Ziua care mi-a transformat viaţa în noapte

Se spune că timpul vindecă orice rană. Acum ştiu că acest proverb străvechi evident că nu e adevărat. Au trecut deja şase ani de când am avortat pe cel de-al doilea dintre cei patru copii ai mei - şi tot nu reuşesc să vorbesc eliberată, fără să izbucnesc în plâns, despre ziua aceea cumplită. Rănile încă nu s-au vindecat. Simt durerea pierderii şi senzaţia de ruşine în aceeaşi măsură ca în acea dimineaţă de octombrie cu şase ani în urmă.
Am simţit un fior rece prin şira spinării, atunci când rezultatul testului de graviditate a confirmat temerile mele. O singură dată făcusem dragoste cu acel bărbat tară nici un fel de precauţii. El era cu 16 ani mai în vârstă decât mine şi relaţia noastră era caracterizată de o falsă dependenţă şi putea fi definită ca fiind oricum altfel decât bună.

 La cei 25 de ani ai mei abia reuşeam să mă descurc în viaţă. Ca mamă necăsătorită a unui bebeluş, părăsisem oraşul natal pentru a trăi la Nashville, unde începusem o carieră în care eram bine plătită. Pe plan profesional succesul îmi surâdea şi, în final, m-am lăsat orbită de strălucirea lui.
Când închid ochii, reuşesc să-mi reamintesc acea săptămână cu o claritate tulburătoare. Văd încă înaintea mea parcul în care l-am întâlnit pe partenerul meu de atunci pentru a-i împărtăşi noutatea. N-am reuşit să rostesc cuvintele: "Sunt gravidă." I-am arătat pur şi simplu testul de graviditate şi am aşteptat ca el să spună ceva. Ştiam amândoi că primele sale cuvinte urmau să fie de natură critică.
Deşi îmi imaginasem răspunsul, prima lui reacţie a fost mai rea decât mă aşteptasem: "O să rezolvăm într-un fel - ai putea să plăteşti şi tu jumătate?"
Am început imediat să protestez: nu putea fi acesta singurul răspuns la problema "noastră"!
El însă a respins categoric orice discuţie despre vreo alternativă şi mi-a amintit că sarcina era în întregime problema "mea", numai şi numai a mea.
'Toţi să păstrezi copilul dacă vrei să faci pe virtuoasa, însă eu nu te voi ajuta în nici un fel să-l creşti. Categoric nu mă voi căsători cu tine şi în nici un caz nu voi contribui la întreţinerea copilului. Prefer să mă dau la fund şi să trăiesc ca un vagabond", mi-a explicat el pe şleau.
Am sunat-o pe singura persoană pe al cărei sfat mă puteam bizui. Apoi mi-am făcut bagajul şi mi-am luat fiica de trei ani în maşină şi am mers, timp de 11 ore, până într-un sat micuţ din Texas - căminul surorii mele în vârstă de 42 de ani.
Am discutat şi am plâns mult împreună în acel week-end. În final, sora mea mi-a prezentat posibilităţile: 

  Bineînţeles că aş putea să-mi cresc singură copilul, însă ce şanse as fi avut să găsesc vreodată un bărbat dispus să se căsătorească cu o mamă având doi copii de la doi taţi diferiţi?
Am discutat şi despre repercusiunile financiare în situaţia în care aş fi păstrat copilul. Decizia aceasta ar fi însemnat pierderea poziţiei mele bine plătite şi care impunea multe călătorii de serviciu în calitatea pe care o aveam, de vicepreşedinte al unei mici firme de construcţii. De asemenea eu nu încheiasem nici o asigurare de sănătate, iar să mă mut la părinţii mei era un lucru imposibil, fiindcă sănătatea lor era tot mai şubredă.
Am vorbit şi despre adopţie, însă eu mă simţeam deosebit de legată de fetiţa mea. Ştiam că dacă voi ţine o singură dată în braţe copilul care creştea în mine, nu-l voi mai lăsa niciodată.
În final, sora mea a concluzionat că un avort ar reprezenta alegerea cea mai bună şi mai logică.
Drumul spre casă a fost foarte lung şi greu. Mă frământa mereu gândul sinuciderii, prin provocarea unui accident pe autostradă, însă faptul că în acelaşi timp aş fi omorât-o şi pe fetita mea m-a determinat să mă abţin. Absurdul acestui gând continuă să mă lovească şi astăzi la fel ca şi atunci.
Ştiam că ceea ce plănuiam să fac era un păcat - era o crimă. Primisem împreună cu sora mea o educaţie baptistă foarte rigidă. Valorile creştine îmi erau la fel de proprii ca şi accentul meu de exemplu. 

  Am încercat să caut ajutor în biserică. Când în dimineaţa următoare am plecat la serviciu, am încetinit viteza maşinii în timp ce treceam pe lângă un şir de biserici. Ştiam că nu trebuie decât să merg până la uşă şi să vorbesc despre intenţiile mele şi aş fi fost primită şi sfătuită cu multă dragoste, însă un amestec de orgoliu şi ruşine m-a determinat să nu opresc şi să merg mai departe.
În urma deciziei luate, mi-am împietrit inima şi am întors spatele lui Dumnezeu. După părerea mea, faptul că rămăsesem gravidă era o pedeapsă pentru păcatul în care trăiam. Nu-mi puteam imagina că Dumnezeu îmi vrea binele sau că-L interesează viitorul meu.
Tatăl copilului s-a ocupat de toate aranjamentele pentru avort. Folosindu-se de "Paginile aurii", a sunat la diferite clinici şi cabinete ginecologice, întrebând pur şi simplu dacă practică întreruperi de sarcină. Mai târziu mi-a povestit cum aproape de fiecare dată auzea cum la capătul celălalt este trântit receptorul în furcă, în final o centralistă iritată i-a dat numărul unei clinici din Nashville care se ocupa cu aşa ceva.
Într-o marţi dimineaţa am ajuns la acea clinică micuţă şi discretă. Cu ochii scăldaţi în lacrimi, am completat formularele care mi-au fost întinse, 

Asistenta mi-a făcut un test de urină, care a reconfirmat faptul că eram gravidă. Cu rezultatul pozitiv, am fost trimisă în biroul directoarei. Felul ei prietenos şi sensibil de a fi m-a uimit: mă aşteptasem de fapt să întâlnesc un monstru.
Văzându-mi faţa plânsă, mi-a spus că nu sunt obligată să suport "operaţia", în cazul în care aveam dubii sau temeri. Am murmurat că nu am nici o posibilitate de alegere. Atunci mi-a explicat procedura: legea statului Tennessee cerea o perioadă de aşteptare de 48 de ore. Aşadar "operaţia" mea era prevăzută să aibă loc abia joi dimineaţa.
Puteam alege între două feluri de anestezice. Pentru 500 de dolari aş fi primit o doză puternică de valium; în schimb 50 de dolari doar m-ar fi făcut să cad într-un fel de moţăiala. Foarte galant, partenerul meu s-a oferit să plătească el cei 50 de dolari.
Clinica nu accepta cecuri personale, ci doar cărţi de credit. Pe extrasul întocmit, plata figura ca fiind pentru "prestaţie medicală". Definiţia dură, dar potrivită, de "avort" era evitată.
Când am revenit joi dimineaţa, eram complet ameţită. Abia am putut coborî din maşină. Lacrimile mi se prelingeau peste faţă, în timp ce-l imploram fără încetare pe prietenul meu să caute o altă soluţie. Trebuia oare să mă confrunt cu o astfel de experienţă? Chiar nu exista nici o cale să păstrez copilul? A negat.
Din clipa aceea am ştiut că nu voi mai cunoaşte niciodată ce înseamnă inocenţa sau nevinovăţia. Din acea zi am devenit o altă persoană. Lacrimile mi se uscaseră. 

  Fusese o zi ireală. Am decis să rezolv totul cu o distanţare totală. Mi s-a spus să rămân în sala de aşteptare până când voi fi chemată.
O funcţionară mi-a pus apoi câteva întrebări, rugându-mă să semnez un formular şi m-a trimis înapoi în sala de aşteptare. Avea o faţă destinsă şi era foarte prietenoasă.
Iată-mă aşteptând împreună cu alte douăsprezece femei de vârsta mea. Mai pot şi astăzi vedea limpede în faţa mea fiecare din feţele lor. Câteva din ele aleseseră varianta de anesteziere mai puţin costisitoare. După administrarea anestezicului trebuia să aşteptăm 30 de minute pentru a-şi face efectul.
Aşa cum într-un film de duzină condamnaţii se întreabă unul pe altul: "De ce eşti aici?", fiecare dintre ele a început să povestească de ce era acolo. Una din femei era deja la al cincilea avort. Ea povestea că purtarea unei sarcini i-ar pune în pericol viaţa. Fiind cea mai experimentată din grup, ne-a explicat că întreaga operaţie nu e mare lucru.
O altă femeie era căsătorită şi încă studentă. Ea şi soţul ei se gândiseră să aibă copii - dar nu înainte de a fi găsit un loc de muncă, de a începe o carieră şi a fi cumpărat o casă. Era o hotărâre "logică". Un bebeluş n-ar face decât să le complice viaţa. 

  O altă tânără abia începuse să studieze. Părinţii ar fi omorât-o dacă ar fi aflat că e gravidă. Venise acolo împreună cu o prietenă.
Eu n-am povestit nimic.
Am fost a treia căreia i s-a făcut injecţia anestezică. În timp ce aşteptam, am auzit-o pe prima fată ţipând. Am văzut-o apoi ieşind în goană din sala de tratament, hohotind de plâns, îmbrăcată doar în halatul ei de casă. Mai târziu, după ce o angajată a liniştit-o şi a condus-o înapoi pe masa de operaţie, am auzit un strigăt trist, urmat de sughiţuri.
A urmat rândul meu. O infirmieră m-a invitat să mă întind pe masă. Eram nervoasă, simţeam că mi-e frig şi tremuram din tot corpul. M-a acoperit cu o pătură caldă şi mi-a şoptit ceva liniştitor, în timp ce-mi înfigea acul în braţ.
"Faceţi cumva să adorm", am implorat-o eu. Mi-a explicat că nu voi adormi complet, însă mă voi simţi relaxată. Minţea.
Medicul s-a aşezat şi a început să lucreze mecanic cu pompa de vacuum, îmi amintesc şi acum faţa lui insensibilă. Nu-l interesa câtuşi de puţin cum mă simţeam eu. Era evident că nici nu mai conştientiza ceea ce făcea sau reuşise să-şi reprime cu succes orice sentiment.

Simţeam zgomotul pompei şi al absorbţiei în clipa în care copilul a fost aspirat din pântecele meu. Mai târziu, am fost dusă într-o încăpere unde se aflau celelalte temei, care deja trecuseră prin acest calvar. Nu voi uita niciodată plânsul si gemetele pe care le-am auzit acolo.
Studenta era întinsă alături. Când şi-a întors faţa spre mine, părea că întreaga ei suflare o părăsise. Eram conştientă de faptul că şi eu arătam la fel. I-am întins mâna şi ca mi-a prins-o. Am rămas astfel în tăcere, unite prin mâinile noastre şi prin experienţa comună pe care o trăisem, până când ni s-a spus că ne putem îmbrăca şi pleca acasă.
Timp de şase ani m-am rugat neîncetat, cerându-mi iertare. Ştiu că Dumnezeu, în îndurarea Sa, a pregătit de mult timp această iertare, însă cu toate acestea eu însămi nu m-am putut ierta niciodată.
Am ezitat să-mi predau din nou viaţa în mâna Lui, aducând ca motiv păcatul meu de neiertat. Când mă aflam într-o biserică mă condamnam în permanenţă. Credeam că toţi credincioşii de acolo mă vor evita, în clipa în care vor afla ce făcusem.

Într-un final, mulţumită dragostei şi răbdării soţului credincios pe care Dumnezeu mi l-a dăruit, am început să văd din nou lumina. Am putut încet-încet să înţeleg dragostea şi iertarea lui Dumnezeu. Doream să mă încred în Cuvântul Său şi să-mi orientez viaţa în funcţie de El.
Cu toate acestea, mi-a rămas gustul acela amar al trădării. Concepţia conform căreia avortul nu este decât o simplă intervenţie ambulatorie şi depinde numai de dreptul femeii asupra trupului ei, este o sfidare a realităţii.
Se vorbeşte foarte rar despre consecinţele pe termen lung ale unui avort; despre faptul că niciodată nu mai poate fi consultat un medic fără a fi răscolită din nou conştiinţa; sau despre permanenta auto-pedepsire inconştientă; despre crizele depresive; despre refugiul în uitare cu ajutorul alcoolului sau despre experienţa întâlnirii unui cuplu care nu poate avea copii şi care de mulţi ani tânjeşte şi luptă să aibă măcar unul - ştiind că, prin posibilitatea adopţiei, i s-ar putea face o bucurie de nedescris. Câtă suferinţă s-ar putea evita în felul acesta!
Alexandra
© SBC Life 1/99

Trei timpuri ale mântuiri

 
Potrivit mesajului Bibliei, fiecare fiinţă umană vine pe lume cu înclinaţie de a merge pe un drum greşit. Asta nu înseamnă că un copil se naşte cu setea de a jefui o bancă, dar toţi suntem predispuşi să facem rău. Cei mai mulţi dintre noi subestimează înclinaţia către păcat a inimii umane – măsura mândriei, încăpăţânarea minţii, lipsa dragostei curate faţă de ceilalţi şi neîncrederea în Dumnezeu când ajungem în situaţii grele în viaţă. Toţi avem nevoie de mântuire, de eliberare de vina şi puterea păcatului.
Cea mai mare minune din Biblie nu este trecerea Mării Roşii sau învierea lui Lazăr din morţi, ci convertirea unei persoane prin puterea lui Dumnezeu, astfel încât acea persoană să devină o făptură nouă în Isus Hristos.

Mântuirea înseamnă eliberare din strânsoarea păcatului. În Vechiul Testament, uneori, cuvântul mântuire se referă la izbăvirea dintr-o primejdie (Ieremia 15:20). Uneori este folosit pentru a descrie eliberarea celui slab de sub puterea asupritorului (Psalm  35:9-10). Alteori, cuvântul este folosit cu referire la o izbăvire naţională de sub ameninţare militară (Exod 14:13). Dar cuvântul mântuire îşi găseşte înţelesul cel mai profund în domeniul spiritual. Ideea că fiecare fiinţă umană are nevoie de mântuire este una dintre cele mai specifice învăţături ale Bibliei.
Există în Scripturi alţi termeni asociaţi cu conceptul de mântuire. Naşterea din nou se referă la a fi viu în Hristos (Ioan 3:3). Răscumpărarea se referă la semnificaţia mântuirii - un preţ plătit pentru ca o persoană să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu. Împăcarea indică o schimbare în relaţia cu Dumnezeu. Jertfa anulează mânia lui Dumnezeu. Toţi termenii aceştia sunt folosiţi pentru conceptul mai larg de mântuire.

Mântuirea este procesul complet prin care Dumnezeu dezleagă fiinţele umane păcătoase din legăturile păcatului şi le transformă complet din interior în afară. Mântuirea are loc în trei timpuri: trecut, prezent şi viitor. Oamenii care Îl acceptă pe Isus Hristos prin credinţă, se pocăiesc de păcatele lor şi încheie un legământ de ascultare faţă de Isus Hristos prin botezul creştin, pot să spună împreună cu ceilalţi credincioşi:
„Am fost mântuiţi de pedeapsa păcatului (acţiune numită justificare); suntem mântuiţi de puterea păcatului (acţiune numită sfinţire); vom fi mântuiţi de prezenţa păcatului (acţiune numită proslăvire)”.
Justificarea înseamnă că am fost primiţi de Dumnezeu pe baza neprihănirii perfecte a lui Hristos. Sfinţirea este trăirea unei vieţi curate în fiecare zi a existenţei noastre. Proslăvirea înseamnă perfecţiunea pe care o vom atinge în împărăţia ce va veni. Justificarea se referă la „îndepărtarea vinei”. Sfinţire înseamnă „să fii pus deoparte prin sfinţenie”. Proslăvirea sugerează „recolta finală”.


1. JUSTIFICAREA (ÎNDEPĂRTAREA VINEI)
A justifica înseamnă „a declara neprihănit” sau „a pune pe cineva într-o relaţie corectă”. Justificarea este acţiunea lui Dumnezeu prin care cei ce îşi pun credinţa în Hristos sunt declaraţi neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu şi sunt eliberaţi de vina şi pedeapsa pentru păcat. Romani 5:1 spune: „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”.
Există trei elemente ale justificării:

1. Iertarea de păcate. Fapte 13: 38-39a spune:  „...în El (Isus) vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede, este iertat prin El”.
 2. Îndepărtarea vinei. Romani 8:1a spune: „acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus”. (Asta înseamnă - pentru cei care sunt justificaţi).
 3. Atribuirea neprihănirii. În Romani 4:6, David descrie cât de fericiţi sunt cei pe care Dumnezeu „fără fapte, îi socoteşte neprihăniţi”. Romani 4:5 arată limpede că este vorba de o persoană justificată prin credinţă.
 
Cei care sunt justificaţi nu sunt doar iertaţi, ci sunt declaraţi nevinovaţi şi sunt achitaţi. Păcatele lor trecute sunt şterse şi sunt socotiţi ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată.
Există mai mulţi factori legaţi de justificare:

1. Sursa justificării este harul lui Dumnezeu. Romani 3:24 explică: „şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”.
2. Terenul justificării este sângele lui Isus Hristos. Romani 5:9 spune: „deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu”.
3. Condiţia justificării este credinţa în Hristos. Galateni 2:16a arată:  „totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos...”
4. Dovada justificării o reprezintă faptele bune. Efeseni 2:10 susţine: „căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”
 
Justificarea este rezultatul harului lui Dumnezeu trimis la noi. Justificarea nu este rezultatul faptelor pe care le facem noi. Totuşi, unii oameni izolează acest adevăr, îl împing la limită şi nu înţeleg să-l lege de alte adevăruri înrudite cu conceptul de mântuire.
A.W.Tozer spune: „Pentru a scăpa de eroarea mântuirii prin fapte, unii au căzut în eroarea de a proclama o mântuire fără ascultare”.
Există o diferenţă între „fapte bune” şi „ascultare”. Faptele bune sunt fapte de dragoste, care izvorăsc dintr-o atitudine corectă faţă de Dumnezeu. Faptele bune vorbesc de slujire. Ascultarea este actul de a împlini cu onestitate instrucţiunile pe care ţi le dă cineva. Ascultare înseamnă „încuviinţare”. Justificarea se face prin harul care vine prin credinţă, iar Biblia nu recunoaşte decât acea credinţă care duce la ascultare. În Evrei 5:9 este scris: „şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice”. Cel care spune că este mântuit, dar nu este interesat să asculte, ar trebui să se uite mai bine în Noul Testament.
Ascultarea este una dintre principalele teme biblice. În Ioan 14:21a, Isus spune: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte”. Credinţa mântuitoare implică mai mult decât încrederea în meritele lucrării de ispăşire a lui Hristos pe cruce, ea implică angajamentul de a-ţi organiza viaţa zilnică în acord cu Scripturile. Biblia devine manualul nostru de trăire zilnică. Practicile şi atitudinile lumii trebuie să aibă puţină influenţă asupra deciziilor noastre curente.


2. SANCTIFICAREA (PUNEREA DEOPARTE PENTRU SFINŢENIE)
A sanctifica înseamnă „a pune deoparte” sau „a declara pe cineva sfânt pentru serviciul lui Dumnezeu”. Sanctificarea este procesul prin care credinciosul este din ce în ce mai separat de păcat şi devine din ce în ce mai dedicat standardului de neprihănire al lui Dumnezeu. Tit 2:14 lămureşte: „El s-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune”.
Există trei aspecte ale sanctificării:

1. Sanctificarea instantanee este poziţia pe care o primesc oamenii înaintea lui Dumnezeu în momentul când Îl acceptă pe Isus Hristos prin credinţă. Citim în 2 Tesaloniceni 2:15b că „Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea duhului şi credinţa adevărului”. Iar din 1 Corinteni 6:11 aflăm că: „Aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în numele Domnului Isus Hristos, şi prin duhul Dumnezeului nostru”. Creştinii din Corint trăiseră o viaţă lipsită de evlavie, păgână, dar acum ei erau făpturi noi în Hristos.
2. Sanctificarea progresivă este procesul de creştere în sfinţenie; este ceea ce ne îndreaptă din ce în ce mai sus şi ne eliberează din ce în ce mai mult de puterea păcatului. O asemenea sanctificare presupune umblarea pe cărările neprihănirii, alegerea celei mai  bune căi şi căutarea gândurilor lui Hristos. Ni se spune în 2 Petru 3:18a: „Să creştem în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”. Lucrul acesta se întâmplă atunci când citim cu devotament Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, folosim instrumentele pe care le oferă studiul  biblic şi exersăm în rugăciune, meditaţie şi participarea la slujbele din casa lui Dumnezeu. Există şi un îndemn în 2 Corinteni 7:1b care spune: „să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frică de Dumnezeu”. Apostolul Pavel vorbeşte de accentul pe care trebuie să-l punem pe ţinta reprezentată de premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu (Filipeni 3:13-14). Noul Testament nu sugerează vreo scurtătură pentru a ajunge la sanctificare. Ne încurajează numai, în mod simplu, să ne dedicăm demodatului şi onoratului timp de citire a Bibliei, de  meditaţie, de rugăciune, de închinare şi de autodisciplinare.
3. Sanctificarea finală este starea din urmă, care va fi atinsă numai când vom fi în totalitate şi pe deplin puşi deoparte pentru Dumnezeu în cer.
4. Dorinţa autorului cărţii 1 Tesaloniceni este exprimată în capitolul 5:23 după cum urmează: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru, şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos”. Şi în 1 Ioan 3:2b citim: „şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este”.
Sanctificarea instantanee are de-a face cu poziţia noastră.
Sanctificarea progresivă are de-a face cu creşterea noastră spirituală.
Sanctificarea finală are de-a face cu starea noastră veşnică.
De obicei, când vorbim despre sanctificare, ne referim la acţiunea progresivă care continuă în vieţile noastre pământeşti. Pe de o parte, sanctificarea este lucrarea lui Dumnezeu: suntem sanctificaţi de Dumnezeu Tatăl (Iuda 1:1), suntem sanctificaţi de Dumnezeu Fiul (Evrei 2:9-11) şi suntem sanctificaţi de Dumnezeu Duhul Sfânt (1 Petru 1:2). Apostolul Pavel s-a rugat: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin” (1 Tesaloniceni 5:23a). Pe de altă parte, sanctificarea este lucrarea credinciosului. Romani 8:13 spune hotărât: „dacă trăiţi după îndemnurile firii pământeşti veţi muri; dar dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi”. Apostolul Pavel recunoaşte că numai „prin duhul” avem puterea de a ucide faptele trupului – şi mai spune că trebuie să facem acest lucru! Există numeroase porunci în Noul Testament care vorbesc de responsabilitatea pe care o avem în procesul sanctificării. De exemplu, ni se porunceşte „să fim sfinţi”, (1 Petru 1:15-16). Ni se porunceşte „să fim desăvârşiţi” (Matei 5:48). Ni se porunceşte să facem mădularele trupului nostru „roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră.” (Romani 6:19b)
E de folos să luăm o concordanţă şi să notăm cât de des sunt folosite în Biblie cuvintele: „a se lupta”, „faptă”, „alergare” şi „luptă”, pentru a descrie îndatoririle spirituale ale credinciosului. Trebuie să alergăm cu toată puterea noastră această cursă creştină. Trebuie să ne folosim muşchii şi să ne exersăm puterea voinţei. Nu poate fi vorba de a face la întâmplare lucrurile sau de a-L lăsa pe Dumnezeu să le facă, după cum nu e vorba de a avea încredere, în loc de a încerca. E mai degrabă o chestiune de credinţă şi încercare. Sanctificarea implică fermitate omenească cuplată cu puterea Duhului Sfânt.
Unul din cele mai importante mijloace de sanctificare este studiul şi practicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Ioan 7:17 spune: „sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”. Efeseni 5:26b afirmă că sanctificarea şi curăţirea sunt asociate cu „botezul cu apă prin Cuvânt”. Cuvântul lui Dumnezeu sfinţeşte prin descoperirea păcatului, prin trezirea conştiinţei, prin exemplul lui Hristos şi prin implementarea unor motive şi idealuri spirituale. 

Mântuirea lui Dumnezeu nu are drept scop primordial să ne facă să credem în Hristos, ca să scăpăm de iad şi să mergem în cer. Scopul lui Dumnezeu este ca fiecare viaţă omenească să reproducă viaţa lui Isus. Dorinţa lui Dumnezeu este ca noi să fim din ce în ce mai aproape de imaginea Fiului Său, (Romani 8:29), iar acest lucru cere alergare, năzuinţă, abţinere şi veghere.
Sanctificarea este esenţială mântuirii. Biblia spune: „urmăriţi ... sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul”. Credinciosul trebuie să umble demn de chemarea cerească ce i-a fost făcută (Efeseni 4:1). Trebuie să căutăm să împodobim învăţătura lui Dumnezeu cu faptele noastre bune (Tit 2:10). Trebuie să ţintim la a face cât mai multe fapte bune care „îi plac lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 4:1).

3. PROSLĂVIREA ( RECOLTA FINALĂ)
Dumnezeu nu justifică doar – eliberează de vina păcatului. Şi nu sanctifică doar – eliberează din ce în ce mai mult de sub puterea păcatului. El proslăveşte – la urmă eliberează de prezenţa păcatului. Proslăvirea este perfecţiunea viitoare care îl va transforma pe credincios în momentul în care acesta ajunge în locuinţa lui din cer şi primeşte pentru eternitate un trup nou.
Romani 8:16-18 afirmă: „copii ai lui Dumnezeu sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El. Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare care are să fie descoperită faţă de noi”. Evrei 1:14 spune că noi suntem moştenitori ai mântuirii. 1 Petru 1:5a afirmă că noi suntem „păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă pentru mântuire”. Romani 13:11 ne aminteşte să ne trezim din somn pentru că „mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut (prima dată)”. Prima dată Hristos a venit să plătească preţul pentru păcatele noastre; a doua oară vine nu ca să aibă de-a face cu păcatul, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă cu nerăbdare (Evrei 9:28).
Ca să înţelegem cuvântul „proslăvire” trebuie să ne gândim la cuvântul „slavă”. Nu folosim foarte des cuvântul „slavă” în conversaţiile zilnice şi sună puţin ciudat urechilor noastre. Cuvântul „slavă” cuprinde însă în el ideea recoltei. Fermierul întâmpină multe dezamăgiri. Seamănă culturi, dar uneori vara este secetoasă, zilele sunt fierbinţi, munca este grea şi sunt mulţi gândaci. Cu toate acestea, timpul recoltei este întotdeauna un timp al bucuriei şi al încântării. Timpul recoltei este un timp glorios pentru fermieri. Ilustraţia aceasta ne oferă o semnificaţie mică a ceea ce se înţelege prin cuvântul biblic „slavă”.
Isus a vorbit de o recoltă la sfârşitul vremurilor. În Matei 13:30 citim: „voi spune secerătorilor: «Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.»”. Proslăvirea este acţiunea prin care Dumnezeu transformă trupul credinciosului şi îl reinvesteşte cu suflet, ducându-l dincolo de porţile cetăţii lui Dumnezeu. Credinciosul proslăvit va fi eliberat pentru totdeauna de prezenţa păcatului (1 Ioan 3:2). Atunci va fi doar bucurie, pace, fericire şi cântare. Suferinţele şi încercările sunt uneori grele şi dureroase aici, în viaţa aceasta, dar suma totală a lor nu înseamnă nimic pe lângă gloria ce se va descoperi (Romani 8:18).

Mântuirea  este darul lui Dumnezeu oferit fiinţelor umane. Cuvântul grec soteria implică mai multe sensuri: eliberare, protecţie, întregire şi trăinicie. Mintea omenească nu poate înţelege în întregime toate faţetele mântuirii, dar dacă vom cântări implicaţiile mântuirii lui Dumnezeu, vom trăi o mai profundă recunoştinţă, o mai mare dragoste şi ne vom ruga mai fericiţi Dumnezeului care ne-a salvat.
Rezumând, mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu (Tată, Fiu şi Duhul Sfânt), prin care păcătosul care se angajează să creadă în Isus Hristos este răscumpărat din blestemul legii (justificare), este eliberat progresiv de dominaţia păcatului (sfinţire) şi va fi în final desăvârşit în imaginea lui Isus Hristos (proslăvire). Nu e de mirare că autorul cărţii Evrei pune o asemenea întrebare pentru examinare: „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa se mare?” (Evrei 2:3a)
Justificarea este un dar (se referă trecut). Isaia 53:5-6 spune: „dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El... Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”.
Sfinţirea este un proces (se referă la prezent). Galateni 2:20 afirmă: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc...dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”.
Proslăvirea este o experienţă cerească (se referă la viitor). În Apocalipsa 3:21 este scris: „celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie.” Proslăvirea include aspectul domniei împreună cu Hristos. Noi nu cunoaştem toate detaliile, dar apostolul Pavel ne vorbeşte în termeni generali despre domnia lui Hristos în 1 Corinteni 15:20-28.

Mântuirea este personală „prin har, prin credinţă” (Efeseni 2:8). Harul este mâna lui Dumnezeu întinsă jos. Credinţa este mâna omului ridicată sus. Dacă niciodată nu ai ridicat-o ca să accepţi oferta de mântuire a lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, aminteşte-ţi aceste trei adevăruri:
1. Trebuie să existe o recunoaştere a stării de păcat (Romani 3:23). Mântuirea este numai pentru păcătoşi şi toţi facem parte din această categorie.
2. Trebuie să existe o recunoaştere a faptului că Dumnezeu a pregătit o cale (Ioan 3:16). Isus Şi-a împlinit misiunea când a murit pe cruce.
 3. Trebuie să existe o acceptare a lucrării săvârşite de Hristos pe cruce (Ioan 1:12). Promisiunea mântuirii este pentru cei care „Îl primesc pe El”. Celor care Îl primesc, Isus le dă dreptul să fie numiţi „fii ai lui Dumnezeu”. Dacă nu eşti încă un copil al lui Dumnezeu prin simpla credinţă în lucrarea pe care a săvârşit-o Isus murind pe cruce, de ce să nu treci de partea Lui astăzi?
Din BIBLE HELPS nr. 339 
de Harold S. Martin 

Oameni cu greutate

Soarta omului nu se cunoaşte decât la moarte: viaţa lui este supusă unor necurmate schimbări. Cine umblă cu trăsura poate că va fi pus odată s-o şi curăţe. 

Cei ce taie lemne cu joagărul îşi schimbă locul între ei şi tot aşa: aceluia care este sus, îi vine rândul să se coboare mai jos.

Peste o mie de ani sau poate şi mai curând, vom fi cu toţii cheli şi săraci şi cine ştie ce altceva ni se mai poate întâmpla! Gândul că într-o zi s-ar putea să ne găsim noi înşine sub fereastră, ar trebui să ne facă mai cu băgare de seamă când zvârlim apa murdară pe fereastră. Cu aceeaşi măsură cu care măsurăm, ni se va măsura: de aceea să luăm bine seama cum ne purtăm cu cei nenorociţi.

Nimic nu mă face să-mi fie scârbă de firea omenească aşa ca atunci când văd cum se poartă oamenii cu cel ce a căzut de pe scara norocului. Jos cu el, strigă ei, niciodată n-afost bun de ceva.

Jos cu el printre cei morţi, jos, jos, jos!

Jos cu el printre cei morţi şi lasă-l acolo jos!

Corb la corb nu scoate ochii, însă oamenii se mănâncă unii pe alţii ca nişte canibali şi încă se mai şi laudă cu aşa ceva. În lumea aceasta, sunt mii de oameni gata să se repeadă ca vulturii asupra unui negustor, îndată ce simt că treburile nu-i mai merg bine. Unde este stârvul, acolo se adună şi vulturii. În loc de a-i da puţin ajutor, îl încarcă cu multe răutăţi, strigându-i: Aşa-i trebuie! Pe cel bătut de soartă, îl mai bate şi o lume întreagă. Cum vine peste el o lovitură de sus, bicele oamenilor încep să plesnească.

 Nu-i destul că se îneacă, câinele, mai vin şi alţii să-i toarne găleţi de apă în cap. A căzut copacul şi toţi pun mâna pe topoare. Casa arde, iar vecinii se încălzesc la focul ei. Omului nu-i merge bine şi de aceea şi prietenii îi întorc spatele. S-a poticnit omul şi a căzut în drum, iar ceilalţi trec cu carul peste el. El este în necaz, iar iubirea de sine strigă: Lăsaţi-l acolo jos! Cu atât mai bine: de abia s-a făcut loc pentru cei ce stau în picioare.

Şi ce mişelie este, când cei ce te-au doborât îa pământ îţi mai dau şi cu piciorul, pentru că nu te ridici. Nu e de loc plăcut să auzi că ai fost un mare nătărău, fiindcă s-ar fi găsit cel puţin cincizeci de chipuri să ieşi din greutăţi, dar n-ai fost în stare să le vezi. Jocul nu trebuia pierdut: chiar şi un prost vede ce prostie ai făcut. Ar trebui să închidă uşa grajdului şi aceasta o vede oricine, dar nimeni nu se oferă să cumpere păgubaşului un alt cal. Rău a făcut că s-a dus aşa departe pe gheaţă! Foarte drept, însă cu atâta nu l-ai scăpat de la înec. Când haina ţi-e roasă, nu e greu să-i facă cineva o gaură. Un sfat bun este o slabă hrană pentru o familie sărmană.

Împrumută-mi întâi o bucată de sfoară, ca să-mi leg hăţurile şi acasă poţi să mă cerţi că hamurile îmi sunt vechi. Dă calului bătrân puţin ovăz şi pe urmă poţi să-i ceri să-şi iuţească paşii. Este bine că simţi împreună cu mine, dar să simtă şi punga ta, altfel nu dau un ban pe toată simpatia ta. Mulţi oameni, care coboară dealul, dau de câte un Iuda înainte de a fi ajuns în vale. Aceia cărora le-ai venit în ajutor în zile bune, uită de datoria lor, sau îţi răsplătesc cu nerecunoştinţa. Lăstarul tânăr fură puterea tulpinei bătrâne. Mânzul suge laptele mamei lui şi apoi îi dă cu piciorul. Merge vorba din bătrâni: Pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti şi vorba aceasta se adevereşte de multe ori. Câinele dă din coadă până ce capătă osul şi apoi mârâie şi muşcă pe cel ce i l-a dat. Pâinea mâncată este uitată, iar mâna, care a dat-o, este dispreţuită. Lumânarea luminează pe alţii, dar pe ea însăşi se consumă. De multe ori, nimic nu se uită aşa de uşor ca binele făcut cuiva. Legea, după care se conduce lumea, este ca fiecare să caute folosul său şi cu toţii ştim cine primeşte locul cel mai de pe urmă. Vulpea îşi asigură pielea ei şi nici prin gând nu-i trece să-şi pună coada în joc pentru un prieten care i-a făcut bine.

O inimă aleasă ia totdeauna partea celui slab, dar astfel de inimi nu se întâlnesc pe toate cărările, căci ele sunt rare ca vulturii. Coţofene, ulii, ereţi, găseşti cât pofteşti, dar soiul ales de vultur nu-l întâlneşti odată într-o viaţă de om. Ţi s-a întâmplat vreodată să auzi corbii bocind o oaie moartă înainte de a o mânca? Aceasta se potriveşte de minune cu strigătul vecinilor: Ce nenorocire! Vai! Vai! şi pe urmă se repede fiecare căutând să ia o parte din pradă. Cei mai mulţi oameni sunt gata să ajute pe cei ce n-au nevoie de ajutor şi orice trecător mai aruncă o piatră acolo unde este o grămadă, căci toţi bucătarii se pricep să frigă porcul gras, dar pe cel slab îl lasă să se ardă.

 Când toate îţi merg bine, toţi sunt gata să te ajute. Cât timp ai belşug pe masă, prietenii se îmbulzesc în casă. Linguşitorii însă nu se abat şi pe la bordeie şi unui trandafir pălit, nimeni nu-i face curte. Toţi vecinii sunt veri cu cel bogat, dar pe sărac nici fratele lui nu-l mai cunoaşte. Câtă vreme mai ai o oaie şi un miel, fiecare îţi spune: Bine-ai venit, Stane! Şoapta moşierului se aude de departe, dar strigătul văduvei numită Nevoia nu se aude prin gardul de zăbrele al parcului, oricât de tare ar striga ea. Oamenii toarnă cu bucurie apă într-un butoi plin şi dau mese celor ce nu sunt flămânzi, fiindcă aşteaptă să li se facă şi lor la fel, dacă nu şi mai mult. Dacă ai o gâscă, mai capeţi şi pe a doua. Dacă ai un cal al tău, uşor poţi să împrumuţi încă unul. Când hambarul îi este plin cu grâu, poţi să-i dai cu împrumut orz, dar cine împrumută sau dă cui n-are? Cine în adevăr, afară doar de vreun suflet de modă veche, unul care crede în Biblie şi iubeşte pe Domnul său şi de aceea dă fără să mai nădăjduiască nimic înapoi.

Am luat seama că unii boiernaşi se arată prietenoşi cu negustorul care a început să cadă, fiindcă tot mai găsesc ceva de ros de pe oasele lui. Avocatul şi cămătarul acoperă pe bietul om cu aripile lor, ca apoi să-l ciupească cu ciocurile până nu mai rămâne nimic de el. Când aceşti oameni se arată politicoşi şi plini de atenţie, cei sărmani ar face bine să fie cu ochii în patru. Nu era semn bun când, intrând în coteţ, vulpea zicea: Bună dimineaţa la toţi, prea scumpii mei prieteni!

Cei ce se găsesc în strâmtorări nu trebuie însă să-şi piardă nădejdea, pentru că Dumnezeu este viu încă şi El este prietenul celor fără prieteni. Şi, dacă nici o mână nu se întinde spre cel căzut, mâna Domnului va aduce negreşit scăpare celor ce se încred în El. Omul drept poate să fie băgat în foc, dar nu arde.

Nădejdea lui poate să fie amânată, dar nu înecată. El prinde curaj, înfruntă cu bărbăţie dealul ce se ridică înaintea lui ca un zid şi trece peste drumul pe care alţii cad şi mor. Câtă vreme este viaţă, este şi nădejde. De aceea, prietene, dacă ai fost trântit de pe spinarea belşugului, nu rămânea în şanţ. Ion zice: Nu rămânea în mocirlă, ci scoală-te iarăşi şi încearcă din nou. Iona, după ce s-a cufundat până în adâncul mării, a ajuns iarăşi la mal, folosindu-se de călătoria lui.

Să nu uităm niciodată că tocmai când este omul în greutăţi are prilejul măreţ de a se încrede în Dumnezeu. Credinţa înşelătoare nu pluteşte decât în apă lină, pe când credinţa adevărată, ca şi o barcă de salvare, pluteşte hotărâtă şi în mijlocul furtunii. Dacă religia noastră nu ne sprijineşte în vremea încercării, de ce folos ne este? Dacă nu ne putem încrede în Dumnezeu când împrejurările par potrivnice, atunci nu credem deloc în El. Numai într-un hoţ nu ne încredem decât atâta vreme cât îl avem sub ochi, dar vom îndrăzni să ne purtăm cu Dumnezeu la fel? Nu, nu. Domnul este bun, El Se va arăta iarăşi celor ce-I slujesc şi vom lăuda Numele Lui.

C.H.Sporgeon

Însemnat: PENTRU CRISTOS!

Leonard Ravenhill


Într-un anumit sens toţi oamenii suntem străini unii faţă de alţii. Chiar şi prietenii nu se cunosc bine unii pe alţii. Căci a cunoaşte pe cineva, înseamnă a-i ştii toate influenţele din izvoarele erediatare şi ale mediului în care a crescut, cât şi nenumăratele hotărâri morale care l-au format ca să ajungă ce este. Deşi nu ne cunoaştem unii pe alţii, urmărind traiectoria vieţii cuiva aflăm învăţături frumoase, în special dacă suntem atenţi la forţele motoare care i-au motivat acţiunile. De pildă, ce mult am câştiga fiecare dacă am simţi şi noi acelaşi clocot de viaţă în Cristos ca Saul din Tars, mai târziu chemat Pavel, dacă am măsura şi noi cât de cât adâncimile ascunse ale cuvintelor sale: „Port în trupul meu semnele Domnului Isus!" (Galateni 6:17).
În legătură cu aceste cuvinte un lucru e sigur: au fost e recunoaştere a faptului că Dumnezeu era stăpân în viaţa lui Pavel. Apostolul Pavel aparţinea în întregime Domnului, cu trupul, sufletul şi duhul său. Era însemnat pentru Cristos! Când el spune că poartă în trupul său rănile, cele cinci răni ale Domnului, nu vorbea de semne ca de genul „stigmatelor" pretinse de Sf. Francis de Assisi în 1224. Nu e vorba de o asemănare exterioară şi o imitaţie a rănilor Mântuitorului, ci o identificare spirituală printr-o răstignire lăuntrică. El fusese „răstignit cu Cristos!" (Galateni 2:20).

Semnele răstignirii sale lăuntrice au fost văzute clar. Întâi de toate, a fost însemnat cu un zel aprins faţă de o ţintă clară! Dacă e adevărat ce spune tradiţia creştină că apostolul Pavel era doar de 1,3 metri înalt, atunci a fost cel mai gigant pitic care a trăit vreodată. A depăşit pe toţi contemporanii săi în rugăciune, în lucru, în zel. Pe firmamentul vieţii lui a fost scris cu litere de foc: „Fac un singur lucru!" (Filipeni 3:13). A fost orb la toate celelalte lucruri în care îşi găseau slava ceilalţi contemporani.
La fel, Calvin a fost luat în râs fiindcă stătea toată ziua şi scria Instituţiile sale, şi n-a scris cu pana lui genială nici măcar un singur rând despre gloriile Alpilor care-l înconjurau. Iar Pascal a fost aspru criticat fiindcă în afară de nemurirea sufletului uman, n-a găsit nici un peisaj în jur la care să-şi oprească privirea. Tot astfel, apostolul Pavel ar putea fi luat în batjocură fiindcă n-a scris nici un cuvânt despre arta greacă sau splendorile Pantheonului. El se izolase în spiritualitate.
După ciocnirea ateniană pe colina lui Marte, apostolul Pavel şi-a vărsat tot dispreţul faţă de înţelepciunea acestei lumi, murind zilnic faţă de ispita de a-i întrece în idei şi în filosofie pe înţelepţii lumii. Misiunea sa nu era să transmită un punct de vedere, ci să biruiască legiunile iadului!
Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat cu smerenie. Moliile n-au putut mânca mătasea hainelor lui. N-a pescuit niciodată laude cu momeala umilinţei; ci, dimpotrivă, locul de frunte şi-l alege într-o listă lungă de păcătoşi (acolo unde noi de fapt l-am fi pus cel din urmă). O veche zicătoare galică spunea: Dacă ştii ebraica, greaca şi latina, nu le pune unde le-a pus Pilat, deasupra capului lui Isus, ci pune-le jos, la piciorul crucii! „Lucrurile care erau pentru mine câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Cristos!" spune apostolul Pavel (Filipeni 3:7).
Ce uşurinţă pentru inimă e virtutea aceasta a umilinţei - să fii bucuros că nu ai nimic ce pierde! Neavând o părere înaltă despre sine, Pavel nu s-a temut de cădere! Chiar atunci când se plimbă în hainele scumpe ale broderiilor gândirii evreieşti, în şcoala celui mai vestit dintre rabinii vremii, apostolul Pavel străluceşte fiindcă poartă podoabele acestea în umilinţă şi într-un spirit liniştit.
Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat cu suferinţă! Uitaţi-vă la lucrurile pe care le scrie în Romani 8. Necazul, strâmtorarea (probabil, în domeniul minţii), prigonirea (probabil, în domeniul spiritului), foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia, sabia (desigur, suferinţe în trup)! De toate acestea a avut parte micul gigant!
Acest evreu rătăcitor a declarat război tuturor lucrurilor care erau în război cu Dumnezeu şi cu fii oamenilor. Acest prinţ al predicatorilor, şi duşmanul său, prinţul iadului, nu şi-au cruţat nici o lovitură, nici o bătălie. Între ei era o luptă pe toate fronturile.
Priviţi cu atenţie la apostolul Pavel! Privirea aceea adâncă, trupul acela plin de cicatrice, figura aceea adusă de spate şi slăbită de foame, uscată de posturi, vlăguită de vergile lictorilor; trupul acela mic, sub loviturile nemiloase ale pietrelor din Listra, înflămânzit în multe alte locuri, cu pielea aceea arsă de soare sau murată timp de treizeci şi şase de ore în Marea Mediterană! Adăugaţi la toate acestea pericole după pericole; înmulţiţi-le cu singurătatea; număraţi o sută nouă zeci şi nouă de lovituri, trei naufragii pe mare, trei bătăi cu nuielele, „omorât" cu pietre, un dosar gros de întemniţări, atâtea „omorâri" că li s-a pierdut şirul. Şi dacă ar putea cineva să le adune pe toate, suma totală ar fi totuşi zero, „nimic"! Fiindcă Pavel însuşi a făcut calculul. Ascultaţi-l ce zice: „Întristările noastre uşoare, de o clipă..." Aşa zic şi eu, nepăsare faţă de suferinţe!
Mai departe, apostolul Pavel a fost însemnat cu pasiune! Numai un om care e în centrul de acţiune al planurilor lui Dumnezeu, numai unul care face echilibristică pe sârma ascultării totale de Dumnezeu, numai un aşa om e în stare să cheme pe Duhul Sfânt ca martor pentru mărturia lui. Şi exact aşa ceva face Pavel la Romani 9:1.
O, dacă am putea din flacăra aceasta să ne tragem noi predicatorii măcar puţină lumină! Bătăile n-au stins flacăra din el! Posturile lungi şi înflămânzirea n-au putut-o omorî! Defăimările şi răstălmăcirile n-au putut s-o stingă! Apele n-au putut s-o înnece, închisorile s-o rupă, primejdiile s-o slăbească, arestările s-o oprească! A ars mereu până în clipa când viaţa i s-a scurs din trup.
Cristos cel viu care trăia în Pavel (Galateni 2:20), manifestându-Se prin pasiunea sufletului său, a fost în acelaşi timp sperietoarea iadului, steagul creşterii Bisericii şi uralele inimii Mântuitorului, care „vedea rodul sufletului Său şi se înviora!"
Şi, apostolul Pavel a fost însemnat cu iubire! Când Pavel a simţit ce înseamnă a fi „în Cristos", în el s-a dezvoltat capacitatea de a iubi. (Numai o stare de maturitate cunoaşte dragostea). O, şi cum a iubit Pavel! Întâi de toate şi lucrul cel mai important, apostolul Pavel L-a iubit pe Domnul. Apoi i-a iubit pe oameni, pe duşmanii săi, a iubit greutăţile din viaţă, chiar şi suferinţele sufletului său. Cred că a iubit lucrul acesta din urmă în mod special, altfel ar fi neglijat rugăciunea. Dragostea lui Pavel l-a dus la cei pierduţi, la cei mai de jos, la cei din urmă. Ce ţintă nobilă în iubirea sa! Colina lui Marte, cu intelectualii vremii, sinagogile cu feţele religioase cele mai rigoriste, pieţele aglomerate şi pline cu fii risipitori, toate aceste locuri le-a căutat şi le-a străbătut pentru cauza Domnului. Dragostea, ca şi un dinam puternic l-a împins să îndrăznească lucruri mari pentru Dumnezeu. Nu mulţi s-au rugat cum s-a rugat acest bărbat. Poate McCheyne, John Fletcher, marele Brainerd, şi încă puţini câţiva, au cunoscut lucrarea aceasta în care trupul şi sufletul participă intens în rugăciunea de mijlocire sub influenţa iubirii.
Îmi aduc aminte cum am stat lângă autoarea acestor versuri, cântându-i imnul:
Iubirea Ta, Isuse, ne cheamă şi ne strânge
Şi ne trimite-n lume cu harul Tău măreţ,
Lumina celor oropsiţi din noapte şi dispreţ.
O, iată, inima-mi se frânge,
Şi doru-n mine astăzi plânge:
Da, vreau să merg cu orice preţ!
Nu era doar un sentimentalism exprimat frumos. O costaseră închisoare, lipsuri, dureri şi sărăcie!
Charles Wesley mi se pare că se întinde în vârful picioarelor ca să ajungă aşa sus şi să spună: „Nu mai doresc nimic din ale pământului. Tot ce vreau, oh, Doamne, e dragostea Ta în pieptul meu!" Mai recent, Amy Carmichael a rostit rugăciunea dintr-un suflet aprins: „Dă-mi iubirea călăuză pe cărare, Credinţa, cu forţă arzătoare!" Toţi aceştia au umblat pe drumul apostolic al câştigătorilor de suflete.
Cei animaţi de dorinţa să câştige pe alţii la Domnul au avut o dragoste mare de sufletele oamenilor. Toate iubirile mai mărunte au fost cucerite de Iubirea cea mare. Marea iubire faţă de Iubitorul sufletelor lor i-a mânat la lacrimi, la suferinţe, la triumf. Oare în ceasul acesta rău în care trăim, avem noi dreptul să iubim mai puţin?
Să Te iubesc pe Tine, Cerescule Părinte
Punându-Ţi la picioare şi faptele şi gândul;
E dorul meu cel mare, iubirea mea fierbine,
Să nu ne mai despartă nici cerul, nici pământul!
Iubirea croieşte prin flăcări o cărare
Iubirea uşurează poverile amare,
Iubirea şterge lacrimi, iubirea îndrăzneşte,
Iubirea se jertfeşte, iubirea biruieşte!
Fără ca să fi ales ei, milioane de oameni vor fi însemnaţi într-o zi pentru Anticrist. Oare să ne tragem noi înapoi de la cinstea de a purta în sufletul nostru, în gândirea noastră, în duhul nostru, în trupul nostru, semnele Stăpânului, semnele Domnului Isus? Dar oare dorim noi aşa ceva?
A fi „însemnat" înseamnă a purta semnul de rob. Suntem gata să fim însemnaţi - „Pentru Cristos"?
„Eu v-am născut în Cristos Isus, prin Evanghelie!”
Ap. Pavel
„O, frate, roagă-te! În ciuda lui Satana, roagă-te! Stai ore în rugăciune; mai bine neglijează-ţi prietenii, dar nu rugăciunea; mai bine posteşte, uită de cină sau de somn, dar nu de rugăciune. Şi nu trebuie să vorbim despre rugăciune, ci trebuie să ne rugăm cu o dorinţă înfocată. Domnul este aproape. Vine pe nesimţite în timp ce fecioarele aţipesc”.
Andrew A. Bonar
„A fost nevoie de şapte ani
...înainte ca W. Carey să boteze primul convenit în India.
...înainte ca Judson să câştige primul ucenic în Burma.
...de suferinţă pentru Morrison înainte ca primul chinez să fie câştigat la Cristos.
...zice Moffat, că a aşteptat, până ce a văzut primele semne ale lucrării Duhului Sfânt asupra africanilor din Beciuana.
...înainte ca Henry Richards a câştigat primul său convertit, în Benza Manteka”.
A J. Cordon
„Rugăciunea e sângele sufletului!”
George Herbert

Conştiinţa - «procurorul» lui Dumnezeu

O persoană care a comis evaziuni fiscale a dorit să-şi elibereze conştiinţa apăsată trimiţând o scrisoare anonimă Direcţiei Fiscale: «Am pus o parte din datoria mea pentru impozit. Dacă în noaptea următoare nu voi putea dormi din nou, veţi primi şi mai mult».

Conştiinţa nu este un organ fizic, ea nu poate fi privită, operată sau transplantată, şi totuşi ea există. Care este de fapt originea ei? Ce intenţii are ea? Cine a aşezat-o în noi? De unde provine «vocea lăuntrică» a conştiinţei? S-au făcut cele mai diverse interpretări. Doar o mică alegere este suficientă:
• Conştiinţa este o instanţă, o putere, care este aşezată în noi să judece din punct de vedere moral faptele, gândurile, planurile şi concepţiile noastre (Neue Genfer Studienbibel / Noua Biblie de Studiu de la Geneva).
• Conştiinţa este acea voce lăuntrică care-l împinge pe om să facă ceea ce crede că este corect (Charles Ryle).
• Din punct de vedere divin, conştiinţa este nervul central al fiinţei noastre, care reacţionează la conţinutul moral al acţiunilor noastre (Oswald Sanders).
• Un indian din Canada de Nord a descris în mod plastic conştiinţa considerând-o un triunghi aşezat în interiorul nostru: «Dacă săvârşesc o nedreptate, el se roteşte, iar acest lucru este foarte dureros».
Aş dori să numesc conştiinţa procurorul lui Dumnezeu, deoarece ea ne acuză atunci când greşim. Potrivit Scripturii, diavolul este acuzatorul nostru înaintea lui Dumnezeu, dar Satan nu este omniprezent şi omniscient. Însă conştiinţa noastră, adică acuzatorul din noi, este permanent prezentă: «Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor, şi au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă» (Ioan 8,9). «Ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele» (Rom. 2,15). Prin conştiinţă, Legea lui Dumnezeu este scrisă în inimile noastre.

Ce doreşte conştiinţa?
Ea doreşte să descopere vina pe care o avem înaintea lui Dumnezeu ca să ne poată conduce la iertare. Dragi cititori, aş dori să vă adresez câteva întrebări directe: Aţi privit sau aţi citit zilele trecute ceva de care ar fi fost mai bine să vă lipsiţi? - Aţi mers cumva undeva unde ar fi fost mult mai bine să nu vă fi dus? - Aţi avut părtăşie cu oameni a căror companie mai bine aţi fi evitat-o? - Aţi înşelat, aţi abuzat de încrederea cuiva? - Aţi neglijat ceva ce ar fi trebuit să faceţi de mult? Aţi minţit zile le acestea în mod conştient, de frică să nu pierdeţi ceva sau aţi tăinuit ceva de teama consecinţelor? - Nu v-aţi achitat încă nici acum datoria? - Aţi spus sau aţi gândit ceva despre aproapele dumneavoastră ce ar fi fost mai bine să nu fi spus sau să nu fi gândit? - Aţi preferat să faceţi altceva în loc de studiu biblic, să mergeţi la biserică sau la ora de rugăciune etc.? Şi-a făcut simţită prezenţa conştiinţa dumneavoastră la aceste întrebări? Dacă da, atunci continuaţi citirea articolului.
Conştiinţa ne acuză: «Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor, şi au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă. Şi Isus a rămas singur cu femeia, care stătea la mijloc» (Ioan 8,9). Ei şi-au recunoscut vina. Conştiinţa dumneavoastră murdară fie vă va îndepărta, fie vă va apropia de Isus, fie veţi ocoli, fie veţi căuta prezenţa Lui. Pentru unele persoane o conştiinţă murdară a fost primul motiv de a nu mai citi Biblia, de a evita părtăşia cu credincioşii, de a se dezvinovăţi şi de a-i acuza pe alţii. Cel care capitulează însă înaintea conştiinţei lui murdare şi caută refugiu la Isus va găsi iertare.
Conştiinţa ne urmăreşte şi ne împovărează. Unei anumite persoane i s-a cerut să picteze conştiinţa. Drept urmare, el a pictat un cal în plin galop, urmărit de viespi şi albine. Dedesubt a scris: «Frustra curris», care înseamnă: «Alergarea ta este zadarnică».
În cotidianul «Ştirile din Ruhr» din anul 1959 a fost publicat un articol despre un soldat american care i-a trimis primarului general al unui oraş din regiunea Ruhr o scrisoare şi un joc de şah. Americanul a scris că în timpul cuceririi Germaniei a găsit într-o casă - după terminarea războiului - un joc de şah. E1 şi camarazii săi s-au jucat cu el, iar atunci când au plecat mai departe l-au luat pur şi simplu cu ei. La întoarcerea în patria sa (America), a luat jocul de şah cu sine. Dar în ciuda celor 15 ani care au trecut de atunci, el simte o nelinişte lăuntrică, deoarece a furat jocul şi trebuie să-l înapoieze: «Este doar un joc de şah, dar conştiinţa nu mă lasă în pace».
Un medic psihiatru a relatat că un funcţionar al unei bănci a venit la el la cabinet cu simptomele evidente ale unei «epilepsii»: abia se mai ţinea pe picioare, se împiedica şi îi era frică să nu cadă pe stradă. În urma consultaţiei a reieşit că din punct de vedere organic omul era perfect sănătos, dar existau indiciile unei nelinişti lăuntrice. «L-am întrebat dacă nu cumva a furat bani din casă. Speriat peste măsură, a recunoscut fapta sa, dar a afirmat că ar fi restituit totul. Acum, el trăieşte cu frica că vina lui s-ar putea afla ulterior. O şedinţă de consiliere şi o recunoaştere a vinei împreună cu disponibilitatea de a-şi asuma consecinţele acţiunii sale au adus vindecare grabnică».
«Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii» (Psalm 32,3-4). Ca observaţie la aceste versete, Bruns scrie următoarele: «Cântăreţul cântă cu o sinceritate impresionantă despre lupta grea care s-a dat înăuntrul său: săvârşise multe păcate pe care le cunoştea. De asemenea, ştia că doar recunoaşterea sinceră înaintea lui Dumnezeu ar putea ajuta. Dar el nu vroia (sau nu putea) să facă pasul acesta. Deşi în interiorul său exista un suspin, deşi somnul i-a pierit şi era bolnav, el s-a împotrivit a-şi recunoaşte vinovăţia. El chiar indică motivul acestei nelinişti interioare şi nevoi trupeşti: mâna Domnului - mânia lui Dumnezeu - nu i-a dat linişte, el trebuia să sufere sub tortura conştiinţei lui pătate (mii de oameni au experimentat deja lucrul acesta mereu şi mereu)». Soluţia este foarte simplă: «Atunci mi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!" Şi Tu ai iertat vina păcatului meu» (Psalm 32,5).

Ce putem face cu conştiinţa noastră?
Dumnezeu a aşezat în noi conştiinţa şi o lasă să fie procurorul Său, folosind-o ca purtător de cuvânt. Însă conştiinţa ar putea să ne îndrume greşit sau în cel mai rău caz să fie manipulată de diavol. De aceea este extrem de important cui îi subordonăm conştiinţa. Dietrich Bonhoeffer afirma: «Conştiinţa noastră are voie să fie stăpânită doar de o singură persoană: Isus Cristos».
Există însă posibilitatea ca în timp conştiinţa să devină nesimţitoare: «Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie» (Efes. 4,19). Cine stăruie în păcat în ciuda strigătului conştiinţei sale murdare, cine se dă păcatului în mod conştient, acela devine cu timpul insensibil. După cum am văzut, indianul canadian a descris conştiinţa ca pe un triunghi care se roteşte în mod dureros atunci când săvârşim vreo nedreptate. El a adăugat însă: «Dacă totuşi continuu să fac răul, atunci el se învârte până când colţurile i se tocesc. Iar după aceea nici nu îl mai simt». Astfel a fost Pol Pot, înfricoşătorul preşedinte al Cambodgiei, care este răspunzător pentru moartea a 2 milioane de persoane în decursul a numai trei ani şi jumătate o cincime din populaţia de atunci. La acea dată era suficient să porţi o pereche de ochelari sau să aparţii unei grupări academice pentru a fi ucis într-un mod tragic. Oamenii erau terorizaţi prin colonizări forţate, lagăre de muncă, torturi psihice şi lipsă de hrană. În 1997, Pol Pot a explicat într-un interviu că el ar avea «o conştiinţă curată». Dar va veni o zi, în care orice om va sta înaintea Dumnezeului celui viu şi va fi judecat de El. Banda magnetică a sufletului nostru, care a înregistrat totul cu o precizie incoruptibilă, va fi atunci derulată. Toate faptele, neglijenţa, păcatele omise, gândurile chiar şi cele ascunse -, cuvintele şi convingerile, chiar şi motivaţiile noastre vor fi aduse la lumină.
Este de asemenea posibil ca şi conştiinţa să ajungă la confuzie: «Primiţi bine pe cel slab în credinţă, şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice» (Rom. 1 4,1). Astfel, de pildă, un hindus are mustrări de conştiinţă dacă înjunghie o vacă. Dar pentru el n-ar conta dacă ar trebui să-şi jertfească copiii sau dacă văduvele ar trebui să se arunce pe rugul soţilor lor decedaţi. Conştiinţa se adaptează la normele şi morala corespunzătoare mediului ei. Următorul exemplu clarifică această stare de lucruri:
«Ţăranii dintr-o ţară socialistă au mers la primarul unui oraş şi l-au întrebat: „Tovarăşe primar, spune-ne: Ce este dialectica?" Primarul a spus: „Dragi tovarăşi, nu vă pot explica lucrul acesta atât de simplu. Dar doresc să vă dau un exemplu. Imaginaţi-vă că vin la mine doi tovarăşi. Unul este curat, iar celălalt murdar. Le spun să facă o baie. Care dintre cei doi vor accepta să facă baie?" „Cel murdar" - au răspuns ţăranii. „Nu, cel curat" răspunde primarul „deoarece cel curat este obişnuit să facă baie; cel murdar nu pune preţ pe baie. Deci care dintre ei va accepta să facă baie?" „Cel curat" - au răspuns ţăranii. „Nu, cel murdar, deoarece el trebuie să facă baie" - a spus primarul - „deci care dintre cei doi acceptă să facă baie?" „Cel murdar" - au răspuns ţăranii. „Nu, ci amândoi" - a răspuns primarul „deoarece cel curat este obişnuit să facă baie, iar cel murdar are nevoie de o baie. Deci care dintre ei acceptă să facă baie?" „Amândoi" - au răspuns ţăranii încurcaţi. „Nu, nici unul, pentru că cel murdar nu este obişnuit să facă baie, iar cel curat nu are nevoie de o baie". „Dar tovarăşe primar" au protestat ţăranii - „cum să înţelegem noi lucrul acesta? De fiecare dată spui altceva, şi de fiecare dată numai ceea ce îţi convine". „Aţi văzut? Aceasta înseamnă dialectică" - a răspuns primarul zâmbind».
Este hazliu - dar problema este foarte serioasă. Nu suntem uneori şi noi asemenea dialecticienilor? Noi ştim că am făcut ceva rău. O voce din interiorul nostru ne spune lucrul acesta deschis. Însă imediat este acolo şi o altă voce, vocea dialectică, avocatul Celui Rău. Noi ştim ce spune ea cu predilecţie: «Nu este chiar aşa de rău. Cine o va lua în serios? Nu fac şi alţii lucrul acesta? Nimeni n-a văzut-o. Pur şi simplu n-am putut altfel. O dată este egal cu nici o dată». Astfel se face auzită vocea aceasta. Ea încearcă să bagatelizeze, să răstălmăcească, să prezinte altfel ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Această voce satanică doreşte să contrazică conştiinţa care începe să se trezească. Cineva a descris odată conştiinţa ca «o alarmă cu contact slab, care se întrerupe mereu». De aceea, ea trebuie să fie exersată sau «antrenată». Conştiinţa are nevoie de instruire, ea trebuie să se alinieze după Cuvântul lui Dumnezeu, ea are nevoie de călăuzirea Duhului Sfânt. Conştiinţa noastră trebuie să fie orientată după măsura lui Dumnezeu. O conştiinţă care nu trăieşte după valorile lui Isus va fi influenţată de Cel Rău şi va pune totul sub semnul întrebării, potrivit următorului motto: «Nu este chiar aşa de rău. Cine o va lua în serios?».
În schimb, conştiinţa care trăieşte după valorile lui Isus se va comporta ca femeia de la volan care a fost presată de soţul ei să mărească viteza: «Mă voi feri să conduc prea repede aici în „Zona 30"». Sau ca noul muncitor, atunci când colegii lui i-au povestit că este ceva foarte obişnuit să furi uneori şi scule: «Mă voi feri să fur». De aceea, să ne exersăm conştiinţa să nu se lase dusă în eroare: «... având un cuget curat; pentru ca cei ce bârfesc purtarea voastră bună în Cristos, să rămână de ruşine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău» (1 Petru 3,16). Apostolii s-au ostenit să umble cu o conştiinţă curată: «Lauda noastră este mărturia, pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume, şi mai ales faţă de voi, cu o sfinţenie şi curăţie de inimă date de Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înţelepciune lumească, ci pe harul lui Dumnezeu» (2 Cor. 1,12). Pavel şi-a exersat («antrenat») conştiinţa pentru ca ea să fie curată înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor: «De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor» (Fapte 24,16). Aşa cum un ceas trebuie fixat şi reglat mereu, la fel şi conştiinţa noastră trebuie «fixată» mereu după Scriptură, deoarece «cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt îmi este martor» (Romani 9,1).

Avem mărturia unui cuget curat?
Noi putem să ne înlăturăm conştiinţa: «... şi să păstrezi credinţa şi un cuget curat, pe care unii I-au pierdut, şi au căzut din credinţă» (1 Tim. 1,19). Cunoaşteţi povestea ţăranului al cărui câine lătra noaptea pentru că erau nişte hoţi în curte? Deoarece el nu dorea să fie deranjat din somn, şi-a luat puşca şi plin de mânie şi-a împuşcat câinele. A doua zi însă, ţăranul a văzut că totul i-a fost furat. Tot aşa unii îşi «împuşcă» conştiinţa, o dau la o parte, pentru că ea îi mustră mereu. Dar într-o zi, ei se vor vedea confruntaţi cu rezultatul, atunci când vor eşua în credinţă şi vor pierde totul.
De asemenea, conştiinţa poate fi stigmatizată; aceasta este înainte de toate un semn al vremii sfârşitului şi al căderii de la credinţă. «Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor» (1 Tim. 4:1-2). Astfel a afirmat, de pildă, cântăreţul de muzică soul-pop Xavier Naidoo într-un interviu acordat revistei Focus (ediţia 47/2000):
Focus: Sunteţi de opt ani împreună cu Steffi, prietena dumneavoastră. De ce nu intră în discuţie o căsătorie?
Naidoo: Pentru că niciodată n-aş putea promite înaintea lui Dumnezeu că-i voi fi credincios întotdeauna. Dacă nu trebuie să fac această promisiune, nici nu o pot desface. Pentru mine, această relaţie este foarte importantă şi fără certificat, pentru că n-o las să eşueze.
Focus: Cum arată Dumnezeul dumneavoastră?
Naidoo: Incredibil de bun ... Recunosc din multe semne că generaţia noastră trăieşte într-o lume pe care Dumnezeu a creat-o pentru cei buni. Moartea nu vine de la Dumnezeu ... În noi moţăie veşnicia. Aş dori să experimentez nemurirea în acest trup şi să stau şi să sărbătoresc şi peste 1000 de ani împreună cu prietenii mei. Depinde numai de starea mea sufletească cât de bătrân voi fi.
Mai mare nici nu putea fi contradicţia cu ceea ce îi scrie Pavel lui Timotei: «... ci să păstreze taina credinţei într-un cuget curat» (1 Tim. 3,9).
Cum ajung să dobândesc un cuget curat?
Probabil că la citirea acestor rânduri, unii aveţi conştiinţa tulburată, iar unora li s-a trezit ceea ce era îngropat de mult timp. Dar poate că la unii, conştiinţa care le era tocită, li s-a ascuţit din nou şi acum împunge în interiorul lor şi îi doare. Este conştiinţa procurorul dumneavoastră? Puneţi-vă următoarea întrebare: «Cum pot avea din nou linişte? Cum găsesc pacea?» Mai întâi, putem să fim convinşi că sângele lui Isus Cristos are puterea să ne ierte păcatele şi să ne elibereze de conştiinţa noastră murdară: «... cu atât mai mult sângele lui Cristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!» (Evrei 9,14). Putem fi eliberaţi de conştiinţa noastră murdară pentru a-L sluji pe Dumnezeu.
Dacă vă îndoiţi de lucrul acesta, atunci puteţi şti că Dumnezeu ne dă un răspuns şi în acest caz, deoarece îndurarea Lui este mai mare decât orice conştiinţă oricât de murdară ar fi. El, Căruia nimic nu-I este ascuns, vede nu numai greşelile noastre, ci şi jertfa Fiului Său, care ne aduce iertare. Isus este Marele Avocat, care înfruntă procurorul şi este de partea noastră. «Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr, şi ne vom linişti inimile înaintea Lui, în orice ne osândeşte inima noastră; căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră, şi cunoaşte toate lucrurile. Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui, şi facem ce este plăcut înaintea Lui» (1 Ioan 3,19-22).
În final, încă un exemplu din viaţa de toate zilele a unui tânăr:
• Luni, ora 8°°. Vin la şcoală, şi aceşti tipi deja stau aici. «Şi acum eşti în excursia evlavioasă?» În mintea mea se învârte totul, conştiinţa îmi este neliniştită. Strâng din dinţi şi răspund: «Da!».
• Marţi, ora 8°°. Vin la şcoală, şi aceşti tipi stau din nou aici. «Astăzi din nou este club evlavios?» În capul meu se învârte totul, conştiinţa îmi este neliniştită. Privesc ţintă la pământ şi  răspund: «Poate».
• Miercuri seara, ora 19°°. Vin acasă. Familia mea merge la biserică. «Nu vii cu noi?» În mintea mea se învârte totul, conştiinţa îmi este neliniştită. Îmi muşc buzele şi răspund: «Nu!»
• Duminică dimineaţa, ora 10°°.  Stau în camera mea, singur cu conştiinţa mea. Mă rog şi strig către Dumnezeu: «Mă mai primeşti încă o dată?» Şi El răspunde: «Da!»
«Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată» (Evrei 10,22).
Norbert Lieth

PURGATORIUL Loc real sau închipuire?

Biblia nu susţine nicăieri doctrina purgatoriului. Această doctrină este opusă multor dovezi ale Scripturii. Iată aici câteva argumente puternice: În primul rând, Iadul (sau „gheena”) este un loc permanent, nu temporar, unde se află un "foc veşnic", conform cu Matei 25:41. El este, conform cu 1 Tesaloniceni 1:9 "o pierzare veşnică de la faţa Domnului" sau într-o tradu-cere mai actuală, "o distrugere veşnică din prezenţa Domnului". O despărţire pe veşnicie şi definitivă de Dumnezeu. Isus a afirmat în Marcu 9:45,48 că acesta este un loc „unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge"!
În al doilea rând, odată ce ajunge cineva în iad, acesta nu mai poate ieşi de acolo niciodată. Isus a spus în Luca 16:26 că există "o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea sa treacă de aici la voi sau de acolo la noi, să nu poată"! Faptul acesta rămâne neschimbat chiar dacă el regretă ca se afla acolo, după cum îl vedem pe bogat regretând amarnic, dar cu regrete prea târzii, că a ajuns acolo (vezi textul din Luca 16:23,28)!
În al treilea rând, doctrina purgatoriului înseamnă o insultă adusă suficienţei şi eficienţei morţii lui Isus Cristos pe cruce. Când Isus a murit pentru păcatele noastre (1 Corinteni 15:3), El a declarat că "s-a isprăvit!", "s-a terminat!" (vezi Ioan 19:30). Înainte de cruce, El s-a rugat Tatălui spunând: "Eu... am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac" (Ioan 17:4). După aceea, în cartea Evrei ni se spune că "El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu" (Evrei 10:12), "căci printr-o singura jertfă, El (Isus) a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi" (Evrei 10:14).
În al patrulea rând, singurul purgatoriu (sau mai bine zis "purificatoriu”) prin care a trecut vreodată cineva a fost acela trăit de către Cristos pe cruce atunci când El ne-a curăţit, sau, adaptând termenul, a purgat, a purificat, păcatele noastre! Evrei 1:3 ne spune că El "a făcut curăţirea (purificarea) păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte".
În al cincilea rând, doctrina purgatoriului este bazată pe cartea apocrifă 2 Macabei, mai exact pe textul din cap. 12, vers. 46, unde se spune că "sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie (purificare) pentru cei morţi, ca să slobozească de păcat". Dar această carte din cel de-al doilea secol înainte de Cristos nu pretinde în vreun loc să fie inspirată, cum de altfel nu o face nici o carte apocrifă. Ba chiar, prima carte a Macabeilor neagă că ar fi inspirată. Aceste cărţi apocrife nu au fost niciodată acceptate de iudaism ca fiind inspirate de Dumnezeu. Nici nu-L vedem pe Isus sau pe vreunul dintre cei ce au scris Noul Testament citându-le ca fiind inspirate. Chiar părintele Ieronim, traducătorul romano-catolic al celebrei versiuni a Bibliei latine Vulgata, a respins 2 Macabei alături de alte cărţi apocrife. Pe deasupra, cartea 2 Macabei nu a fost adăugată oficial Bibliei de către Biserica Romano-catolică decât din anul 1546, adică la vreo 29 de ani după ce Luther a tradus Biblia în germană, iniţiind reforma în care a luat o puternica poziţie împotriva purgatoriului şi rugăciunii pentru morţi.
În cele din urmă, chiar şi atunci când cartea 2 Macabei a fost adăugată Bi-bliei de Roma, (împreună cu alte cărţi apocrife) ea contrazicea o alta carte apocrifă care se opune categoric rugăciunilor pentru morţi. Cartea 2 Ezra (numita de romano-catolici 4 Ezra, neinclusă de ortodocşi), vorbind despre ziua morţii, spune ca "nimeni sa nu se roage pentru un altul în acea zi" (vezi 2 Ezra 7:105, versiunea catolică Douay). A respinge această carte dar a accepta pe cea a Macabeilor demonstrează arbitrarul deciziei de a alege cărţi care să sprijine învă-ţături ce nu se găsesc în Biblie!
Astfel, în 1 Corinteni 3:13-15, Pavel nu vorbeşte de un purgatoriu, ci de "scaunul de judecată al lui Cristos" înaintea căruia trebuie să vină toţi credincioşii pentru a-şi primi răsplăţile pentru faptele "pe care le-au făcut când trăiau în trup" (vezi  2 Corinteni 5:10). Lucrarea fiecăruia va fi descoperită de foc. Dacă lucrarea cuiva stă în picioare, acesta va primi o răsplată, conform cu 1 Corinteni 3:13-14. Iar dacă lucrarea cuiva va fi arsă, acesta îşi va pierde răsplata, dar el va fi mântuit, însă ca prin foc. Din moment ce mântuirea de la Iad este prin har şi nu prin fapte (după cum ne-o dovedeşte o mulţime de pasaje biblice: Romani 4:5; Efeseni 2:8-9; Tit 3:5-7, etc.), este clar că acest pasaj se referă la "lucrarea" şi la "răsplata" credinciosului în slujirea lui Cristos şi nu la vreun închipuit purgatoriu unde ei şi nu Cristos, suferă pentru păcatele lor!

NĂDEJDI

Ouăle sunt ouă, însă unele din ele sunt stricate la fel cum nădejdile sunt nădejdi, însă unele sunt amăgiri. Nădejdile sunt ca femeile: toate au în ele ceva dintr-al îngerilor, dar şi îngerii sunt de două feluri. Băiatul meu a luat dintr-un cuib o grămadă de ouă, le-a golit şi le-a înşirat pe o aţă. Aşa am făcut şi eu cu nădejdile mele şi iată, unele sunt bune, altele proaste şi altele: nici una nici alta. Nădejdile optimistului răsar deodată ca paiaţa din cutie, căci ele sunt puse în mişcare de un arc, nu de judecată. De câte ori un astfel de om se uită pe fereastră, de atâtea ori vede venind timpuri bune, dar, deşi acele timpuri nu sunt decât în ochii lui şi în altă parte nicăieri, totuşi e mai plăcut să zăreşti turtă dulce în lună, decât să cobeşti mereu ca o cucuvea. Un astfel de om este un bun tovarăş de drum în noaptea când dai cu degetele în ochi şi când plouă cu găleata, pentru că duce lumânări în ochi şi o vatră caldă în inimă. Păzeşte-te însă ca nu cumva să te rătăcească şi atunci poţi să urmezi liniştit drumul cu el. Cusurul lui este că-şi numără bobocii înainte de a ieşi din găoace şi-şi vinde peştele înainte de a-l fi prins. Din toate ouăle lui de vrăbii, trebuie să iasă cei puţin mierle, dacă nu chiar potârnichi şi fazani. Vara a şi venit şi n-a zărit el o rândunică? El este sigur că se va îmbogăţi în prăvălia cea nouă, căci abia deschisă de cinci minute şi au şi venit doi vecini în ea, unul să ia o pâine pe datorie, celălalt să schimbe un pol. Pe proprietarul moşiei îl va avea negreşit de muşteriu, fiindcă, pe când trecea, l-a văzut citind numele său pe uşa prăvăliei. Depărtarea dintre dorinţă şi împlinirea ei, ei o trece cu vederea şi din "poate că" face mereu un "cu siguranţă". Sărăcuţul de el! Cu toate că e cam prostuţ, are însă şi multe părţi bune şi-mi place să mă gândesc la unele din vorbele lui, ca de pildă: Nu zice: M-am dus pe copcă până n-ai murit, iar dacă ai murit, degeaba o mai spui, aşa că poţi să te laşi de vorba asta. Vedeţi că mai sunt în lume şi alţi oameni ciudaţi, nu numai Ion Plugarul.
Vecinul meu Nevoiescu tot aşteaptă să moară mătuşă-sa, dar bătrâna pare că are, cum se zice, şapte suflete ca pisica, şi mă tem că, chiar dacă o muri, o să-şi lase ce brumă are mai degrabă vreunui spital pentru pisicile bolnave sau pentru câinii rătăciţi decât nepotului ei. Umblă cam zdrenţăros sărmanul şi toată vina o dă pe pârdalnica de sănătate a mătuşii sale. Totuşi el tot mai trage nădejde, deşi îi merge din ce în ce mai rău. Dar până să crească iarba, calul moare de foame. Cine aşteaptă moartea altuia este ca unul care trage de o funie lungă şi cine vânează moşteniri lăsate prin testamente trebuie să poarte ghete cu tălpi de fier. Cine trage nădejde să poarte ghetele unuia care trebuie să moară, va umbla desculţ multă vreme şi cine aşteaptă la vaca unchiului său trebuie să aştepte mult şi bine până să întindă unt pe pâine.

Cine trăieşte din nădejdi, mănâncă prost. Dacă Ion Nevoiescu n-ar fi avut o mătuşă, şi-ar fi suflecat mânecile şi s-ar fi apucat de muncă însă i s-a spus că s-a născut cu noroc şi astfel a ajuns un nătărău, care nu mai este în stare să se apuce de vreo treabă, cum nu este în stare o vacă să meargă la vânătoare de iepuri. Dacă unii ar dori să lase vreo moştenire lui Ion Plugarul, acesta le-ar fi foarte îndatorat, dar ar face mai bine să nu-i spună nimic, de teamă ca nu cumva să nu mai fie în stare să mai tragă brazdele drepte. Moştenirea să fie chiar de două ori mai mare, dar Ion să nu ştie mai dinainte de ea. Şi mai nimerit ar fi s-o lase adunării pentru răspândirea Evangheliei sau vreunui orfelinat, căci, în amândouă aceste cazuri, ar fi mai de folos. Dar să ne întoarcem la vorba noastră. Ar fi de dorit ca oamenii să alerge mai puţin după noroc şi să sădească mai mulţi meri. Nădejdile, care cresc din moartea altora, sunt greşeli de moarte şi, când ele împiedică desfăşurarea puterilor omului, sunt ca funia călăului care-i joacă de gât.

Unii oameni s-au născut la 1 aprilie şi nădăjduiesc întruna, fără cea mai mică îndreptăţire sau temei. Corabia trebuie să le sosească încărcată, au să dea peste o oală cu bani de aur sau vor primi măcar o veste bună. Sărmanii de ei! Le şuieră vântul prin cap şi visează cu ochii deschişi! Pot să ţină multă vreme gura căscată până le vor zbura porumbei fripţi în ea şi totuşi, par a crede cu adevărat că vreo lovitură norocoasă, vreo ploaie de mere aurite, îi va scoate într-o bună zi din nevoi şi îi va face boieri. Nădăjduiesc să aibă şi ei trăsura lor şi ajung astfel încet-încet într-un loc unde nu-i mai calcă nici o trăsură. Poţi să cânţi şi să fluieri cât ai vrea în aşteptarea zânei norocului. Se poate, nu zic ba că, odată şi odată, unul dintr-un milion să dea peste o avere, însă mii şi mii se prăpădesc în zadarnice aşteptări. Aşteaptă-te să primeşti jumătate din câştigul său, un sfert din dreptul său şi nimic din ce ai dat cu împrumut şi aproape îţi vei fi făcut bine socotelile. Însă cine aşteaptă să-i cadă o comoară din lună e un prost şi jumătate. Nădejdea omului să rămână la marginile dreptei judecăţi şi ale făgăduinţelor scumpei şi vechii Cărţi. Nădejdea se reazemă pe o ancoră, ancora însă trebuie să aibă şi ea ceva de care s-o apuci şi în acelaşi timp ceva de care să se ţină. O nădejde fără temei este un butoi fără fund, o gheată fără talpă, un cuţit fără tăiş. Cine începe o casă de la acoperiş, afară doar de un prost? Nădejdea nu-i nădejde, ci curată nebunie, când speri lucruri ce nu se pot înfăptui: să te aştepţi adică la seceriş, când n-ai semănat sau la fericire, fără să fi lucrat cu înţelepciune. Astfel de nădejdi nu sunt decât vorbe în vânt, nişte licăriri care te duc drept în mocirlă. Iată, de pildă, pe sărmanul Costea, care este în azilul de bătrâni. El spune mereu că are o avere mare, din care a fost scos numai prin înşelătorie de acela care o stăpâneşte acum. Numele acestuia este Gheorghe sau Georgescu sau aşa ceva. Mai zice că partea de moştenire ce i se cuvine face atâţia bani, că ar putea să cumpere cu ei Banca Naţională şi că, într-o bună zi, îşi va lua el moştenirea în primire. Deocamdată însă, bietul de el se plânge că ciorba, ce i se dă în azil, nu este potrivită cu stomacul unui domn atât de mare ca el. Mi-a făgăduit că-mi va da şi mie vreun milion sau două de lei, când va pune mâna pe averea lui. Eu însă îmi voi face cu ea nişte castele în aer şi mă voi duce să le văd călare pe o mătură. Sărmanul de el! Îi umblă o morişcă în cap, de altfel ca la mulţi alţii, cât despre ceea ce poate lăsa moştenire, încape să le scrie pe o unghie. Să ari cerul cu plugul nu este nici pe jumătate folositor darămite uşor, căci cine trage nădejde să dobândească în lumea aceasta mai mult decât poate câştiga muncind, acela vrea să culeagă caise dintr-un măr pădureţ. Cine se însoară cu o fată leneşă şi luxoasă şi trage nădejde că a luat o bună soţie, acela ar putea tot atât de bine să cumpere o gâscă şi să creadă că de acum are o vacă cu lapte. Cine îşi ia băieţii cu el la cârciumă şi crede că va face din ei oameni cumpătaţi, acela pune ibricul pe foc şi nădăjduieşte că va rămânea lucios ca arama nouă. Un om întreg la cap nu nădăjduieşte să scoată bere bună din orz stricat, după cum tot aşa, nu-i nădejde să dai o creştere bună, când dai o pildă rea. Poţi să nădăjduieşti şi să nădăjduieşti până nu mai poţi însă, dacă însă pui pe băiatul tău să se suie pe coş, fii sigur că, în ciuda nădejdii tale, el se va coborî de acolo negru de funingine. Învaţă pe un copil să mintă şi în zadar vei nădăjdui să vezi ieşind din el un om cinstit, căci mai degrabă pui un viespar într-un butoi de răşină şi aştepţi să-ţi facă miere. Când vor ajunge oare părinţii să-şi crească copiii cu judecată? Numai atunci când ei înşişi vor fi înţelepţi.

În ce priveşte lumea viitoare, e foarte trist să auzi pe oameni vorbind de ea cu atâta uşurătate. Când unul moare beat, auzi pe câte cineva spunând: Trag nădejde că s-a dus în cer. Este frumos să ai o astfel de dorinţă, dar ca să ai şi o astfel de nădejde este altă socoteală. Oamenii se îndreaptă spre iad şi au nădejde să ajungă în cer, dar de ce n-or fi intrând în iazul cailor cu nădejdea să nu se ude? A avea nădejdea că mergi în cer este un lucru măreţ şi ar trebui să-ţi fie bine lămurit prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă te aştepţi la fericirea de dincolo, după ce ai dus aici o viaţă de păcat, este ca şi cum ai vrea să culegi struguri din spini şi smochine din mărăcini, cum spune Domnul nostru. Nu este decât o stâncă pe care trebuie să clădim nădejdea noastră şi acea stâncă nu este Petru, cum zice papa, nici sfintele taine, cum spun puii fiarei de la Roma, ci vrednicia (meritele) Domnului Isus Cristos. Toate nădejdile omului sunt în "Omul Isus Cristos". Dacă ne încredem în El, suntem mântuiţi, căci este scris: Cine crede în El are viaţa veşnică. Bagă de seama, o are acum şi este veşnică, aşa că nu trebuie să-ţi fie teamă că o s-o pierzi. Pe aceasta se bizuie şi Ion Plugarul şi nu-i este frică de faptul că va fi dat de ruşine, pentru că aceasta se află pe o temelie tare, care-i dă o nădejde neclintită, pe care nici viaţa, nici moartea n-o pot dătioa. Dar Ion nu vrea să facă pe predicatorul, ca nu cumva să-i ia acestuia pâinea de la gură. Te rog însă să-ţi aduci aminte că înfumurarea este o scară pe care poţi să-ţi frângi gâtul şi nu încerca să te sui pe ea, dacă ţi-e dragă viaţa!

Spurgeon 

 Ca pe vremea lui Noe

Duminică, în biserica Elisabethen din Basel, au fost aduşi de mulţi credincioşi iubitori de animale câini, pisici, hamsteri, cobai, păsări şi doi porci, pentru a doua slujbă divină dedicată omului şi animalelor. (TA)

Sintagma «ca pe vremea lui Noe» se potriveşte extrem de bine pentru vremea noastră (desigur mai puţin pentru animalele pe care le-a luat Noe în barcă), aşa cum s-a potrivit şi vremii imediat dinaintea judecăţii potopului. În Romani 1,18-32 este descrisă această vreme, în care o generaţie, care deşi ştia de Dumnezeu, nu l-a slăvit ca pe adevăratul Creator. Ba mai mult, oamenii s-au dedat încă de pe atunci nebuniilor» filozofiei şi ale speculaţiilor despre alţi dumnezei. Prin faptul că şi-au negat conştient cunoştinţa lor despre existenţa lui Dumnezeu şi au socotit cunoştinţa dobândită prin ei înşişi superioară, oamenii au devenit tot mai încrezuţi şi s-au încurcat tot mai mult în necunoştinţă şi nechibzuinţă.
Consecinţa acestui fapt a fost refuzul oamenilor de a se închina Dumnezeului viu şi invizibil. Astfel ei şi-au făcut dumnezei vizibili din lemn şi din piatră: «...au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări , dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.» (Rom. 1,23).
Cineva a făcut următoarea remarcă: «În decursul timpului, omul începe să semene tot mai mult cu cel căruia i se închină.» Şi Domnul Isus a spus, printre altele, în profeţiile Lui despre vremea sfârşitului: «Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.» (Matei 24,37).

Astăzi, omul se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu, întorcându-se spre religie şi diverse filozofii. Natura a devenit pentru el dumnezeu. De multă vreme evoluţia este alternativa creaţiunii lui Dumnezeu. Omul se minunează de mărimea universului, pătrunde tot mai adânc într-acesta prin propria lui cunoştinţă - şi devine tot mai puţin cunoscător al Domnului creaţiunii. Animalele sunt duse la slujbele divine, oamenii făcând chiar demonstraţii pentru protecţia lor. Bisericile în care ar trebui să te închini lui Dumnezeu, devin localuri de întruniri ale «iubitorilor de animale». Se vorbeşte despre «fratele şi sora» animal, însă Domnul vieţii, care ajută şi vindecă, nu este căutat. Numele Lui, care ar trebui să fie sfinţit (Matei 6,9), este defăimat şi hulit, prin faptul că Pământul este numit Pământul-mamă, iar Dumnezeu, zeiţă.

Sinodul acceptă reprezentarea lui Dumnezeu printr-un chip feminin Creştinii anglicani au admis prin vot ca în viitor Dumnezeu să poată fi reprezentat şi prin chipul unei femei. Hotărârea a fost luată la încheierea unui sinod din Ottawa care a durat nouă zile. Mai departe, reprezentaţii bisericilor participante au votat ca în viitor să nu mai fie interpretate cântece cu conţinut războinic (ca de exemplu: «Înainte luptători ai lui Cristos!»). Biserica anglicană este ca mărime a treia comunitate creştină din Canada. (BZ)

Într-adevăr, se potriveşte aici Cuvântul din Romani 1,24-25: «De aceea , Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.» Geneza 6,5 afirmă despre generaţia din vremea lui Noe: «Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.» Dumnezeu a dat indicaţiile de construcţie a arcei salvatoare numai lui Noe, împreună cu care au fost salvate şi celelalte şapte sufletele din casa lui, întrucât a crezut numai în El, şi L-a făcut dreptatea lui.
Arca este o imagine a Salvării în Isus Cristos. Înainte de potop, oamenii necredincioşi râdeau şi vorbeau în batjocură despre mesajul de atenţionare al lui Noe, care îi prevenea de judecata ce urma să vină. Ei au găsit multe contra argumente. Însă, când s-a revărsat potopul anunţat, toţi au pierit. Doar cei care erau în arcă au fost salvaţi de ape. Biblia spune referitor la vremea noastră, că lumea necredincioasă va fi rânduită pentru judecată, însă cei care sunt «în Cristos» vor fi înălţaţi în veşnica slavă a lui Dumnezeu: «Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.» (1 Tes. 4,16-17).