletul tău în necazul lui. Bolnavul n-are nevoie să ştie toate leacurile din care este alcătuită doctoria şi să înţeleagă toate semnele bolii. Aceasta este treaba doctorului; bolnavul n-are decât să se încreadă în doctor. Chiar dacă nu pot să citesc semnele ciudate de pe reţeta Lui, aceasta nu mă nelinişteşte; eu mă las în seama iscusinţei Lui, care nu dă greş, care mă va vindeca, deşi într-un chip tainic.
El este Domnul şi noi trebuie să ne supunem Lui, fără să judecăm faptele Lui. „Robul nu ştie ce face stăpanul lui." Arhitectul nu poate să explice oricărui salahor planul clădirii; este destul că îl ştie el. Oala nu zice olarului: „Ce faci?" Eu, om neştiutor, mărginit, nu trebuie să descos pe Domnul meu asupra gândurilor Lui. El este capul, în cap este şi priceperea şi puterea. Mădularele trebuie să facă ceea ce porunceşte capul; ele n-au pricepere, ele nu văd scopul şi ţinta. Dacă eşti bolnav, mângâie-te cu gândul acesta: „Tu nu vezi scopul şi sfârşitul, dar Domnul Isus îl vede."

3. Domnul Isus Cristos ne spune: „Boala asta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu; pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea!" Boala nu nimiceşte, ci ea este spre slava lui Dumnezeu. Ea nu ne păgubeşte şi nu ne distruge bucuria, cu toate că poate ne răpeşte tot binele trupului, căci bucuria inimii creştinului curge dintr-un izvor pe care nu-l îngheaţă frigul năprasnic al iernii dinafară. Boala nu nimiceşte nici pacea noastră, deoarece inima noastră poate să fie liniştită când trupul este în chinuri. Asupra păcii noastre, carnea şi sângele n-au nici o putere. Chiar şi lucrarea noastră nu este de tot oprită prin boală. Slavă Domnului, chiar şi o mână slabă poate să împrăştie sămânţă, iar un pat de boală poate să ajungă un amvon de predică. Câştigurile pe care le căpătăm prin încercările de pe patul de suferinţă alcătuiesc o comoară din care putem să împărţim şi altora mai târziu, tot aşa după cum un ogor poate să fie părăsit un timp, pentru ca după aceea să fie şi mai roditor.
Boala nu înseamnă moartea nici unei virtuţi creştine, ci ea, ca şi un vânt aspru, scutură la pământ numai fructele putrede, în timp ce fructele vii ale harului nu sunt vătămate; ele rămân să se coacă şi ajung din ce în ce mai gustoase. Cât de nechibzuit lucru din partea noastră este să ne temem de suferinţa trupească, căci ea doar nu omoară, ci are amândouă mâinile pline de binecuvântări.
Ne temem de har şi tremurăm de ceea ce ne îmbogăţeşte sufletul; ne ferim de un prieten, pentru că nu-l socotim prieten; căutăm să alungăm pe înger, pentru că-l socotim drept un diavol.
O, de am vedea totdeauna vorba: „Nu spre moarte", scrisă pe scutul necazului nostru! Atunci l-am primi cu un simţimânt de voioşie.
Da, boala este spre slava lui Dumnezeu. Cât ţine ea, Dumnezeu primeşte câte un cântec de laudă de la pasărea închisă, cântec pe care pasărea slobodă, care zboară, nu-l cântă. Înainte de toate însă, Dumnezeu este proslăvit prin roadă unei suferinţe sfinţite: prin liniştea, blândeţea şi râvna creştinului încercat. Evlavia nu este ca planta care are nevoie de căldură; ea propăşeşte mai bine pe vreme aspră. În calea noastră spre cer înaintăm mai repede prin vânturi; o vreme liniştită este, negreşit, plăcută, dar nu este şi folositoare.
Dumnezeu este proslăvit când lumea vede cum un creştin îndură necazul. Virtuţile credincioşilor Săi care suferă slujesc la proslăvirea Lui tot atât de mult cât slujesc faptele slujitorilor Lui care lucrează. Cea mai frumoasă podoabă a credinţei adevărate este răbdarea bolnavilor şi biruinţa celor ce mor. Dacă putem să nădăjduim că prin durerile noastre vom proslăvi pe Domnul, atunci vom cădea în genunchi şi-I vom mulţumi cu lacrimi pentru aceste dureri. Şi de ce să nu fie aşa? Duhul lui Dumnezeu poate să înfăptuiască acest lucru în noi; şi vom cere întotdeauna, tot mai insistent, puterea Sa.

În nopţile de nesomn

Câteodată, Domnul vizitează pe ai Săi în timpul nopţii, când ei numără orele de nesomn. Când porţile lumii acesteia se închid, porţile cerului se deschid. Noaptea este linişte; nici un om nu se află lângă noi; lucrul este isprăvit; grija este uitată; atunci vine Domnul la noi. Poate că zăcem pe un pat de dureri; capul ne doare; inima bate neliniştită. Dacă, însă, ne vizitează Domnul Isus, atunci patul durerilor ajunge un tron al bucuriei, un loc unde putem intona cântări de mulţumire.
Domnul Isus Cristos dăruieşte adesea şi somn alor Săi, dar câteodată le, dă ceva şi mai bun: prezenţa Sa şi plinătatea bucuriei care este în El. Noaptea, pe patul meu de boală, am văzut, câteodată, pe Cel Nevăzut; câteodată chiar m-am silit să nu adorm, aşa de mare îmi era bucuria părtăşiei mele cu Domnul.

Silit să nu lucrezi

„Pecetluieşte mâna tuturor oamenilor, pentru ca toţi să se recunoască de făpturi ale Lui" (Iov 37:7).

Când Domnul închide mâna cuiva, omul acela nu-şi mai poate face lucrul său. Domnul are un scop, anume: ca oamenii să înveţe ce poate să facă El. Dacă ei nu mai pot să-şi facă lucrul lor, trebuie să ia seama la lucrarea lui Dumnezeu.
Cei mai mulţi oameni ajung uneori în starea că nu pot să-şi vadă de ocupaţia lor obişnuită. Mai curând sau mai târziu vin zile de durere şi de slăbiciune, în care mersul obişnuit al îndeletnicirilor este întrerupt şi cel mai harnic om trebuie să stea în repaus. În odaia de boală, Dumnezeu ţine adesea în inactivitate mâna cea mai sârguitoare şi omul cel mai ocupat înainte, are acum timp să se mai gândească. Atunci când lucra, nu-şi lua vreme să se gândească la Dumnezeu; poate chiar că ocolea o astfel de gândire. Boala însă îi face timp şi-l pofteşte să se ridice deasupra greutăţilor şi grijilor de toate zilele. Este ca şi cum Tatăl ţi-ar vorbi aşa: „Stai aici liniştit; veghează noaptea; gândeşte-te la viaţa ta trecută şi unde te duce ea. Ascultă bătăile ceasornicului şi gândeşte-te cum trece vremea, până vei învăţa să-ţi numeri zilele şi să - ţi întorci inima spre înţelepciune. Acum trebuie să-ţi laşi lucrul tău; de aceea, gândeşte-te la lucrarea Dumnezeului şi Mântuitorului tău, până capeţi binecuvântarea care vine din gândirea aceasta sănătoasă şi în folosul tău.
Acesta este scopul bolii şi al inacţiunii silite; iată pentru ce mâna nu-şi mai poate vedea de lucrul ei; pentru ca inima să ni se deschidă pentru Dumnezeu, cer şi veşnicie.
Poate că Dumnezeu mai opreşte mâna ta, ca să-ţi faci timp să înveţi să-ţi cunoşti lucrarea; să vezi cât de nedesăvârşită este ea; să înveţi să judeci drept şi să nu te lauzi cu ea; să vezi cât de mărginit este câmpul tău de lucru şi cât de sărăcăcioase şi slabe sunt toate silinţele omeneşti fără ajutorul puternic al lui Dumnezeu.
Este o mare binecuvântare să-ţi cunoşti lucrarea şi să te smereşti, dar şi mai mare binecuvântare este să înveţi să cunoşti lucrarea Domnului şi să te încrezi în totul în El.

De ce sunt pus de o parte?

Nu înţelegem totdeauna ce rost are boala care vine peste noi. Dacă Dumnezeu foloseşte pe un om spre slava Sa, nu face oare să ne întrebăm de ce adeseori îl pune deodată la pat şi-i face cu neputinţă orice lucrare? Fără îndoială, Domnul are bune temeiuri, dar ele nu sunt la suprafaţă. Păcătosul care întinează şi vătăma pe cei din jur, trăieşte adesea ani de-a rândul în sănătate şi putere; el este mereu la postul lui şi-şi duce lucrarea de nimicire. De ce inima care doreşte să lucreze spre slava lui Dumnezeu şi spre binele oamenilor, este împiedicată de un trup bolnăvicios? Putem să punem această întrebare, dacă întrebăm fără să cârtim; dar cine ne va răspunde?
Pentru a fi fericiţi, este bine să nu căutăm să înţelegem neapărat providenţa lui Dumnezeu. Mai bine să lăsăm nedezlegate mii de întrebări decât să ne îndoim de bunătatea şi înţelepciunea Tatălui nostru ceresc. Boala care ne scoate din luptă, poate tocmai atunci când păream cei mai trebuincioşi pe câmpul de luptă, este un trimis din partea iubirii lui Dumnezeu; să ştim bine acest lucru, chiar dacă nu cunoaştem bine pricina.
Tocmai faptul că nu ştim pricina este adesea un mare bine pentru noi; aceasta ne face să umblăm prin credinţă.
Ar fi oare bine pentru noi dacă toate ar fi rânduite astfel încât am vedea temeiul oricărui lucru care vine peste noi? Ar fi oare planul de iubire al lui Dumnezeu aşa de înalt şi aşa de înţelept dacă l-am putea măsura cu priceperea noastră scurtă? N-am rămânea noi, oare, proşti şi trufaşi ca nişte copii răsfăţaţi, dacă toate ar fi rânduite cum ni s-ar părea nouă mai bine? O, este foarte bine dacă adeseori nu vedem pricina şi trebuie să înotăm în apele iubirii atotputernice. Este o fericire să lepădăm cu totul eul nostru, să jertfim dorinţele şi părerile noastre, şi să ne lăsăm încrezători în mâna lui Dumnezeu.
Trebuie să rămânem smeriţi şi totuşi suntem gata să ne socotim foarte însemnaţi. Dacă Domnul ne-a întrebuinţat odată în slujba Sa, îndată ne şi închipuim că, fără noi, lucrarea nu mai merge şi nici n-ar putea să meargă mai departe. Oameni mult mai buni ca noi au fost puşi în mormânt, iar noi suntem amărâţi şi ne tânguim că trebuie să zăcem un timp pe patul de boală, tocmai atunci când, după părerea ce avem despre noi, eram foarte necesari; dar trebuie să învăţăm tocmai lucrul acesta: că Dumnezeu n-are nevoie de noi. De aceea vom suferi cu răbdare să trecem şi printr-o astfel de şcoală aspră, căci este lucru foarte însemnat ca eul nostru să fie ţinut jos, iar Domnul să fie înălţat şi preamărit.
Poate că Domnul nostru bun are în vedere o îndoită cinste pentru noi, dacă ne trimite o îndoită încercare.
Este o mare cinste să lucrezi mult, dar mai mare cinste este să suferi cu răbdare!
Unii creştini au lucrat mult, dar pe celălalt câmp de luptă, al răbdării în pace încă nu s-au încercat. În lucru sunt veterani, dar în răbdare sunt încă recruţi şi de aceea abia au ajuns la jumătatea vârstei creştine.
Nu poate oare Domnul să lucreze spre a face pe slujitorii Săi desăvârşiţi în amândouă direcţii, pentru a-L urma? Orice om ar trebui să ajungă să se slujească deopotrivă de amândouă mâinile, dar de obicei nu se întâmplă aşa. Credinţa este mâna dreaptă a duhului nostru, iar răbdarea mâna stângă. Vom lepăda noi harul Domnului când vrea să ne întărească mâna stângă? Mai de grabă ne vom gândi că, pentru o îndoită luptă, avem nevoie de un îndoit har, pentru că avem o răspundere îndoită.
Câteodată ni se face un foarte mare bine că ni se schimbă încercările vieţii noastre duhovniceşti. Cei ce fac călătorii în munţi, spun că în câmpie ar obosi foarte repede; când însă suie munţi şi coboară văi, muşchii cresc, iar schimbarea încordării micşorează oboseala. Tot astfel, cei ce călătoresc spre cer vor putea să mărturisească şi ei că aşa este. Câteodată deprinderea într-o anumită virtute este de laudă şi este impusă de împrejurări; dar dacă alte virtuţi creştine sunt lăsate să dormiteze, sufletul pierde echilibrul şi nu este departe primejdia ca virtutea să ajungă nevirtute. A lucra pentru Domnul este o parte de binecuvântare, pentru o parte a fiinţei noastre, dar alte părţi ale omului nostru dinlăuntru nu vin sub această înrâurire. Este bine pentru om când poartă jugul slujirii, dar nu pierde nimic dacă i se pune şi jugul suferinţei.
Adeseori trebuie să suferim ca să putem să mângâiem pe alţii care suferă. Cum să mângâiem pe cei ce trec prin încercări când noi nu am avut parte de încercare? Chiar şi Domnul Isus Cristos numai prin suferinţă a fost înarmat în chip desăvârşit pentru chemarea Sa. Aşa vor fi înarmaţi şi aceia care, ca şi El, doresc să panseze pe cei cu inima zdrobită şi să dea drumul celor închişi.
Din nefericire sunt şi pricini care ne umilesc foarte mult când este vorba de suferinţa trupească. Domnul vede poate în noi lucruri care-L întristează şi de aceea întrebuinţează câteodată nuiaua. Trebuie să ne întrebăm: nu este oare nici o pricină? Smerirea şi cercetarea de sine sunt totdeauna bune; într-adevăr, chiar dacă nu găsim un păcat anume care să ne fi adus suferinţa, sunt totuşi o mulţime de păcate din neglijenţă, de care ar trebui să roşim. Astfel, ar trebui să fim mult mai sfinţi în purtarea noastră, mult mai stăruitori în rugăciunea noastră.
Totuşi nu este bine să punem orice boală pe seama unui anumit păcat. Mai ales nu se cade să facem acest lucru când este vorba de alţii. Să nu socotim că cine sufere cel mai mult este cel mai păcătos. Şi dacă este nedrept şi necreştinesc să judecăm astfel pe semenii noştri, atunci o regulă falsă ca aceasta să n-o aplicăm la noi înşine; deci, să nu ne osândim dacă Dumnezeu nu ne osândeşte.
Când trupul îndură chinuri şi dureri, sufere adesea şi duhul nostru, până acolo că nu mai este în stare să judece drept starea noastră. De aceea, adeseori este mai bine să amânăm sentinţa asupra noastră înşine.
Cel mai bun lucru ar fi să ne aruncăm cu lacrimi şi cu o mărturisire sinceră înaintea Tatălui nostru ceresc, să privim în faţa Lui şi să credem că El ne iubeşte cu o iubire nesfârşită. „Chiar de m-ar omorî, eu tot voi nădăjdui în El" - aceasta să fie hotărârea noastră neclintită.
O, de ar lucra Duhul Sfânt în noi o deplină potrivire cu voia lui Dumnezeu, Tatăl nostru plin de dragoste şi îndurare, oricare ar fi această voie!

Pentru câte lucruri avem să mulţumim

Dacă ai cere celor nerecunoscători să înşire toate binefacerile lui Dumnezeu, ar număra două sau trei lucruri şi ar crede că au şi sfârşit. Cei mai mulţi n-ar avea nevoie de multă hârtie ca să facă această listă. Aceasta vine însă numai din distracţia noastră şi din cunoştinţa foarte mărginită pe care o avem acum când puterile duhului nu sunt dezvoltate şi sfinţite, aşa cum vor fi în ţara celor desăvârşiţi; dar dacă ne vom trezi numai puţin din somn, ne vom mira câte binefaceri vom găsi. Câteva lacrimi sărate curăţă ochiul, care, după aceea, vede sute de lucruri pe care mai înainte nu le vedea.
Ia seama la acest lucru, cititorule! Acum de curând am părăsit patul de suferinţă şi însemnez aici ce m-a mişcat în boala mea. Este o mare binefacere când poţi să schimbi poziţia în pat. Râzi de această vorbă? Pentru mine acest lucru este însă ceva foarte serios. Ţi s-a întâmplat vreodată să vrei să te întorci şi să vezi că nu ai putere să faci acest lucru? Alţii te-au ridicat atunci, iar ajutorul lor ţi-a descoperit numai faptul trist că au fost nevoiţi să te aşeze iarăşi în poziţia de mai înainte, poziţie care deşi destul de rea, totuşi este mai bună ca aceea în care voiau să te aşeze. Nu râde iarăşi, ci ascultă-mă mai departe. Este o mare binefacere când cineva poate să doarmă o oră pe noapte. Tu te sui poate în pat şi nu deschizi ochii decât după şapte sau opt ore de somn; dar altul ştie ce înseamnă ca, noapte după noapte, să aştepte somnul în zadar. O, cât de mult face o oră de somn când ne este dată între zile şi nopţi pline de dureri! Este o fâşie de cer albastru între norii negri, aducători de furtună. Eu am mulţumit lui Dumnezeu pentru aceste scurte ore de odihnă mai mult decât pentru săptămâni întregi de bună stare. Ce binefacere era adeseori pentru mine când aveam dureri mari numai la un genunchi şi nu la amândoi genunchii deodată! Când puteam să pun piciorul în pământ - deşi numai pentru o clipă - şi ce binecuvântare simţeam când puteam să merg de la pat până la scaunul cu rezemătoare şi de la scaunul cu rezemătoare iarăşi în pat!
Dar nu este oare, în adevăr, lucru copilăresc să te apuci să numeri, la întâmplare, binefacerile lui Dumnezeu? După care regulă ne vom apuca să facem acest lucru? Noi numim binefaceri lucrurile care ne sunt plăcute sau ne fac plăcere. Acelea sunt, negreşit, binefaceri; dar nu mai puţin sunt binefaceri şi lucrurile care merg împotriva vederilor noastre, care ne pricinuiesc dureri şi ne aruncă la pământ. Iubirea care ne pedepseşte, care ne face dureri şi care ne aruncă jos, - n-o recunoaştem aşa de uşor ca binefacere; totuşi, adeseori, este tot atâta iubire din partea lui Dumnezeu în durere, ca şi în bucurie, în lovitură, ca şi în mângâiere.
Dacă voim să înşirăm toate binefacerile lui Dumnezeu., atunci trebuie să trecem la numărul lor şi suferinţa, durerea, boala. Ar fi om înţelept acela care ar putea să ne spună care binefacere este mai mare: a fi pedepsit sau a rămânea fără pedeapsă. Amândouă trebuie să fie spre binele celui credincios, dar eu nu las ca suferinţa să-mi fie defăimată. Ea este amară, în adevăr, aşa zic şi eu; dar este şi foarte dulce.
Suntem înconjuraţi numai de îndurare şi de binefaceri. După cum o livadă este împodobită cu fel de fel de flori şi noi mergem pe lângă ele fără să încercăm să le numărăm, tot aşa este şi viaţa noastră în Cristos: este har, mare har, este plină de binefaceri. Viaţa noastră este ca o pădure plină cu tufe de mărăcini. Dar ia ascultă o clipă în acei mărăcini, acolo nu sunt oare şi păsări care cântă ca şi păsările din paradis?
Dumnezeu este bun faţă de noi în absolut toate privinţele, foarte bun.
Calea către cer este calea iubirii lui Dumnezeu, pietruită cu pietrele de cristal ale harului. În pustie, este un drum drept pentru cei aleşi; toate văile sunt înălţate şi toţi munţii şi înălţimile sunt înălţate şi toţi munţii şi înălţimile sunt pogorâte. 
„Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, şi cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip" (Psalmul 139/17-18).

Notă:
*) În anul 1867, Spurgeon a fost foarte rău bolnav şi mult timp a trebuit să zacă stând mereu culcat pe spate. Aşa culcat pe spate, a scris această meditaţie.